La nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

„Nu te teme Zaharia că rugăciunea ta a fost ascultată”

Zaharia şi Elisabeta au cerut vreme îndelungată de la Dumnezeu darul naşterii de prunci. Acum ei erau înaintaţi în vârstă şi nu mai nădăjduiau în împlinirea rugăciunilor lor. Perioada fertilităţii naturale a Elisabetei era apusă, iar acum potrivit legilor biologice ea nu mai putea să zămislească, de aceea era numită „stearpă”. La vârsta lor înaintată cei doi soţi nici nu mai cereu prunc, erau resemnaţi: Dumnezeu nu a vrut să le asculta rugăciunea, din motive numai de El ştiute. Ei „umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” s-au lăsat în grija lui Dumnezeu. Dar este vreun gând al celui drept care să nu ajungă la cel Prea Înalt? Este vreo rugăciune rostită în zadar? Bate cineva la porţile milei divine fără să fie auzit? Răspunsul este hotărât: Nu! Dar Dumnezeu nu răspunde ca oamenii. Oamenii, ori răspund cu prea mare grabă făţă de cei care au slăbiciune, şi astfel poate nu le fac un bine real, ori rămân cu totul împietriţi faţă cei ce au nevoie de ajutorul lor. 

După ce Zaharia şi Elisabeta nici nu se mai gândeau la dorinţa mistitoare din tinereţea lor, îngerul Domnului se arată lui Zaharia şi-i spune: „rugăciunea ta a fost ascultată”. Un necredincios ar spune cu dispreţ: dacă Dumnezeu nu-mi dă atunci când îi cer după aceea nici nu-mi mai trebuie. Necredincioşii gândesc în felul acesta pentru că ei au în vedere numai această viaţă, ei nu se mai gândesc la viaţa viitoare, ei au în vedere aparenţele şi nu se gândesc la valorile mai profunde. Din acest motiv vedem că Dumnezeu parcă este mai generos cu aceştia. Ei se gândesc numai la evineţele imediate de aceea Dumnezeu le dă după „credinţa” lor.
Elisabeta şi Zaharia se gândeau la un urmaş care să le poarte numele mai departe, dar Dumnezeu voia ca din ei să se nască nu numai un urmaş al lor, ci, mai mult decât atât, un Înaintemergător al Domnului. Ei se gândeau la ceea ce primesc oamenii în mod obişnit, dar Dumnezeu se gândea la ceva neobişnuit. Ei cereau fiu, dar Dumnezeu voia să le dea un profet. Ei cereu o bucurie numai pentru ei, dar Dumnezeu voia să pregătească, prin ei, o bucurie pentru „mulţi”. Pentru ca cineva să fie în stare să primească neobişnuitul trebuie să intre în şcoala ciudată a aşteptării. Dragă suflete, dacă ceri ceva bun de la Dumnezeu nu te întrista văzând că întâmpini urechi surde, gândeşte-te că El poate vrea să-ţi dea ceea ce tu nici nu gândeşti. Chiar dacă se apropie clipa morţii şi vezi că rugăciunile tale de demult nici nu mai au cum să se împlinească, nu te întrista, pentru tine „Dumnezeu are în vedere ceva mai bun”. Crede puternic aceasta, oamenii pot să rămână împietriţi, dar Dumnezeu Care ştie să facă „daruri bune” celor care cer de la El nu nu poate să nu audă.

„Nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare”

În Vechiul Testamet citim: „Dacă vreun bărbat sau femeie va hotărâ să dea făgădunţă de nazireu…să se ferească de vin şi de sicheră; oţet de vin şi oţet de sicheră să nu bea şi nimic din cele făcute din struguri să nu bea” (Numeri 1, 2-3). În Israel această tradiţie s-a statornicit aşa încât o vedem pe Ana că rugându-se: „Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-Ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da Ţie, şi nu va bea el vin, nici sicheră..” ( I Regi 1, 11). Iar urmaşii lui Recab lasă ca moştenire fiilor lui această poruncă: „Să nu beţi vin, nici voi, nici fii voştri în veac” (Ieremia 35, 6). Această practică era destul de rară în Israel, era practicată de unele persoane care înţelegeau să-şi dedice lui Dumnezeu viaţa într-un mod deosebit. Ea intră şi în Noul Testament şi o vedem practicată de Sf. Ioan Botezătorul. Însuşi Mântuitorul spune despre marele Profet: „A venit Ioan Botezătorul nemâncând pâine şi negustând vin” (Luca 7, 33). Ecouri ale ei le vedem în Biserica primară (cf Fapte 21, 23), ba chiar Sf. Ap Pavel o recomandă: „Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin” (Rom 14, 21).
Observăm că această practică nu are valoare în sine, ea este însoţită de o înfrânare generală. Ea are o însemnătate dacă persoana respectivă îşi închină viaţa lui Dumnezeu, dacă se făgăduieşte total lui Dumnezeu. Eu mă gândesc la un contradicţie izbitoare: cum cred unii din cei care poartă numele Sf. Ioan că îl cinstesc pe marele profet prin petreceri şi beţii? Cum poţi să cinsteşti pe cel ce nu a băut vin, prin „petreceri cu vin mult”?

„Încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt”

Umplerea de Duhul Sfânt în cazul Sf. Ioan Botezătorul este o excepţie nu numai pentru că aceasta s-a întâmplat înainte de Cincizecime, ci mai ales pentru că acest lucru s-a întâplat chiar mai înaite de a se naşte. În planul mântuirii sunt anumite rânduieli statornicite de Însuşi Dumnezeu, dar Dumnezeu Îşi manifestă propria libertate prin aceea că El poate să treacă peste acestea şi să lucreze după cum Îi este voia. „Vântul suflă încotro vrea” va spune Mântuitorul în dialogul cu Nicodim.
Când, într-o vizită, Maica Domnului a saluta-o pe Elisabeta mama Lui Ioan, aceasta a răspuns: „Cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 44). Pruncul Ioan chiar mai înainte de naşterea sa este capabil să vibreze la prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt. Acest eveniment biblic este de o deosebită valoare pentru că pune într-o lumină puternică statul embrionului uman. Încă în momentul conceperii Dumnezeu înscrie în embrionul uman un plan pe care omul îl are de împlinit întâlnindu-se şi conlucrând liber cu harul Lui Dumneuzeu. Dacă un prunc chiar mai înainte de naştere este capabil să se umple de Duhul Sfânt, oare de ce mai există îndoieli cu privire la botezul pruncilor. De ce unii nu pot crede că pruncii primesc la botezul lor harul Duhului Sfânt?
Dumnezeu lucrează atent şi delicat la orice zămislire. Părinţii au datoria sfântă să vegheze ca fii lor să educaţi şi sensibilizaţi aşa încât să poată şi ei vibra atunci când Duhul Sfânt se va atinge de inimile lor. Duhul se atinge în multe feluri de inimile noastre. Mulţi dintre noi nu suntem în stare să facem la maturitate ceea ce Sf. Ioan a făcut mai înainte a se naşte: să vibrăm atunci când Duhul Sfânt adie.

Vasilică Nica