PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DIN POSTUL MARE (A SFÂNTULUI IOAN SCĂRARUL)

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Din Evanghelia de la Marcu 9, 16-32 citire:

 „Şi Iisus a întrebat pe cărturari: «Ce vă sfădiţi între voi?» Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: «Învă-ţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.»

Iar El, răspunzând lor, a zis: «O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine.» Şi l-au adus la El. Şi, văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: «Câtă vreme este de când i‑a venit aceasta?» Iar el a răspuns: «Din pruncie. Şi de multe ori l-a arun-cat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi.»

Iar Iisus i-a zis: «De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede». Şi, îndată strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!»

Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: «Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!»

Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Iar Iisus l-a apucat de mână şi l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare.

Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: «Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?»

El le-a zis: «Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post».

Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oame-nilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L Întrebe.”

Să nu ne temem să-L întrebăm pe Domnul ce a vrut să ne pună înaintea ochilor noştri în această Duminică, spusă şi a Sfântului Ioan Scărarul; Du-minica de Post care, iată, ne aduce înainte imaginea acestui tată speriat oarecum de ideea că fiul său nu se va mai face bine niciodată. Cutremurat de prezenţa unui astfel de bolnav, şi trebuie să recunoaştem că tabloul este zguduitor „şi oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte…”; iată, deci, acest tablou înfiorător va fi înfiorat inclusiv sufletul tatălui şi, probabil că, în mediul comunitar israelit, va fi fost o pacoste pentru el şi o durere de neîndulcit altfel decât, iată, cu prezenţa Domnului nostru Iisus Hristos.

Spune tatăl că ceruse ucenicilor lui Iisus să alunge demonul, înainte de a veni la Mântuitor. Dar ei n-au putut, nu reuşiseră acest lucru. Domnul ceartă duhul şi cere să fie adus copilul înaintea Lui.

Vă mai aduceţi aminte că vorbeam acum câteva Duminici despre aducerea înaintea lui Dumnezeu, prin spărtura acoperişului? Gestul este acelaşi. Purtat pe braţe probabil, copilul va fi fost adus peste mulţimea cea multă ce se strânsese în jurul Mântuitorului pentru a fi vindecat. Iată un paralitic ridicat din pat şi un copil cuprins de un duh, făcând spume la gură, scrâşnind din dinţi şi înţepenind, este adus şi el înaintea lui Dumnezeu.

Văzându-L pe Iisus, ne spune Evanghelia, duhul îndată a zguduit pe copil şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.

Întotdeauna duhurile acestea necurate Îl identifică pe Hristos, ştiu că este El, se tem şi se cutremură. Şi, în general, se miră de ceea ce văd, dar nu mai admiră că, iată, Făcătorul cerului şi al pământului a venit ca făptura cea căzută în mâinile lor să fie liberată. Dacă vreţi, imaginea aceasta a cuprinderii şi desprinderii de duh ne arată nouă ce înseamnă viaţa înainte de Hristos, viaţa la întâlnirea cu Hristos şi viaţa de după întâlnirea cu Iisus Hristos. Şi noi, în vorbele noastre murdare, în ura noastră, în modul nostru cotidian de a ne spurca aproapele, facem spume la gură şi scrâşnim din dinţi. Iar mâna noastră înţepeneşte când trebuie să facă fapta bună, dar atunci când vrea să facă răul de fiecare dată capătă viteze de nebănuit. Dar, iată, vine momentul aducerii noastre înaintea lui Dumnezeu. Şi, căzând înaintea Lui, învăţăm că duhurile acestea necurate ce ne cuprind: duhul mândriei, al neiubirii de aproapele, al neiubirii de Dumnezeu în primul rând, trec prin prezenţa lui Iisus Hristos. În prezenţa Lui, iată, duhul se cutremură şi cade la pământ.

Copilul nu avea o boală oarecare. Chiar de-ar fi s-o identificam cu epilepsia, este o epilepsie care, iată, îl chinuie din tinereţe, mai mult, din pruncie, el însuşi fiind deja tânăr. Şi spune tatăl aproape cu durerea pe care i-o bănuim în glas: „şi, de multe ori, l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă”. Deci i se întâmplaseră în viaţa lui lucruri aproape de neimaginat. Închipuiţi-vă un copil trecând prin foc sau prin apă! E un fel de condamnare la moarte numai prin faptul acesta că nu-şi putea coordona, probabil, mişcările, sau prin faptul că, o dată cu pierderea putinţei mişcărilor, pierdea şi puterea mişcării minţii.

Şi, iată, tatăl vine înaintea Mântuitorului şi cere: „De poţi face ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi!” Tatăl acesta trist, dărâmat, i-am zice noi astăzi, vine înaintea Aceluia despre Care auzise că vindecase înainte, Cel despre Care auzise că înviase înainte oameni, vine, aşadar, să-I ceară acest lucru: să vindece şi pe copilul lui.

Domnul îi spune: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”. De poţi crede! Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!”

Este poate cea mai frumoasă rugăciune pe care, iată, în timpul Postului, o putem rosti în fiecare clipă a vieţii noastre: „Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!” În toată credinţa mea este o undă de îndoială; în tot ceea ce fac, sau în tot ceea ce zic. Bănuiesc câteodată că poate Dumnezeu nu e lângă mine; poate nu mă întâlnesc de fiecare dată cu Iisus Hristos sau cu Maica Domnului, sau cu sfinţii, în rugăciunea mea; şi în toată credinţa mea se strecoară, din când în când, şi câte un sâmbure de îndoială. Suntem oameni, şi, oameni fiind, suntem supuşi şi acestei îndoieli care, odată depăşită, întăreşte credinţa noastră. Ca să ne dăm seama, în schimb, ce înseamnă o credinţă activă, daţi-mi voie să vă povestesc o întâmplare care să ne imaginăm că s-a petrecut cu adevărat. Eu zic că s-a petrecut cu adevărat. Se spune că, la un moment dat, în Statele Unite ale Americii, un mare circar, mergător pe sârmă, se hotărâse să treacă de pe o parte pe cealaltă a cascadei Niagara. Înălţimea era ameţitoare sub el, apele fierbeau, iar oamenii de pe o parte şi cealaltă, pe de o parte stăteau cu ochii uimiţi, văzând un alt semen de-al lor încercând trecerea aceasta peste Niagara, iar de pe altă parte se îndoiau. Omul a întrebat: „Credeţi voi că eu pot să trec peste apele învolburate ale Niagarei, la această înălţime ameţitoare, pe o simplă sârmă?”

Cam 10% au zis „da”. 90% au zis nu”. Iată că omul a început să meargă şi a trecut de pe o parte pe cealaltă a Niagarei. Oamenii erau deja entuziasmaţi, vedeau în circar un mare făcător de minuni pe sârmă. Omul îi întrebă din nou:

Dar ce spuneţi acum, de pe malul acesta stâng, credeţi că pot merge pe malul celalalt, pe aceeaşi sârmă?”.

Toţi oamenii, cam 50%, au început a striga: „Credem”. 50% au rămas îndoielnici în continuare. Omul, profesionist în cele din urmă, trecu de pe malul stâng pe malul drept, înapoi. Lumea se entuziasma şi mai mult. Camerele de luat vederi îl urmăreau pretutindeni. Dar omul mai puse o întrebare, dificilă de altfel: Ce spuneţi, credeţi că pot trece acum, cu o roabă în mână, de pe malul drept pe malul stâng al cascadei Niagara?

Oamenii, văzând celelalte fapte dinainte, începu-ră, o parte dintre ei, din ce în ce mai mare, mergând către 80%, să zică: „Da, credem că poţi s-o faci”, 20% rămânând în rezervă. Omul luă roaba, se urcă cu ea pe sârmă şi trecu, într-adevăr, de pe malul drept pe malul stâng. Oamenii – entuziasmaţi la maximum, camere de luat vederi îl urmăreau pe acest mergător pe sârmă. Totul părea că merge spre o mare victorie a circarului. Acesta însă întrebă mulţimea: „Ce ziceţi, pot trece acum de pe malul acesta pe celălalt, cu un om în roabă, peste sârmă, la această înălţime ameţitoare, deasupra Niagarei?”

Mulţimea toată a început să freamăte, să strige: „Sigur, credem, credem toţi”.

„Bun! spuse. Cine urcă în roabă?”

Mulţimea amuţi. Credinţa lor, aceea furtunoasă şi spumoasă, se pierdea undeva în furtuna şi-n spumele Niagarei. Din mulţime însă se desprinse un copil. Se apropie de om, se aşeză în roabă, omul ridică roaba şi trecu de pe malul pe care se afla, pe celălalt. Lumea iarăşi începu să freamăte, începu să aplaude, toţi se entuziasmau la maximum, camerele de luat vederi nici nu mai priveau către circarul de pe sârmă, ci către copilul din roabă. Şi, entuziasmat, un reporter îl întrebă: „Totuşi, cum ai avut curaj, măi copile, să te urci în roaba acestui om?”

„Cum să n-am curaj?! E tata!”, a răspuns copilul.

Credinţa aceasta a mulţimii se aseamănă, nu de puţine ori, cu credinţa noastră. Şi noi spunem despre Dumnezeu-Tatăl că este Tatăl nostru Care este în cer, dar ne purtăm de prea puţine ori ca adevăraţi fii ce, recunoscând că, odată luaţi în braţe de Tatăl, putem trece fără nici un fel de probleme peste toate valurile vieţii. Oricât de amare şi oricât de mari par câteodată, ele n-au cum să ne astupe, atâta vreme cât suntem la sânul lui Dumnezeu, pentru că peste statura lui Dumnezeu nu se poate înălţa nici un val, spunea unul dintre Sfinţii Părinţi.

Iată, aşadar, acel „Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!” ţine de credinţa necredincioasă din noi. Tari şi mari sunt acei care pot să-şi spulbere aceste îndoieli, rămânând numai în credinţă, ca pe o stân-că fermă, ca pe Stânca aceea, ce-şi poartă numele cu minunăţie în lume, până la sfârşitul veacurilor, şi care este Domnul nostru Iisus Hristos.

Mântuitorul, văzând că mulţimea dă năvală deja, în jurul Lui, – ţineţi minte ce ziceam de entuziasmul mulţimilor când văd fapte spectaculoase – Se grăbeşte să certe duhul, poruncindu-i acestuia să iasă din copil şi să nu mai intre niciodată. Duhul, răcnind şi zguduind pe copil cu putere, iese, iar copilul rămâne ca mort. Şi, spune Evanghelia: „încât mulţi ziceau că a murit”. Domnul însă, apucând de mână pe copil, îl ridică şi-l scoală în picioare.

Urmează mai apoi, dacă vreţi, tâlcuirea acestei minuni înaintea ochilor ucenicilor Săi, pentru că aceştia, oarecum speriaţi, Îl întreabă: „Bine, dar Tu cum ai putut s-o faci, şi noi n-am putut s-o facem? Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?” întreabă apostolii. Domnul le răspunde: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”.

Poate în seama acestui verset Duminica de astăzi se mai cheamă şi „Duminica Sfântului Ioan Scărarul”. Acest autor de carte bisericească, de text deosebit de profund, care-i şi poartă numele: „Scara Sfântului Ioan Scărarul”, sau el poartă numele de „Scărarul” tocmai pentru că a scris această „scară” a lui, este, în cele din urmă, contemporan cu unul dintre marii sfinţi ai Bisericii Ortodoxe: Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi trăieşte cam până în jurul anului 649. Timp de 19 ani a stat în mănăstire şi, mai apoi, unul dintre ucenicii săi, Ioan din Rait, îi cere la un moment dat lui Ioan Scărarul să dea monahilor o regulă scrisă după care, vieţuind, să urce spre cer, ca pe o scară asemeni celei văzute de patriarhul Iacov în vis.

Autorul „Scării”, Sfântul Ioan cu alte cuvinte, descriind urcuşul ca trecând prin 30 de trepte, s-a gândit cu deosebire la cei 30 de ani din viaţa Mântuitorului, dinaintea începerii activităţii Sale publice. De aceea, „Scara” este Împărţită în 30 de cuvinte, să le spunem, cuvinte care au în ele sâm-burele întregii noastre teologii practice, dacă vreţi.

În general, această „Scară” este o îmbinare între asprimea sfaturilor pentru cei tari şi înaintaţi duhovniceşte şi blândeţea iconomică, pentru cei mai puţin tari şi pentru începători. Această îmbinare se arată şi în expresii paradoxale, în care autorul este mare meşter. De exemplu, vorbeşte despre „plâns pricinuitor de bucurie”, în Cuvântul al VII-lea, sau despre „ura nepătimaşă asupra lumii”, în Cuvântul al II-lea, despre nevoinţa aspră, strâmtorată şi uşoară, despre tristeţe şi strălucitoare smerită cugetare, despre nefireasca simţire a morţii, iar în general, autorul se dovedeşte un subtil cunoscător al complicatelor stări sufleteşti la care ajung feluritele firi ale oamenilor.

Scrierea lui este extraordinară, dacă vreţi, şi ca un tratat de psihologie modernă şi bine ar fi ca mulţi dintre acei ce se laudă a-l citi pe Freud sau, mai ştiu eu, ce alt autor semimodern sau semicon-temporan cu noi într-ale psihologiei, să se aplece, cu mai multă credinţă şi cu ceva mai multă raţiune, asupra acestor texte în care firea umană este sur-prinsă parcă, din cele mai de jos ale iadului, până la cele înalte, de de-a dreapta Tatălui.

Cartea nu este numai pentru monahi, ci şi mirenilor le este preabun îndreptar şi canon cu de-a-mănuntul, care povăţuieşte pe toţi către cele cuviincioase; şi însăşi cartea are un început minunat, pentru că spune Sfântul Ioan: „Cartea de faţă arată în chip limpede cea mai bună cale celor ce voiesc să-şi înscrie numele în Cartea Vieţii, căci, citind-o pe aceasta, o vom afla călăuzind fără rătăciri pe cei ce-i urmează, şi păzindu-i nevătămaţi de nici o po-ticnire. Ea ne înfăţişează o scară întărită de la cele pământeşti la Sfintele Sfintelor şi ni-L arată pe Dumnezeul iubirii rezemat pe vârful ei”.

Această scară socotesc că a văzut-o şi Iacov, cel ce a călcat peste patimi, când se odihnea, după nevoinţa lui. Dar să începem, rogu-vă, cu râvnă şi cu credinţă, acest urcuş înţelegător şi suitor la cer, al cărui început e lepădarea de cele pământeşti, iar sfârşit e Dumnezeul iubirii.

Deci, pornind de la lepădarea de cele pământeşti şi sfârşind în Dumnezeul Iubirii, Sfântul Ioan Scăra-rul trece împreună cu noi în revistă cam tot ceea ce ne trebuie nouă pentru a putea pricepe ce se întâm-plă cu noi şi ce trebuie să facem noi în viaţa noastră de zi cu zi, pentru ca să nu ne abatem nicicum de la dumnezeiescul urcuş, ci dimpreună să ne facem scară către cer, cu sfinţii.

Vorbeşte despre multe Sfântul Ioan Scărarul: despre lepădarea de viaţa deşartă, despre despătimi-re, despre înstrăinare, despre fericita şi pururea pomenita ascultare, despre pomenirea morţii, despre nemâncare şi blândeţe, titluri care, în cele din urmă, ne vizează pe fiecare dintre noi chiar dacă, repet, nu suntem monahi.

Iată unul dintre capitolele care cred eu că ni se adresează mai ales astăzi, în Duminica aceasta care ni-l prezintă pe tatăl ca şi cum ar spune o ectenie îndelungată înaintea lui Dumnezeu, pomenindu-I tot ceea ce se întâmplase cu fiul său. Iată! Cuvântul al XXVIII-lea ne vorbeşte despre fericita rugăciune, pe care o mai numeşte el „sfinţita maică a tuturor virtuţilor” şi despre „înfăţişarea văzută şi gândită în vremea rugăciunii”. Iată ce ne spune autorul „Scării!” şi-mi îngăduiţi să citesc: „Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţitoarea şi unirea sufletului şi a lui Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoare a lumii”. De aceea ne spun Sfinţii Părinţi că, în momentul când va pieri Liturghia, va pieri şi lumea; şi, câtă vreme trăieşte Liturghia şi se slujeşte Liturghia, va trăi şi lumea şi va supravieţui şi ea.

Rugăciunea este, aşadar, „împăcare a lui Dumnezeu, maică a lacrimilor şi fiică a lor, ispăşirea păcatelor, pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în faţa necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea darurilor, sporirea nevăzută, hrana sufletului”.

Aproape că toţi aceşti termeni se contrazic, la un moment dat, cu tot ceea ce ştiu unii despre rugăciune, numai că despre o stare de umilire, o stare în care trebuie să vorbim multe, să-I spunem că, iată, ni se vădeşte că rugăciunea este, celui ce se roagă cu adevărat, tribunal, dreptar şi scaun de Judecată ale Domnului, înaintea Scaunului Judecăţii viitoare.

Iată ce ne mai spune acelaşi autor despre rugăciune: „Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele, mai bine-zis, din zalele nepomenirii răului; căci de nu, cu nimic nu te vei folosi”. Pentru că, să fim cinstiţi, noi, oamenii veacului XX, întot-deauna când ne prezentăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, îi spunem: „Doamne, de ce să-mi dai mie? Dă-i celuilalt, care e mai păcătos decât mine, care, uite, nu se roagă cât mine, nu posteşte ca mine!” În cele din urmă, n-am priceput nimic din taina aceasta a rugăciunii, pentru că tot Sfântul ne spune: „Nu face pe deşteptul în cuvinte, la rugăciunile tale, căci gânguritul simplu şi nemeşteşugit al copiilor a înduioşat pe Tatăl lor Cel din ceruri”.

Iată eliberarea din închisoarea vieţii de fiecare zi! Pricepem că nu trebuie să cauţi a mărturisi, în vremea rugăciunii, altceva decât rugăciune. Şi iată ce ne spune la un moment dat Sfântul: „Cel ce ţine neîncetat toiagul rugăciunii nu se poticneşte; şi chiar de i s-ar întâmpla aceasta, nu va cădea de tot, căci rugăciunea este stăpânitoare binecredincioasă de la Dumnezeu. Folosul ei se dovedeşte prin birui-rea împiedicărilor drăceşti ce ni se întâmplă în timpul slujbelor de obşte, iar rodul ei – prin înfrângerea vrăjmaşului. Că întru aceasta am cunoscut că m-ai voit pe mine, că nu se va bucura vrăjmaşul meu de mine”, spune Psalmul 40, 11; sau „Strigat-am, zice psalmistul, din toată inima mea” – cu gura, cu sufletul şi cu duhul.

În cele din urmă, rugăciunea este scara spre cer şi este aripa cea dintâi cu care putem să ne înălţăm de-a dreapta Tatălui, pentru că ea ne face să agonisim toată bărbăţia şi să avem pe Domnul ca învăţător al rugăciunii.

Minunatul text al acestei meditaţii asupra rugăciunii care, repet, este cuprinsă în cuvântul XXVIII al „Scării” Sfântului Ioan Scărarul, nu trebuie să ne facă să uităm nici de frumuseţea rugăciunii, nici de învăţătura pentru celălalt, căci nu este cu putinţă a învăţa să vezi numai prin cuvânt. De aceea, iată, ultimul cuvânt pe care voiesc a vi-l pune la inimă astăzi se referă la un alt verset, penultimul al Evangheliei de astăzi, şi ne spune despre retragerea Domnului prin Galileea, când spune că „învăţa Domnul pe ucenicii Săi şi El spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia”.

Iată, în Duminica aceasta a tatălui care cere întărirea necredinţei sale în credinţă, a Sfântului Ioan Scărarul, ce ne oferă în taina cărţii sale urcuş duhovnicesc, iată, aşadar, că ne este arătată şi Patima, şi Moartea, dar şi Învierea Domnului. Dacă vreţi, Duminica de astăzi, în arvună, este Vinerea Mare, trecută prin Scara Sfântului Ioan Scărarul.

Înarmaţi cu Crucea, atenţi la „Scara” Sfântului Ioan Scărarul şi la icoana Mariei Egipteanca, ce deja se profilează pentru Duminica ce urmează, trebuie să căutăm a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, strigându-I: „Osana!” şi aşezându-I înaintea mersului Său hainele noastre de Botez, curate şi neîntinate, pentru ca, aşa cum zice cântarea Triodului: „să ne învrednicească a vedea prin Patimă şi Sfântă Învierea Ta!”. Amin.

 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,

din ”Cântare de biruinţă cântând”

Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate

Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012