Doreşti să ştii, iubitule, cum aveau răbdare sfinţii şi nu deznădăjduiau? Dumnezeu a chemat pe Avraam, când era mai tânăr, şi l-a mutat din pământul asirienilor în Palestina, zicându-i: "Iată, îţi voi da ţie pământul acesta şi urmaşilor tăi; şi vor fi ca stelele cerului urmaşii tăi, care nu vor putea fi număraţi". (Facere 13, 15-16) Şi a trecut număr mare de ani şi au atras îmbătrânirea firii lui şi s-a apropiat moartea, dar el n-a spus: Doamne, totdeauna mi-ai făgăduit copii şi ai prezis că voi fi tată tuturor neamurilor.
De bătrâneţe impulsurile firii mele sunt moarte, iar Sara, femeia mea, de bătrâneţe nu mai are de mult ceea ce este caracteristic femeii în fiecare lună; aşa încât făgăduinţa Ta este mincinoasă. Pentru că doi bătrâni, ce nădejde (să mai) avem?
N-a spus acestea, nu le-a gândit, ci a rămas nezdruncinat în credinţă, şi într-adevăr, după vârstă îmbătrâniseră, dar nădejdea era tânără; trupul mergea spre slăbiciune şi producea deznădejde, dar credinţa întărea şi sufletul şi trupul. Dumnezeu - spunea - este cel care a făgăduit, Stăpânul firii şi nu se poate întâmpla altfel. El face posibile şi pe cele cu neputinţă, pentru că El face şi schimbă toate, aşa cum vrea. Să imiţi, deci, credinţa lui Avraam. Într-adevăr, atunci când firea a slăbit şi impulsurile cărnii au amorţit, atunci a luat viaţă făgăduinţa lui Dumnezeu. Însuşeşte-ţi exemplele. Dar noi ne rugăm un an şi încetăm stăruinţa; postim doi ani şi renunţăm. Aşadar, să nu slăbim în aşteptarea făgăduinţei lui Dumnezeu. Căci Cel care a făgăduit aceluia că-i va înmulţi urmaşii, ne va făgădui şi nouă că ne va împlini dorinţa, dacă cerem fără încetare. Pentru că spune (Scriptura): "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi".(Matei 11, 28.) Pentru că în timp ce tu erai departe de El, obosit şi apăsat de sarcina foarte grea a păcatului, El S-a milostivit de tine şi te-a chemat, ca să te uşureze de sarcină şi să-ţi dea odihna în viitor, şi tu să nu te încrezi în El? Acum, însă, chiar dacă am vrea să tăcem, vom fi mustraţi de conştiinţa noastră; căci n-avem încredere în El, fiindcă - aşa-zicând - n-ar putea să ne odihnească, şi ezităm să luăm asupra noastră jugul Lui cel comod şi uşor şi să intrăm în împărăţia cerurilor prin poarta cea strâmtă, ci preferăm mai degrabă să luăm asupra noastră povara grea a păcatelor şi prin dorinţele plăcerii noastre să urmăm calea fără îngrădiri şi să intrăm prin poarta largă spre pierzare. Dar, va spune cineva, în repetate rânduri am cerut şi n-am primit. Aceasta s-a întâmplat, în orice caz, fie pentru că ai cerut într-un fel cum nu s-ar fi cuvenit, fie cu necredinţă, fie cu mintea împrăştiată, fie lucruri care nu-ţi erau de folos. Dar chiar dacă uneori ai cerut lucruri care erau spre folosul tău, n-ai stăruit în cerere. Pentru că Scriptura spune: "Prin răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre"(Luca 21, 19),şi: "Cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui". (Matei 10, 22.)
Sf. Vasile cel Mare, din "Constituţiile ascetice"
Publicate în colecţia “Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 18
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!