"MINUNEA" UNUI FACHIR ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS

De Arhimandritul Nicholas Drobyazgin

Autorul acestei mărturii, ucis prin moarte martirică în timpul regimului comunist, pe atunci proaspăt instaurat în Rusia, s-a bucurat de o carieră plină de succes în calitate de ofiter în flota imperială rusă, fiind în acelasi timp un pasionat al practicilor oculte şi editor al jurnalului de ocultism Rebus.

Salvat dintr-un tragic accident naval printr-o minune a Sfântului Serafim de Sarov, el a întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma căruia a renuntat la cariera sa militară şi la practicile sale oculte şi a devenit monah. După ce a fost hirotonit preot, a plecat ca misionar în China, India şi Tibet, slujind la capelele diferitelor ambasade, birouri consulare şi legatii şi ca staret al mai multor mânăstiri.

După 1914 s-a retras la Marea Lavră a Pesterilor Kievene (Pecerska), unde sfătuia îndelung pe multi tineri care îl căutau, cerându-i lămuriri despre ocultism şi practicile oculte, şi despre influenta lor asupra evenimentelor pe atunci în plină desfăsurare în Rusia. În toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui anume Tuholx, autor al cărtii intitulate Magia Neagră, el a fost asasinat în chilia sa de "persoane necunoscute" dar în mod clar nu fără stirea bolsevicilor. Stiletul cu care fusese înjunghiat avea un mâner cu semnificatii oculte.

Incidentul descris în povestirea ce urmează şi care dezvăluie natura unuia dintre "darurile" mediumistice întâlnite frecvent în religiile orientale, a avut loc cu putin înainte de anul 1900 şi a fost consemnat în scris în jurul anului 1922 de Dr. A. P. Timofievich stabilit ulterior la Mânăstirea Nov - Diveyevo, N.Y. *

* Text în lb. rusă in Ortodox Life 1956, no. 1

În acea minunată dimineată tropicală, vasul nostru tăia valurile Oceanului Indian în directia Insulei Ceylon. Pasagerii, în cea mai mare parte englezi care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia indiană, erau vioi şi nerăbdători să vadă pământul de vis pe care îl aveau în fată, insula misterioasă ale cărei basme minunate le încântaseră copilăria. Încă nu se vedea insula, când vasul era deja învăluit de mireasma grea şi îmbătătoare adusă de briză, a arborilor aromati de la tărm.

La un moment dat un nor albastru cuprinse orizontul, mărindu-se din ce în ce mai mult pe măsură ce vasul se apropia. Deja începeau să se vadă clădirile de la tărm îngropate în verdeata palmierilor maiestuosi şi se vedea şi multimea multicoloră care astepta sosirea vasului.

Pasagerii, care deja se împrieteniseră în timpul călătoriei, duceau conversatii animate admirând peisajul insulei de poveste care se desfăsura în fala ochilor lor. Vaporul se legăna încet, pregătindu-se să ancoreze în portul orasului Colombo.

Aici vasul se oprea să încarce cărbune, asa încât pasagerii aveau timp suficient să iasă la tărm. Ziua era atât de caniculară, încât multi se hotărâseră să nu iasă din cabină până seara, când fierbinteala zilei avea să fie înlocuită cu o răcoare plăcută. Asa încât, spre seară, un grup de opt persoane, cărora m-am alăturat şi eu, ghidati de colonelul Elliot, care mai fusese la Colombo şi cunostea bine orasul şi împrejurimile, a pornit la explorarea frumusetilor insulei.

Colonelul chiar a făcut o propunere foarte ispititoare: "Doamnelor şi domnilor, ce-ati spune de o vizită la câteva mile în afara orasului spre a-i vedea şi noi pe vestitii fachiri magicieni de prin părtile locului? Poate vom avea posibilitatea unor experiente interesante!" Toti au acceptat cu entuziasm propunerea colonelului.

Pe când străzile zgomotoase ale orasului rămaseră mult în urma noastră, seara se lăsase deja de-a binelea iar drumul nostru serpuitor prin jungla minunată era luminat de milioane de licurici. La un moment dat drumul s-a lărgit brusc şi ne-am aflat deodată în interiorul unui luminis înconjurat de junglă. La marginea lui se afla un copac înalt sub care se vedea o colibă şi un om subtire, bătrân, cu turban pe cap, ce sedea turceste şi privea fix la un foc mic ce ardea în fata lui.

În pofida sosirii noastre zgomotoase, bătrânul nu s-a clintit din nemiscarea sa şi nu ne-a acordat nici cea mai mică atentie. De undeva a apărut un tânăr care s-a îndreptat către colonel şi l-a întrebat încet ceva. Imediat după aceea a adus câteva scaune pe care grupul nostru s-a asezat în semicerc nu prea departe de foc. Am simtit în jurul nostru un miros de fum plăcut parfumat. Bătrânul era în aceeasi pozitie, neobservând pe nimeni şi nimic, din câte puteam să ne dăm noi seama. Pătrarul de lună care răsărise mai împrăstia întrucâtva întunericul noptii şi în lumina aceea fantomatică toate contururile căpătau un aer ireal. Toti au tăcut fără să vrea, asteptând să vadă ce o să se întâmple.

Miss Mary a soptit la un moment dat cu însufletire:

"Priviti acolo sus, pe copac!". Ne-am uitat cu totii într-acolo. Şi într-adevăr, vârful coroanei copacului sub care stătea fachirul parcă se topea în lumina moale a lunii şi copacul pur şi simplu dispărea treptat de sub ochii nostri, sters parcă de o mână nevăzută, până când nu a mai rămas nici o urmă de copac şi în fata noastră a apărut marea. Îi vedeam valurile rostogolindu-se unele după altele şi rândurile de spumă albă; pe cerul, devenit deodată albastru, pluteau nori usori. Eram uluiti.

Apoi la orizont a apărut un vapor alb. Din cele două hornuri ale sale iesea un fum gros. Se apropia cu repeziciune de noi, tăind valurile. Spre uluirea noastră am văzut că este propriul nostru vas, cel cu care sosiserăm la Colombo! Un murmur a trecut printre noi, când am citit la pupa chiar numele vasului nostru, "Luiza", cu litere mari, aurii. Dar lucrul cel mai uluitor a fost că pe vapor ne vedeam chiar pe noi însine! Vă reamintesc că la acea oră nu se pomenea de cinematografie, şi asemenea efecte nu erau de conceput.

Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însusi pe punte, printre oamenii care râdeau şi conversau unul cu celălalt. Dar lucrul cel mai uluitor era că ne vedeam nu numai pe noi, ci până şi cele mai mici detalii de pe punte, ca şi când ne-am fi aflat într-un elicopter ceea ce hotărât că nu era în realitate. Eu de exemplu m-am văzut pe mine printre pasageri, pe marinari lucrând la capătul celălalt al vasului, pe căpitan în cabina sa şi până şi pe maimutica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Toată lumea comenta în soaptă şi era emotionată la culme de ceea ce vedea.

Eu aproape că uitasem cu totul de mine, de faptul că eram la urma urmei un preot monah ortodox şi că n-ar prea fi fost locul meu acolo, într-o asa situatie. Vraja era atât de puternică, încât inima şi mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s-a accelerat deodată, ca în fata unei primejdii, şi m-a cuprins o spaimă de moarte.

Am început să-mi misc buzele şi să rostesc: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul!". M-am simtit deodată usurat. Parcă s-ar fi desfăcut şi ar fi căzut de pe mine niste lanturi grele, invizibile. Rugăciunea mea a devenit mai concentrată şi odată cu ea sufletul meu s-a linistit. Priveam în continuare copacul, când, deodată, tabloul mării dispăru, suflat parcă de vânt. Nu se mai vedea decât copacul scăldat de lumina lunii, fachirul sezând tăcut lângă foc şi însotitorii mei, care continuau să privească marea, ce pentru ei încă nu dispăruse. Dar la un moment dat fachirul însusi păti ceva: se răsturnă într-o parte şi tânărul, alarmat, alergă să-l ridice. Spectacolul se întrerupse brusc.

Adânc miscati de ceea ce văzuseră, spectatorii se ridicară, împărtăsindu-şi cu însufletire impresiile şi neîntelegând de ce totul se terminase atât de brusc şi de neasteptat. Tânărul a explicat că din cauza epuizării fizice a fachirului, care acum sedea ca şi mai înainte, cu privirea îndreptată în jos şi neacordând nici o atentie celor prezenti.

După ce l-am răsplătit cu generozitate prin intermediul tânărului, multumindu-i pentru că ne dăduse ocazia acestui uluitor spectacol, şi când deja ne porniserăm cu totii să plecăm, mi-am întors fără să vreau capul pentru a-mi imprima mai bine întregul tablou. Atunci am întâlnit privirea plină de ură a fachirului. Nu a durat decât o secundă, pentru că imediat şi-a întors capul în pozitia obisnuită; dar acea privire de o secundă, mi-a fost de-ajuns pentru a întelege odată pentru totdeauna a cui fusese puterea care produsese acel "miracol".

Serafim Rose, din "Ortodoxia si religia viitorului"