POCĂINŢA FIULUI ŞI IUBIREA TATĂLUI

«Dar, venindu-si în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine,

 iar eu pier aici de foame!»

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, chipul Iubirii, prin păcat, însă, experiază moartea. Omul ce trăieşte în păcat se află din punct de vedere spiritual în afara sinelui. Încearcă să umple golul pe care-l simte înlăuntrul său, vânând plăceri trecătoare, fără să conştientizeze că în acest fel de petrecere îşi înrăutăţeşte neîncetat situaţia. Pentru a începe drumul de întoarcere către Casa părintească, omul trebuie să vină întru sine. Atunci constată: “Într-adevar am ajuns cu totul în afara sinelui, din moment ce mă hrănesc cu sălbăticia plăcerilor şi mă lipsesc de hrana cea mântuitoare”(Din canonul de la Utrenie, joi, săptămâna a 3-a a Poatului Mare). «Afară dintru mine m-am făcut, cu tărie hrănindu-mă cu plăcerile, iar mâncării celei mântuitoare depărtându-mă».

Întru sine venind. Fiul cel nemântuit “atâta timp cât făptuia cele păcătoase era afară din sine. Căci acela care nu este stăpânit de raţiune, ci trăieşte ca cele iraţionale, este afară din sine şi nu se află în propria sa avere, adică în propria sa raţiune. Însă când omul acesta va  înţelege cine este, în ce mizerie spirituală a ajuns, atunci revine întru sine, devine raţional şi vine spre pocăinţă” (Teofilact al Bulgariei Erminie la Evanghelie după Luca).

Când risipitorul din parabolă a revenit la cele raţionale ale sale, a conştientizat situaţia în care se afla el însuşi, precum şi bunurile de care se bucurau robii tatălui său. El însuşi, deşi era fiu, primejduia să moară de foame. Argaţii tatălui său, pentru faptul că se hrăneau cu iubirea divină, se bucurau de plinătatea vieţii: erau indestulaţi cu pâine.

În Casa părinteasca “argaţi, adică slugile plătite, sunt aceia care prin sudoarea pocăinţei şi a smereniei recâştigă ca o plată mântuirea. Fii sunt aceia care se supun poruncilor lui Hristos din dragostea lor pentru Acesta, precum a spus şi Domnul: Cel ce Mă iubeşte poruncile Mele le va ţine (loan 14, 21)” (Sf. Grigore Palama Omilia a treia). Constată, deci, fiul risipitor: “Câţi argaţi ai tatălui meu au nu numai hrană pentru suflet dar şi dulceaţă duhovniceasca – pentru că aceasta înseamnă îndestularea … în timp ce eu, fiul, mor de foame!” (Eftimie Zigabetul Erminie la Evanghelie după Luca).

Când conştientizează toate acestea, fiul risipitor plânge amar pierderea iubirii părinteşti: «Vai mie, ce am păţit, nenorocitul! Am pierdut toate cele bune! Prin neatenţia mea m-am depărtat de Dumnezeu, m-am lipsit de Paradisul dulceţii sufleteşti, m-am despărţit de Sfintii lngeri. Cel ce era mai înainte îtnpăratul zidirii se află acum rob al păcatului»“:(Slava de la vecernia Duminicii Brânzei).

Cunoştinţa păcătoşeniei este primul stadiu al pocăinţei. “Cel ce a păcătuit înţelege că a făptuit rău înaintea Domnului, se pocăieşte şi nu mai făptuieşte din nou păcatul”, Într-adevăr, ”cunoştinţa căderilor noastre precede pocăinţa, iar această situaţie este cea mai mare ocazie de a atrage mila divină. De aceea şi proorocul David spune către Dumnezeu: Miluieşte-mă, … că fărădelegea mea eu o cunosc. Astfel, prin cunoştinţa păcatului său atrage mila divină”(Sf. Grigore Palama Omilia 28).

Când Cuvioasa Maria Egipteanca trăia în întunericul păcatului, s-a dus la Ierusalim la marele praznic al Sfintei Cruci şi încerca să intre în sfântul locaş al Invierii. A sirnţit atunci o putere nevăzută ceo îimpiedica neîncetat să intre. Dacă a încercat de multe ori, s-a retras putin a stat într-o margine în curtea bisericii.

Să ascultăm în continuare cum istoriseşte ea însăşi cuviosului Zosima “Atunci am simţit înlăuntrul meu pricina pentru care mă împiedică să văd Sfânta Cruce a Domnului. Căci cuvântul mântuitor a atins ochii inimii mele şi mi-a arărat că necurăţia faptelor mele era cea care îmi închidea intrarea. Am început deci să plâng şi să mă tânguiesc lovindu-mi pieptul şi strigând din adâncul inimii”. În continuare Cuvioasa a făgăduit Născătoarei de Dumnezeu că dacă o va învrednici să se închine Sfintei Cruci va părăsi lumea şi se va îndrepta într-acolo unde îi va arăta Preasfânta. După aceasta, spuse Cuvioasa, “mă duc la intrarea sfântului locaş şi toată puterea aceea care mai înainte mă oprea acum îmi deschidea calea… Astfel m-am aflat înăuntru şi m-am învrednicit să mă închin făcătoarei de viaţă Cruci. Am văzut tainele lui Dumnezeu şi am simţit că Domnul este dispus oricând să primească pocainţa noastra”(Sofronie al Ierusalimului, Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca). Cunoştinţa păcătoşeniei sale a deschis Mariei Egipteanca poarta Bisericii Învierii şi a inaugurat calea propriei sale învieri spirituale. Această întoarcere minunată a Cuvioasei o descrie troparul: «0, Cuvioasă Maria, mai întâi te împiedica de la vederea preasfintelor  taine miasmul îtinăirilor ce purtai, însă,de Dumnezeu înţeleţită, simţământul tău şi cunoştinţa faptelor celor rele au lucrat întru tine pentru întoarcerea către ce1e înalte.»(De la vecernia Duminicii a 5-a din Postul Mare)

Conştiinţa păcatelor ce am făptuit lucrează întoarcerea noastra la Casa părintească. Sentimentul acesta este fundamental în viaţa noastră duhovnicească, în asemenea măsură încât Sfinţii Părinţi spun: “Pocăinţa însearnnă să-şi cunoască cineva păcatele sale” (Sf. Simion Noul Teolog, Cuvântul 67).

La fel de important pentru traseul pocăinţei este să simtă omul nimicnicia puterilor sale spirituale. Domnul a spus:  Fără Mine nu puteţi face nimic (loan 15, 5). De aceea, conform Avva Isaac, „fericit este omul care-şi cunoaste boala sa spirituală. Căci cunoaşterea aceasta se face temelie şi rădăcină, şi început oricărui lucru bun” (Avva Isaac, Cuvântul 21).

În continuare mila lui Dumnezeu umbreşte omul şi acesta îşi începe călătoria sa spre Părintele său cel bun şi de oameni iubitor.

de Grigore Ieromonahul