Despre rugăciunea lăuntrică a inimii

În Evanghelie scrie: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa“. Dacă am aplica aceste cuvinte la lucrarea rugăciunii, atunci ele ar avea următoarea semnificaţie: cine vrea să se nevoiască după lege în nevoinţa rugăciunii, să se lepede mai întâi de voia sa şi de propriile înţelegeri, iar apoi să-şi aducă osteneala sufletească şi trupească, de care nu scăpăm în această nevoinţă. Lăsându-ne în întregime în grija neadormită a lui Dumnezeu, trebuie să îndurăm în chip smerit şi cu blândeţe această osteneală pentru binele adevărat care se dăruieşte de la Dumnezeu unui rugător plin de osârdie la timpul său, când Dumnezeu prin darul său va pune hotare minţii noastre şi o va aşeza în chip nemişcat cu pomenirea lui Dumnezeu în inimă. Când o astfel de stare a minţii devine ceva firesc şi permanent, primeşte la Părinţi denumirea unirea minţii cu inima; într-o astfel de întocmire, mintea nu mai are dorinţa să fie în afara inimii, ci dimpotrivă, dacă după anumite împrejurări sau prin vorbă multă ea va fi ţinută în afară de atenţia inimii, atunci i se trezeşte o nereţinută dorinţă să se întoarcă din nou înlăuntrul său cu un fel de sete duhovnicească şi să se ocupe iarăşi cu o osârdie cu zidirea casei sale lăuntrice.
Într-o asemenea întocmire a inimii din capul omului, toate trec înlăuntrul inimii şi atunci parcă o lumină de gând îi luminează tot lăuntrul său, şi orice ar face, ar vorbi, ar cugeta, totul se face cu deplină conştiinţă şi atenţie. Atunci el poate vedea lămurit, ce fel de gânduri, ce fel de intenţii şi dorinţi vin spre el şi îşi sileşte cu plăcere mintea, inima şi voinţa spre ascultarea de Hristos, pentru îndeplinirea oricărei porunci dumnezeieşti şi părinteşti; dar orice abatere de la ele, el o netezeşte prin simţământul unei pocăinţe, ce se face din inimă şi prin zdrobirea născută dintr-o prefăcută părere de rău pentru păcate şi pentru căderea la picioarele lui Dumnezeu cu o smerită îndurare, cerând şi aşteptând ajutor de sus pentru neputinţa sa. Şi Dumnezeu privind la o asemenea smerenie, nu-l lipseşte de darul Său.

Să vă fie cunoscut, că rugăciunea minţii şi a inimii vine la unii repede în inimă, iar la alţii târziu; eu cunosc trei persoane: la unul a venit de îndată ce a spus-o, chiar în ceasul acela. La altul i-a venit peste şase luni; iar la al treilea, la peste zece luni; iar unui mare stareţ peste doi ani. Şi pentru ce se întâmplă una ca asta, o ştie singur Dumnezeu.

Să mai ştiţi, că înainte de nimicirea patimilor, rugăciunea se face într-un fel, şi altfel se săvârşeşte după curăţirea de patimi. Prima este ajutătoare în vremea când se curăţă de patimi; iar a doua este ca un fel de arvună duhovnicească a fericirii viitoare. Faceţi aşa: când veţi simţi că mintea intră în inimă şi veţi simţi lucrarea rugăciunii, atunci daţi-i o deplină libertate unei astfel de rugăciuni, îndepărtând de la ea tot ce nu este bine plăcut şi atâta vreme cât va exista, nu faceţi nimic altceva.

Când însă nu simţiţi o astfel de absorbire, atunci rugaţi-vă cu o rugăciune grăită însoţită de închinăciuni, stăruindu-vă prin toate mijloacele să ţineţi luarea aminte în inimă înaintea Domnului. Inima se va încălzi chiar în vremea unui asemenea chip de rugăciune.

Fiţi treji şi vegheaţi, iar mai ales în vremea rugăciunii ce se face cu mintea şi cu inima. Nimeni nu este aşa de plăcut lui Dumnezeu ca cel ce se îndeletniceşte în chip drept cu rugăciunea minţii şi a inimii. Când nu vă este la îndemână, sau nu aveţi vremea să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, atunci cu orice chip păstraţi în orice îndeletnicire v-aţi afla, un duh de rugăciune, adică să-l aveţi în memorie pe Dumnezeu, şi încordaţi-vă pe toate căile să-L vedeţi cu ochii minţii pe El înaintea voastră cu frică şi cu dragoste şi, simţindu-I prezenţa înaintea voastră cu o evlavioasă supunere, lăsaţi-vă cu toate treburile voastre în mâinile Atoţiitorului, Atotputernicului, Atoatevăzătorului şi Atotcunoscătorului în aşa fel încât tot lucrul, cuvântul şi gândul să fie amintit de Dumnezeu şi Sfânta Lui voie. Iată pe scurt, în ce constă duhul de rugăciune! Un iubitor de rugăciune trebuie să aibă în chip necesar acest duh şi pe cât îi este cu putinţă, cu luare aminte de întotdeauna a inimii să-şi pună înţelegerea proprie sub înţelegerea lui Dumnezeu şi să i se supună cu umilinţă şi cu evlavie; tot astfel să-şi pună şi dorinţele şi voinţele sale sub voinţa lui Dumnezeu şi să se predea în întregime înţelegerii lui Dumnezeu şi voinţei lui Dumnezeu. Trebuie să stăm prin toate mijloacele împotriva duhului arbitrar, sau dorinţelor sau chemărilor de a lucra fără să fim strâmtoraţi de nimic. Acest Duh ne şopteşte: asta nu stă în puterile mele, nu-mi ajunge timpul să fac asta, sau încă nu e timpul să mă apuc şi de acest lucru; trebuie să mai aştept, sau mă împiedică obligaţiile ascultării şi multe altele asemănătoare. Cine îl ascultă acela nu-şi va dobândi niciodată deprinderea rugăciunii. În strânsă prietenie cu acest duh, se află duhul îndreptării de sine, care se apropie şi începe să lucreze după ce cineva, ademenit de duhul rânduielii de sine plăcută, după bunul plac, va face ceva pentru care conştiinţa lui, îl nelinişteşte. Atunci duhul îndreptării de sine îndreptează diferite dibăcii ca să-şi înşele conştiinţa şi să-şi arate nedreptatea în lumina dreptăţii.

Dumnezeu să vă păzească de aceste duhuri rele!

Schimonahul Agapie

din vol. "Rugaciunea lui Iisus" vol.I

 Învăţătura stareţilor din Valaam despre rugăciune