Ale Tale dintru ale Tale… Duminica Sfinţilor Români

Împodobită-i astăzi or­to­doxia românească. În multe chipuri şi cu alese veşminte. Căci deşi Praznicul Rusaliilor a trecut, roada Rusaliilor în mijlocul neamului nostru astăzi prăznuim. Se deschide cerul de deasupra României şi-n alcătuire de duh se-arată Raiul împodobit şi cu râvnă românească. Şi cu dragoste şi cu credinţă şi cu nădejde, rostuite şi rostite pe dulcele grai românesc. Şi-n faţa dezagre­gă­­­­rii de-acum a româ­nismului prin falsă euro­penizare parcă nimic n-ar fi mai de preţ decât reaşezarea în rân­du­iala Liturghiei româneşti dinaintea Altarului ceresc.

Neam de sate şi preoţi – cum spunea Nicolae Iorga – românii îşi ţin astăzi hramul cu sfinţii lor. Mulţi, mulţi şi mare parte neştiuţi. Pentru că, dacă în timp, canonizări mai vechi (1956) sau mai noi (ultimele, chiar în 2003, Sf. Vasile de la Poiana Mărului sau Theodosie II al Moldovei) au pus oarece rânduială în sinaxar, n-au epuizat nici pe departe „norul de martori“, care au făcut ca România să reziste veacurilor în alcă­tuirea ei de pământ şi mai ales aceea de „cer ortodox“.

 Căci în sinaxarul de sfinţi români, pe care-l prăznuim astăzi, intră Andrei Apostolul, cel dintâi chemat, uce­nicii lui, episcopi tomitani, intră martirii Dobrogei sau învăţaţii ei (Sf. Ioan Casian şi Gherman), călugării reuniţi dintâi sub toiagul stăreţiei lui Nicodim la Tismana, dar şi toţi ceilalţi care, asemeni lor, au aprins cerul credinţei noastre strămoşeşti cu stelele credinţei împlinite. Şi când spun aceasta spun nu doar despre martirii pentru unitate teritorială sau ecclesială a românilor, ci şi despre mamele lor, aştep­tân­du-şi pruncii-bărbaţi să se-ntoarcă acasă, iubitele lor, căci neamul întreg e un neam de maici şi mirese îndoliate, ai căror eroi de pe pomelnice s-au strămutat în pomelnicul Neamului.

Toată ţara este astăzi un chivot de moaşte uriaş, căci nu-i loc pe pământul românesc, şi nu numai, în care să nu stră­luce oasele albite de ploi şi vreme a tine­rilor şi bărbaţilor care-au purtat râvna unei biserici româneşti pe un teritoriu românesc. Într-atât încât ne-au descuiat trecătorile din munţi, temeinice pronao­suri întru care s-a botezat în sânge de voinic viitorimea.

Mame şi mirese îndoliate… Ale unui neam care încă-şi aşteaptă izbăvirea. Căci vremurile comunismului au adăugat calendarului vrednic de cinste al martirilor nume noi dătătoare de sensuri. Morţii Aiudului şi Gherlei; umiliţii ucişi ai Piteştiului şi Târgşorului, răstigniţii Canalului, îngropaţii din minele Maramureşului şi, ca ei, toţi cei care, în­cre­zându-se în Domnul, n-au îngăduit ca lanţul lor să cadă prin trădare, prin vinovată cedare.

Un „imn acatist pentru crucea purtată“ (Virgil Maxim) s-ar cuveni înălţat şi pentru ei sau, mai ales pentru ei. Moaştele cele noi ale devenirii noastre întru fiinţă naţională. Pomenirea lor ar putea fi şi prilejul de a rosti răspicat răspunsul la întrebarea: „Unde a fost Biserica?“ din toate sufletele noastre: „Pe cruce!“. Răstignită laolaltă cu răstigniţii ei.

Astăzi este în aceeaşi vreme o du­minică eroică. În care, laolaltă, se cuvine să pomenim pe toţi cei care au mărturisit pe Hristos sub presiunea otravei roşii, care este comunismul. Unii din ei, în viaţă, printre noi… Mărturie că sfinţii sunt mai întâi oameni, asemeni nouă, care, prin râvnă şi har, trec dincolo de orizont, în sus, spre cerul Împărăţiei. Sunt cei care răbdat-au să fie îmbrăcaţi în veşmânt de batjocură mai înainte de a pătimi până în sfârşit laolaltă cu Hristos, Cel care dintâi ne-a învăţat ce înseamnă Patima.

Sunt cei care şi-au pus vieţile lor arvună românească la neîmbătrânirea Neamului, cum Hristos S-a făcut arvună neîmbătrânirii firii omeneşti. Noi, românii, nu suntem dintre acele neamuri care au ridicat praful Europei în copitele cailor. Bornele de hotar nu le-am purtat legate de şa, aşezându-le unde ne-a fost mai la îndemână uciderea, asuprirea şi jec­mănirea altora. Din bornele de oase sfinte şi din Crucile de pe turlele de Biserici, ne-am zămislit puncte de reper întru viaţă veşnică, iar mormintele alor noştri şed cuminţi, îmbrăţişate cu duioşie de cei dinaintea lor.

Această fidelitate o prăznuim astăzi. Laolaltă cu Hristos, Cel atât de iubit în neamul nostru, că, până astăzi, soţul îi spune soţiei „creştină“, iar ea, lui „creştin“; că până astăzi botezurile şi nunţile şi praznicele pentru cei plecaţi rămân zile înscrise cu foc în calendarul de inimă al fiecărei familii, al fiecărui sat. Iar celor care ne spun că n-avem monu­mente reprezentative pentru cultura universală, ar trebui să le arătăm valul lui Traian, tranşeiele Oituzului şi Mărăştiului, rănitele culmi ale Topliţei sau Caraimanului. Mausoleele cu oase ascunse în câmpia Sătmarului şi-n buza de apă a Dunării…

Toate, semne ale sfinţeniei şi ale biruinţei Crucii. Împotriva semilunii, zvasticii secerii şi ciocanului… Împotriva nebuniei lui Antihrist!

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”