mă apăsa păcatul din ce în ce mai greu,
picioarele zdrobite şi-mpunse mi s-au ros,
de mi-a ajuns noroiul la carne şi la os.
Mi s-a uscat de sete tot cerul gurii-amar,
am flămânzit cu porcii
şi-am pribegit hoinar,
– dar undeva în suflet o stea-mi mai strălucea
şi S-a-ndurat Lumina, să-ncep să merg spre Ea.
Şi Steaua Luminoasă cărarea mi-a condus
spre ceasul şi spre locul unde-aştepta Iisus
şi-n marea prăbuşire care-a urmat arzând,
mi s-a născut iubirea ca mugurul plăpând!
O, pentru câte haruri mi-ai dăruit de-atunci,
Ţi-aş da atâtea imnuri cât fir de iarbă-n lunci,
Ţi-aş da atâtea lacrimi câţi stropi pe-un cer senin,
dar numai doi ochi, Doamne,
şi doi genunchi Ţi-nchin!
Traian DORZ din vol. Cântări Noi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!