Povestea beţiei

Prima parte

Era arşiţă şi Omul nostru se aşezase un pic la umbră să se odihnească de munca sa grea. Dar gândurile nu-i dădeau pace.

„Va să zică, gândea el, Dumnezeu este veşnic, iar la un moment dat al veşniciei, a creat Lumea, Universul, şi tot ceea ce a făcut a fost Bine.

Dar Răul, adică diavolul, pe el cine l-a făcut? După unii autori, l-a creat chiar Dumnezeu, şi chiar în primul moment al Creaţiei, când a despărţit Ordinea de Haos. Şi n-a fost o greşeală, nici un efect colateral, ci pur şi simplu, Dumnezeu se simţea singur şi dezorientat în actul Creaţiei, căci dacă Răul nu exista, atunci cum ar mai fi putut vedea la sfîrşitul fiecărei zile că ceea ce făcuse era Bine?

Şi aşa se face că după asta s-au pus amândoi pe lucru, Dumnezeu pe de o parte, Satan pe cealaltă. Şi unde Dumnezeu făcea apă, Satan făcea potop, unde Dumnezeu făcea foc, Satan făcea incendii, unde Dumnezeu făcea munţi, necuratul făcea vulcani şi prăpăstii, unde Dumnezeu făcea plante bune de mâncat şi animale cumsecade, Satan făcea ierburi otrăvitoare şi fiare, şi aşa mai departe. Iar cînd Dumnezeu i-a făcut pe oameni după chipul şi asemănarea sa, Satan le-a adăugat teama şi invidia, bănuiala şi nemulţumirea, emoţii şi sentimente negative suficiente să le facă viaţa iad chiar pe pământ”.

Se pare că primele zile ale Facerii n-au fost prea liniştite. Dumnezeu avea mult de lucru, căci pe lângă truda Creaţiei, mai trebuia şi să repare tot timpul ce strica Satana. De aceea, a simţit nevoie de ajutoare şi a făcut îngerii. I-a organizat în cete disciplinate, cu o întreagă ierarhie, şi le-a dat misiuni precise. Dar se pare că de la început, îngerii nu erau cu desăvârşire angelici, ci, ca în orice armată sau societate, erau printre ei şi veleitari care luptau să se domine unii pe alţii.

Între timp, necuratul a început să cârtească:

„Păi bine, Doamne, tu ai ajutoare, iar eu mă chinuiesc singur. Cum să mai prididesc?”

„Fă-ţi şi tu ajutoare, cine te opreşte?” a replicat Dumnezeu.

Şi tartorul s-a pus pe treabă, dar ce a făcut nu i-a fost de nici un ajutor. Căci a creat, în loc de o armată, cum intenţionase, o gloată de pocitanii păroase cu cap şi coadă de maimuţă, cu coarne de capră şi cu copite atât la picioare, cât şi la mâini, ca să nu poată face nimic cu ele, şi în plus, leneşi şi mincinoşi, hoţi şi cârtitori. Acum vedea că are de la ei mai mult belele decât ajutor, dar nu mai putea face nimic, căci în marea sa lăcomie făcuse o puzderie, iar în marea sa prostie îi făcuse nemuritori, înainte să-i încerce. Se spune că şi acum e iadul plin de ei, că sunt ţinuţi acolo ca un fel de animale de casă, iar când se aventurează vreunii în lume, ajung de râsul satului, ca cei din poveştile cu Păcală sau cu Dănilă Prepeleac.

Şi astfel, dacă a văzut necuratul că a dat-o în bară, a cârtit din nou împotriva lui Dumnezeu, că îl provocase la o asemenea întreprindere, şi a hotărât că nu era în firea sa să facă ceva de unul singur când putea lua de la altul ce era făcut gata. Şi a început să bage dihonie între îngeri, până i-a împărţit în două cete, una condusă de căpetenia cea mai charismatică, frumosul şi strălucitorul Lucifer, iar cealaltă, condusă de cel mai viteaz şi cel mai drept dintre arhangheli, Mihail. Se pare că a avut loc atunci un război civil, în care ceata lui Lucifer a fost învinsă de cea a Arhanghelului Mihail, iar învinşii au fost aruncaţi „în întunericul cel mai din afară”, adică exact în braţele lui Satan care-i aştepta să-i pună la treabă.

Între timp, slujba la Satan i-a deformat şi i-a urâţit, încât nu-şi mai dă seama nimeni au fost vreodată îngeri.

Când cele şase zile ale Creaţiei se terminaseră, Dumnezeu, văzând că ceea ce făcuse era Bine, îşi luase bine-meritata zi de odihnă, pe care o respectăm până în zilele noastre. Şi cum nu mai era prea multă treabă de făcut în cer, i-a chemat pe îngeri şi le-a spus:

„Luaţi-vă fiecare în grijă câte un om şi fiţi îngerul lui păzitor. Staţi pe umărul său drept şi povăţuiţi-l de bine şi nu-l lăsaţi să-şi piardă nici capul, nici sufletul”.

Necuratul, care nici el nu mai avea prea mult de lucru, a trimis iscoade să vadă ce mai face Dumnezeu, şi când a aflat de îngerii păzitori, a adunat şi el şleahta îngerilor căzuţi şi le-a zis:

„Mergeţi şi voi pe Pământ şi aşezaţi-vă fiecare pe umărul stâng al câte unui om. Bucuraţi-vă împreună cu ei de plăcerile cele mai perverse, învrăjbiţi-i, îndemnaţi-i la crime şi războaie, iar la urmă, aduceţi sufletele lor la mine, ca să-mi măresc armata”.

Partea a doua

Omul nostru se întorcea seara le la lucru, obosit, dar mulţumit. Obosit, căci munca sa de fiecare zi, de tăietor de lemne, era grea, şi mulţumit, căci în ziua aceea toate îi ieşiseră după cum vroise. Şi în plus, îşi făcuse şi doi prieteni noi. Căci, când unul dintre camarazii săi aproape căzuse sub povară, lăsase pentru moment jos sarcina sa şi îl ajutase, iar cînd altul făcuse o mare greşeală, nu numai că nu spusese şefului, dar adunase toată echipa ca să repare împreună greşeala şi astfel şeful fusese mulţumit şi îi plătise bine pe toţi.

Acum cobora poteca, cu faţa luminată de razele piezişe ale Soarelui în asfinţit. Fluiera mulţumit pipăindu-şi buzunarul de la piept, căci tocmai fusese zi de plată şi se gândea că are ce duce acasă, spre mulţumirea familiei. Noii săi prieteni coborau împreună cu el, sporovăind veseli. Îngerul cel alb şi bun stătea acolo unde-i era locul, pe umărul drept al Omului. În schimb, îngerul negru, care toată ziua stătuse deoparte, căci munca grea îl îngrozea, păşea cu coada între picioare în urma lor.

Cînd se apropiau de sat, îngerului alb i se făcu milă de truda Omului şi-i zise: „Acum poţi să intri cu prietenii să iei un pahar cu vin, dar ai grijă, numai unul!”

„Bună idee, amice!”, îşi zise împieliţatul din spatele lor. „Acum sigur am să ţi-l iau. Of, de mult n-am mai gustat un vin bun!”. Şi nu se bucura numai de perspectiva de a-i duce şefului lui un suflet, ci şi de senzaţiile unei beţii straşnice, căci ne având trup, nu putea gusta plăcerile lumeşti decât atunci când reuşea să intre în trupul verunui creştin cumsecade.

Ajunşi la cârciumă, se aşezară toţi trei prietenii la masă.

„Dau eu un rând, pentru prietenia noastră” zise Omul nostru. Şi cârciumarul aduse un vin alb dulceag, care luneca pe gât ca untdelemnul. Oamenii ciocniră şi băură, iar dracul începuse deodată să se înfierbânte. „Acum am să-l iau”, îşi zise. Şi vinul din pahare fiind gata, unul dintre prieteni ridică mâna să cheme cârciumarul cu o altă cană. Îngerul păzitor se sperie puţin si-i aminti Omului că promisese să bea un singur pahar. „Eu cred că mă duc acasă, zise el”. Dar cel care dăduse al doilea rând se supără rău: „Nu Omule, dacă-mi eşti într-adevăr prieten, rămâi şi bei şi tu de la mine. Altfel, am să mă simt ca un cerşetor care a primit pomană de la tine.” Şi Omul se aşeză din nou pe scaun, iar împieliţatul se înghesui tot mai aproape de sufletul său. Îngerul începu să regrete că-l lăsase pe om la cârciumă.

În scurt timp veni şi rândul celui de-al treilea lucrător să dea de băut. Atmosfera se încinse. Dracul jubila. „Ce bun e vinul !”, îşi zicea, „dar ce rost are să bei, dacă nu te şi îmbeţi pe cinste şi nu faci şi un scandal monstru!” „Şefule, acu-acu îl iau!”.

Şi pe urmă, să te ţii: scaune rupte, mese răsturnate, capete sparte. Îngerul cel bun, aruncat de nu ştiu câte ori de pe umărul Omului beat, se ghemuise într-un colţ şi scâncea: „Doamne, acum ce mă fac?”

Dumnezeu îl mustră cu blândeţe, amintindu-i că e un luptător. Dar îi mai spuse că sunt momente în care cel mai de preţ este să fii un bun strateg.

„Întocmai”, îşi spuse îngerul. „Am să fac şi eu ce a făcut el toată ziua. Am să aştept. Să cadă numai sub masă, iar când o fi adormit, am să-l scot afară mai uşor”.

Şi după nu prea mult timp, Omul căzu de pe scaun şi începu să horcăie, apoi rămase ţeapăn ca mort.

Prietenii, care se ţineau ceva mai drepţi, îi umblară în buzunare, dar nu ca să-l prade, ci numai să caute în acte, să vadă unde stă. Şi îi luară şi ceva bani, dar numai cât să plătească un taxi să-l ducă acasă. Îngerul cel bun îl urmă cu credinţă.

Epilog

Adoua zi Omul se trezi cu capul cât baniţa. Se simţea obosit, îngreţoşat, cu gura amară şi cu dureri în tot trupul ca şi cum a fost bătut. Şi nu era de mirare să se simtă aşa, căci dracul, chiar mort de beat, nu se lăsase uşor scos din trupul Omului. Dar până la urmă, îngerul reuşise.

Omul se duse şi se spălă, se închină şi se îmbrăcă să meargă la lucru. Şi îşi promise solemn să nu mai treacă niciodată şi cu nici un motiv de limita primului pahar.

Se pare că din fapte ca acestea s-a născut vorba că la primul pahar omul bea vin, la cel de-al doilea vinul bea vin, iar începând cu al treilea, vinul bea pe om.