Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
Hristos a Înviat, iubiţi credincioşi!
Iată-ne ajunşi în Duminica a V-a după
Paşti, zi-să şi a „samarinencei”, în care Sfinţii Părinţi au rân-duit să
citim la Liturghie Evanghelia de la Ioan 4, 5-42. În ciuda lungimii
sale, să luăm aminte:
„În vremea aceea, Iisus a venit la o
cetate a Sa-mariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a
dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus,
fiind ostenit de călătorie, s-a aşezat lângă fântână şi era ca la al
şaselea ceas.
Atunci a venit o femeie din Samaria
să scoată apă. Iisus i-a zis: «Dă-Mi să beau!», căci ucenicii Lui se
duseseră în cetate, ca să cumpere merinde.
Femeia samarineancă I-a zis: «Cum,
Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie
samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.»
Iisus i-a zis: «Dacă ai fi ştiut
darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau, tu ai fi
cerut să bei de la El şi ţi-ar fi dat apă vie».
Femeia i-a zis: «Doamne, nici nu ai
cu ce să scoţi, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu
cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat
această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?»
Iisus a răspuns şi i-a zis: «Oricine
bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care
i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgă-toare spre viaţa
veşnică».
Femeia a zis către El: «Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot!»
Iisus i-a zis: «Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici».
Femeia a răspuns şi a zis: «N-am
bărbat». Iisus i-a zis: «Bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbaţi
ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai
spus».
Femeia i-a zis: «Doamne, văd că Tu
eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi
ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie a se închina».
Şi Iisus i-a zis: «Femeie, crede-Mă
că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi
închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi ne închinăm
Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.
Dar vine ceasul şi acum este, când
adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi
Tatăl astfel îi doreşte pe cei ce I se închină Lui. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I seînchine în duh şi în adevăr».
I-a zis femeia: «Ştim că vine Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate».
Iisus i-a zis: «Eu sunt, cel ce vorbesc cu tine…»
Dar atunci au sosit şi ucenicii Lui.
Şi se mirau că vorbea cu ofemeie. Însă nimeni n-a zis: «Ce o întrebi?»
Sau: «Ce vorbeşti cu ea?»
Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a
dus în cetate şi a zis oamenilor: «Veniţi de vedeţi un om care mi-a
spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?»
Şi au ieşit din cetate şi veneau către El.
Între timp, ucenicii Lui Îl rugau,
zicând: «Învăţătorule, mănâncă!» Iar El le-a zis: «Eu am de mâncat o
mâncare pe care voi nu o ştiţi».
Ziceau deci ucenicii între ei: «Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?»
Iisus le-a zis: «Mâncarea Mea este
să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu
ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă:
Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.
Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roadă spre viaţa veşnică, ca
să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în
aceasta se adevereşte cuvântul, Că unul este semănătorul şi altul
secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii
au muncit şi voi aţi intrat în munca lor».
Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.
Deci, după ce au venit la El,
samarinenii Îl rugau să rămână cu ei. Şi au rămas acolo două zile. Şi cu
mult mai mult au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau:
«Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim
că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii».”
Iată ce concluzie extraordinară la
această Evanghelie: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, ci şi pentru
că noi am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul,
Mântuitorul lumii”.
Ce ne strânge pe noi toţi laolaltă în
jurul Evangheliei? Ce ne face să intrăm în biserică? Ce ne face să ne
bucurăm vestindu-L pe Hristos prin cântările noastre? Ce ne face să
simţim că Hristos ne este aproape în tot ceea ce facem şi ce ne face să
ne ru-găm Lui, oare, dacă nu aceste cuvinte minunate: „Credem nu numai
pentru cuvântul tău, ci şi pentru că noi înşine am auzit şi ştim că
Acesta este cu ade-vărat Hristosul, Mântuitorul lumii”?
Dialogul de astăzi cu samarineanca al
Mântuitorului ne pune pe gânduri pe fiecare dintre noi, pentru că, în
cele din urmă, fiecare dintre noi aşteaptă întâlnirea cu Dumnezeu.
Samarinenii sunt, în cărţile sfinte, de
cele mai multe ori folosiţi ca exemple de oameni care se întorc către
Dumnezeu. Şi aceasta de ce? Pentru că toţi făceau parte din acea
societate de oameni nu tocmai înghiţiţii de iudei, popor care, să spunem
cu un cuvânt mai dur, se amestecase cu alte popoare, lăsând la o parte
Legea şi închinarea la Ierusalim, cum o şi subliniază femeia
samarineancă, de altfel. Samarinenii erau un fel de proscrişi ai
iudeilor.
Să ne închipuim Ţara Sfântă cam cum este
situată România şi să presupunem că un maramureşean ar vrea să ajungă
în Oltenia, iar Transilvania în sine ar fi Samaria, locul unde
samarinenii se grupaseră pentru a constitui, nu neapărat un alt popor
decât cel iudeu, ci un popor cu alte obiceiuri decât cel iudeu. Ei bine,
în mod normal, maramureşeanul ar trebui să traverseze Transilvania
pentru a ajunge la Râmnicu-Vâlcea, dar dacă în zona aceea el n-ar
înghiţi transilvănenii, ar pleca maramureşeanul prin Moldova, şi prin
Bucureşti, să ajungă în Oltenia.
Aşa făceau iudeii când ocoleau Samaria. O
ocoleau la distanţe mari de tot, ca pe un pământ spurcat, ca pe un
pământ pe care locuiau mai mult fiinţe satanice decât oamenii lui
Dumnezeu, Întâlnirea aceasta de astăzi răstoarnă
un pic parcă ocheanul cu care iudeii priveau spre depărtările venirii
lui Mesia. Hristos Domnul vine şi Se aşază la puţul lui Iacov, stând de
vorbă cu o femeie. Ba, după ce că stă de vorbă cu o femeie, aceasta mai
este şi samarineancă. Ba, după ce că este samarineancă, mai este şi
desfrânată! Şi, după toate acestea, totuşi Domnul primeşte prin ea harul
cel mare al bucuriei de a-i vedea pe oameni întorşi către El, către Cel
care este cu adevărat Dumnezeu. Iată! Să luăm aminte la text şi să-l
parcurgem încă o dată împreună!
Să spunem, aşadar, că Domnul este în
misiune în Samaria, spreexemplu. De sete sau de oboseală, se opreşte la
puţul lui Iacov, puţ săpat de acesta împreună cu fiii săi pentru a-şi
sătura de apă animalele şi pentru a-şi astâmpăra setea el, dimpreună cu
fiii săi. Era un loc istoric, era un loc la care evreii ţineau mult,
dar, iată, un loc care prin geografia lui ţinea mai mult de Samaria. Şi
samarinenii credeau în Vechiul Testament. Şi samarinenii aveau
conştiinţa că ei ţin de poporul lui Israel. Dovada: „Ştiu că vine Mesia
care se cheamă Hristos; când va veni Acela ne va vesti nouă toate” –
este concluzia femeii la capătul dialogului cu Mântuitorul.
Domnul îi vorbeşte despre lucruri înalte
femeii, cu toată oboseala drumului şi cu toată însetarea. Cea căreia
Hristos îi vorbeşte e una dintre femeile obişnuite ale Samariei. Nu e
teoloagă, nu este un om care a trăit pe lângă Templu. Nu este o femeie
citită, probabil, sau în nici un caz în ceea ce privea Legea, pentru că,
ştiut este că femeile nu prea se atingeau de Tora, Neviim u ketuviim, adică de Carte, de Profeţi şi de celelalte cărţi ale Vechiului Testament.
Domnul îi cere apă, iar femeia se
grăbeşte oarecum să-L ia peste picior, Domnul atrăgându-i atenţia că
dacă ar şti cine este El cu adevărat, I-ar cere apă. „Tu ai fi cerut să
bei de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.”
Femeia vine cu picioarele pe pământ.
Hristos vorbeşte de apa vie, ea, lângă fântână, nu poate gândi decât la
apa care-i stătea la picioare. Doamne, nici nu ai cu ce să scoţi şi
fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?” Cu alte cuvinte, Tu
vorbeşti serios? Eşti sigur de ceea ce zici? Pentru că, iată: n‑ai
găleată, fântâna este extrem de adâncă şi, iată, în cele din urmă,
găleata este în mâna mea, nu în mâna Ta. Dar vine şi întrebarea aceea
deosebită, pentru că, probabil, femeia simţise în puterea cuvântului lui
Hristos ceva deosebit: „Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele
nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea
şi fiii lui şi turmele lui?”
A zis-o serios? A zis-o în glumă? Cert
este că Domnul a luat-o în serios şi i-a răspuns cu seriozitate, pentru
că îi zice: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va
bea din apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă
curgătoare spre viaţa veşnică.”
Ţineţi minte că lăsasem duminica trecută
un vindecat lângă o altă apă. Iată-ne lângă o altă apă care vindecă,
dacă cea dintâi era apa cea terapeutică în care aşteptam să intre
îngerul tulburând apa, iată-ne, aşadar, acum în faţa apei celei vii,
care izvorăşte din noi; apa cea vie pe care Domnul ne-o dăruieşte,
murind şi înviind cu El în apa cea vie a Botezului.
Domnul ştia ce zice. Nu minţea. Şi nu
minţea pentru că era Dumnezeu Care nu minte. Şi Domnul, pentru a-i
dovedi că vorbeşte de lucruri mai înalte decât cele omeneşti, decât cele
pământeşti, îi dă un semn femeii, un semn pe care femeia îl pricepe,
pentru că Domnul îi porunceşte: „Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino
aici”. Femeia a răspuns şi a zis: „N-am bărbat!” Şi iată textul care ne
spune semnul pe care Domnul îl dă femeii: „Iisus i-a zis: «Bine ai zis
că n-ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi
este bărbat. Aceasta adevărat ai spus».”
Ce semn i-a dat Domnul femeii? Îi
spunea, probabil, ceva de mare intimitate, care ţine de viaţa ei de zi
cu zi. Şi ţinea mai ales de un păcat pe care, fără îndoială, ea,
păcătoasa, îl ştia, îl simţea că-i roade ca un vierme în conştiinţă. Dar
cred că nici unul dintre contemporani nu-i spusese până atunci nimic în
ceea ce priveşte păcatul său. Iată însă că Domnul îi spune lucrul
acesta de extrem de adâncă intimitate, fără a o certa: „Vai ţie că ai
avut cinci bărbaţi! Ce ai făcut, nefericito, desfrânato?” Nimic din
cuvintele dure cu care, din păcate, unii cred că, mustrându-l pe
păcătos, îi îndreaptă păcatul. Dom-nul îi dă semn şi îi dă semnul acesta
de intimitate. Şi femeia pricepe.
Femeia I-a zis: „Doamne, văd că Tu eşti prooroc”.
Femeia începe să priceapă şi începe să
priceapă că înaintea ei nu se afla un băutor de apă oarecare, ci un
izvorâtor de apă, un izvorâtor de adâncă conştiinţă, că prin El toate
lucrurile se vor face noi. Prima întrebare pe care femeia o pune, iată,
nu este: De unde ştii Tu că am avut alţi bărbaţi? sau: Doamne, va curge
vreodată apa asta în jos sau în sus? Nu vine cu chestiuni de snobism sau
de speculaţie, ci întreabă ceva extrem de firesc: „Părinţii noştri s-au
închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde
trebuie a se închina”.
Şi Iisus i-a zis: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pemuntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”.
Prin aceasta nu înseamnă că Domnul
anulează orice formă, orice loc de închinare, ci arată că Ierusalimul va
fi orice loc în care ne închinăm, că suntem în Ierusalim în orice clipă
în Biserica slavei Sale, că acolo unde este Hristos este Ierusalimul,
care s-a dilatat până la marginea pământului, că de fiecare dată
închinarea noastră ne duce în Ierusalim.
Unii interpretează lucrul acesta că n-ar
mai fi nevoie de casă de rugăciune sau de templu sau de Biserică, doar
de loc de adunare, dar mai cu seamă de Biserică, pentru că asta îi
deranjează cel mai tare, şi spun: „Eu mă închin aşa, în colţul meu de
cameră, mă descurc eu acolo în raportul meu cu Dumnezeu”.
E drept, nimeni nu spune că n-ar putea
fi aşa, dar dacă nu eşti la izvorul cel de taină al Bisericii, de unde
vei lua apă vie cu care să-ţi găseşti liniştea cu care în colţul camerei
tale să te poţi adresa lui Dumnezeu? Pentru că, într-adevăr, „Duh este
Domnul şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în
adevăr.” Dar de unde să afli adevărul, dacă nu din Biserică? De unde să
ai duhul, dacă nu din Biserică? Pentru că Adevărul în Evanghelia
propovăduită de Biserică îl găseşti, iar Duhul, Duhul cel Sfânt, Duhul
cel lucrator prin Adevăr, nu-L poa-te găsi altundeva omul decât în
Sfintele Taine, în minunata taină a Bisericii.
Femeia dă o mărturie pe care nici
apostolii n-o dau: „Ştim că vine Mesia care se cheamă Hristos; când va
veni, Acela ne va vesti nouă toate”. Mărtu-risea că Îl aşteaptă pe
Hristos.
Erau două lucruri comune pe care evreii,
iată iudeii în sine, nu voiau să le recunoască samarinenilor: şi
samarinenii aveau puţul lui Iacov, aveau Vechiul Testament; şi
samarinenii aşteptau să vină Hristos. Aşadar, se aflau în drum spre Noul
Testament. Hristos Se descoperă: Eu sunt Cel care voreşte cu tine: Eu
sunt Calea, Eu sunt Adevărul, Eu sunt Viaţa. Eu sunt Cel care vorbeşte
cu tine.
Domnul Se identifică şi ne spune nouă,
până la sfârşitul veacurilor, că El este Hristosul lui Dumnezeu, Mesia,
Unul, Domn şi Dumnezeu: Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut,
iar nu făcut.
Dar iarăşi umanul intervine în
povestire, pentru că au venit ucenicii Lui şi „se mirau că vorbea cu o
femeie”. V-am spus eu: femeia aceasta avea „două păcate” – şi am pus
ghilimelele de rigoare – era şi samarineancă şi pe deasupra era şi
femeie. Dar iată că Domnul a ales-o pe ea ca vestitoare a Lui în cetatea
Samariei: Minunată lecţie pentru cei care cred că pot reduce vestirea
Evangheliei numai la colţişoare din Evanghelie!
O femeie merge şi vesteşte că a dat de
Mesia. Femeile merg şi vestesc că a înviat Hristos în ziua cea dintâi a
săptămânii. Cine mai are curaj să-i spună femeii că este desfrânată sau
că este păcătoasă? Ea merge şi le spune oamenilor din cetate ceea ce i-a
spus din intimitatea ei Dumnezeul ce i Se înfăţişase la puţul lui
Iacov.
Ucenicii, văzându-L pe Domnul că nu
mănâncă, erau convinşi aproape că Lui I s-a adus de mâncare. Domnul
răspunde: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi”.
„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce
M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt
patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi
priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.”
Holda cea mare a cetăţii din Samaria
foşneşte deja la întâlnirea cu Secerătorul cel mare. Femeia dăduse foc
duhovnicesc la toate casele oraşului la marginea căruia Se oprise
Hristos. Ştia Domnul ce avea să mănânce. Avea să mănânce, în primul şi
în primul rând, taina cea mare a Golgotei, avea să mănânce taina cea
mare a mormântului, pentru a Se lăsa mai apoi mâncat de fiecare dintre
noi, Trup şi Sânge spre mântuirea sufletelor noastre.
E minunat aspectul acesta, pentru că, de
obicei, zicem că ne-am dus şi ne-am împărtăşit de Hristos, L-am mâncat
pe Hristos, dar nu noi ne împărtăşim, ci Hristos din noi Se
împărtăşeşte, nu noi Îl mâncăm pe Hristos, ci Hristos ne mănâncă, la
modul cel duhovnicesc, pe noi.
Prin împărtăşirea cu Hristos toţi intrăm
în Hristos. Devenim purtători de Dumnezeu: teofori, hristofori. Iată,
aşadar, ca mărturie din urmă şi a cetăţii noastre, a Sibiului, să-i
spunem, sau a altei cetăţi: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, ci şi
pentru că noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat
Hristosul, Mântuitorul lumii.”
Credem nu numai pentru cuvântul tău, ci
şi pentru că noi înşine am auzit şi ştim. Câţi dintre noi n-am auzit şi
nu vrem să ştim? Câţi dintre noi ştim fără să fi auzit ce se cuvine să
auzim? Câţi dintre noi credem în ceea ce ştim? Sau câţi dintre noi
credem în ceea ce auzim? Credem, auzim şi ştim.
„Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti
cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume
să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” spunem
într-o rugăciune dinaintea Împărtăşaniei.
Duminica de astăzi este lecţia femeii
desconsiderate care, primindu-L pe Dumnezeu, lăsându-se cu-răţită de
prezenţa Lui, identifică pe Domnul, ştie că este Hristos, Mântuitorul
lumii: nu al unui munte, nu al unui Ierusalim, ci al Ierusalimului
întreg, ca-re, prin prezenţa lui Hristos, este lumea întreagă.
Să facă Dumnezeu ca, închinându-ne în
duh şi‑n adevăr în Ierusalimul cel pământesc al Bisericii, să ne
împărtăşim mai cu adevărat de apa cea vie care este întru noi, pentru că
este Împărăţia cerurilor cea din noi; şi să spunem şi noi laolaltă cu
cetăţenii cetăţii de astăzi: Credem nu numai pentru vorbele pe care
le-am auzit, ci şi fiindcă noi înşine am simţit că Domnul este cu noi.
Amin.
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!