PREDICĂ LA DUMINICA I DUPĂ RUSALII (A TUTUROR SFINŢILOR)

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

 

Duminica I după Pogorârea Sfântului Duh, a tuturor Sfinţilor. Din Evanghelia de la Matei, capitolul 10, versetele 32-33; 37-38 şi capitolul 19, verse-tele 27-30, citire:

„Zis-a Domnul: «Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisivoi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult de-cât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine».

Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: «Iată, noi am lepădat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce, oare, va fi no-uă?»

Iar Iisus le-a zis: «Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul Slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat fraţi şi surori sau tată sau mamă, sau femei, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.

Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi».”

Iată, aşadar, iubiţi credincioşi, în Duminica aceasta, prima după Rusalii, că Cina Domnului, începută prin naşterea Bisericiiîn Duminica ce a trecut, se prelungeşte cuvânt lângă cuvânt, taină lângă taină, până la noi. Pentru că „mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi”.

Domnul a pus această Evanghelie la inima mul-tora dintre oamenii pământului acestuia şi iată: unul dintre exemple este Sfântul Antonie cel Mare, despre care am auzit marea majoritate dintre noi, cel care, auzind într-o dimineaţă această Evanghelie citită în biserica satului, a localităţii unde locuia, a lăsat averea sa întreagă – şi nu era puţină – şi a ple-cat în pustie, aşa înţelegând el să moară lumii pen-tru Hristos.

Dar, dacă vreţi cu adevărat să surprindem as-pectul major al acestei Duminici, cred că este bine să începem cu începutul: Zis-a Domnul către ucenicii Săi: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”.

Iată-ne, aşadar, puşi înaintea mărturiei lui Hristos, mărturisirii lui Hristos. Şi aş vrea astăzi să discutăm despre un soi aparte de oameni, despre unii care au luat foarte în serios acest mod de a-L vesti pe Hristos, de a-L mărturisi pe Iisus Hristos înaintea oamenilor, cu preţul vieţii lor. Şi m-am referit de data aceasta la Sfinţii martiri, la Sfinţii mucenici din veacurile primare ale Bisericii, cei despre care am aflat o serie de date din Actele lor martirice – aşa se cheamă, să spunem noi, procesele verbale întocmite cu această ocazie benefică pentru Biserică, prin care sângele martirilor s-a făcut sămânţă pentru Împărăţia lui Dumnezeu; pentru că din moartea lor a dospit Biserica într-atât încât a cuprins marginile lumii, pentru că prin moartea lor ei s-au făcut asemănă-tori lui Hristos.

 Primul martir îl cunoaştem cu toţi: este Sfântul Arhidiacon Ştefan; deşi unii socotesc că pruncii ucişi în dimineaţa Naşterii Domnului, amintiţi de noi, deci pruncii ucişi în zona Betleemului în numele lui Hristos, au devenit martiri tot pentru Hristos, înain-te de învierea lui Hristos.

Martir a fost, mai întâi, Sfântul Mucenic Ştefan, cel care, scos afară din cetate, la Porţile Damascului, este ucis cu pietre. Martiri au fost, apoi, toţi Sfinţii Apostoli care n-au murit nici unul de vârstă sau de bunătatea firii, cum ar zice poetul, ci fiecare dintre ei a pătimit sub diferiţi împăraţi romani, mai cu seamă sub diferite pedepse date de puterea fie religioasă a Israelului, fie laică a împăratului roman.

Îndată după aceea însă, Biserica a cunoscut lucruri noi, lucruri pe care, oricât de mult am vrea să le cuprindem cu inima, ne este greu; şi de aceea a vorbi despre martiri astăzi mi se pare extrem de indicat, mai cu seamă că, iată, Domnul Însuşi spune că pentru cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor „mărturisi-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”. Să-L rugăm, aşadar, pe Domnul să ne descopere bucuria martirilor Săi.

Când spunem martiraj, de obicei ne gândim la martiraj ca o formă de ucidere, de moarte, şi vedem întotdeauna că a fi martir pentru o idee, a fi martir pentru un crez ţine nu de ceva de suprafaţă din viaţa omului, ci ţine de fiinţa sa şi de dragostea pentru crezul pe care-l mărturiseşte sau de persoa-na ascunsă în crez.

Sfântul Ştefan, în tot ceea ce s-a întâmplat cu el, a văzut mâna lui Dumnezeu şi la un moment dat s-a identificat cu Hristos, pentru că şi Hristos fusese scos afară din cetate; şi asupra Lui se aduseseră false vini, şi moartea Lui a fost ca una dintre cele mai umile. Dacă Hristos moare pe Cruce, Ştefan moare sub pietre; şi găseşte aceeaşi putere ca Mântuitorul, în clipa morţii sale, să le spună că îi iartă şi, mai cu seamă cere iertare înaintea cerurilor, înaintea lui Dumnezeu pentru cei care nu ştiu ce fac.

Şi atunci Ştefan, ţineţi minte că am mai spus-o, „vede cerurile deschizându-se şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui”, semn că ceea ce a spus Domnul: că va mărturisi pentru aceştia înaintea Tatălui Său din ceruri, este real. Hristos n-a minţit; Îşi aştepta prietenii.

Că întotdeauna martirii au văzut acest lucru în modul lor de a muri pentru Hristos, iată ne-o spune un act martiric al Sfintei Felicitas, când este între-bată de soldaţii care păzeau închisoarea, pe la anul 203, în Cartagina, în Africa. Iată ce spun ei: „Dacă acum tu suferi atât de mult, ce vei face atunci când vei fi aruncată fiarelorpe care le-ai dispreţuit, fiind-că n-ai voit să jertfeşti zeilor?” pentru că ea nu voise să jertfească zeilor. Ea le-a răspuns: „Acum eu sufăr ceea ce sufăr, acolo însă, deci în mijlocul fiarelor, un Altul, Hristos, va fi în mine, Care va pătimi pentru mine. Şi eu voi pătimi pentru El”.

Hristos din mine pătimeşte înaintea fiarelor, spuse sfânta femeie şi iată că Domnul n-a dispreţuit aceasta. Pentru că, în cele din urmă, modul în care martirii au murit cu bucurie, senini şi răbdători în chinuri şi-n moarte fără revolte sau orgolii, modeşti, fără să se laude cu sacrificiul lor în faţa păgânilor, rugându-se pentru prigonitorii lor, iertându-i, aşa cum Domnul Hristos i-a iertat pe cei care L-au răstignit, repet, încrezători în dreptatea cauzei sfinte pentru care mureau, cu credinţa puternică ce i-a întărit în mijlocul celor mai grozave chinuri, imaginabile şi poate că asemănătoare doar cu ceea ce s-a întâmplat în Aushwitz-ul sau în marile lagăre de concentrare ale comunismului modern, iată, aşadar, că martirii au simţit în întâlnirea aceasta nunta cu Hristos. Aveau întărirea Duhului Sfânt de la Cincizecime; erau mădulare ale Bisericii şi ei ştiau că dacă suferă o parte a trupului suferă şi Capul, şi precum Capul Bisericii a fost încununat cu spini, şi mădularele, pentru a se face împreună părtaşe cu Capul, trebuie să sufere spini. Iată cum se adresează Sfântul Ignatie Teoforul creştinilor din Roma, el fiind martirizat la anul 107, în circul Coloseumului: „Scriu tuturor Bisericilor şi le spun tuturor că mor de bunăvoie pentru Dumnezeu, numai dacă voi nu mă veţi împiedica. Vă rog să nu-mi arătaţi o bunăvoinţă nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor prin care pot ajunge la Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi voi fi măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos”. Conştiinţa aceasta, conştiinţa aceasta a morţii pentru Hristos şi a învierii cu El o întăreşte, cerându-şi iertare în acest chip: „Iertaţi-mă, fraţilor! Nu mă împiedicaţi să trăiesc în Hristos, nevrând voi ca să mor. Nu daţi lumii pecel ce vrea să fie al lui Dum-nezeu şi nu mă amăgiţi prin materii! Lăsaţi-mă să primesc lumina cea curată. Ajuns acolo, voi fi om. Îngăduiţi-mi să fiu imitator al suferinţelor Dum-nezeului meu”.

Iată, aşadar, cum vedeau martirii această împlinire a poruncii, a mărturiei lui Hristos până la capăt. Pentru că martirii mărturiseau o dată pe Iisus Hristos în raport cu credinţa şi cu credincioşii creştini, dar mai cu seamă în raport şi cu păgânii, cu lumea păgână.

Unul dintre cele mai vechi acte martirice con-semnate ca atare, al Sfântului Policarp, ne spune şi el foarte multe lucruri despre modul în care se măr-turisea Hristos în vremea aceea. Minunată vreme a istoriei Bisericii!

Când proconsulul, deci cel care-l judecă pe martir, stăruie şi zice: „Jură pe zei şi te voi elibera! Blastămă pe Hristos!”, Policarpi-a răspuns: „De optzeci şi şase de ani Îi servesc şi nici un rău nu mi‑a făcut. Cum pot, dar, să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a miluit?” Sau când acelaşi proconsul îi zice: „Dacă dispreţuieşti, voi face să fii mistuit prin foc, de nu te îndrepţi”, Policarp îi zice „Tu mă ameninţi cu un foc care arde un ceas şi după puţin se stinge, pentru că nu cunoşti focul Judecăţii vii-toare şi al pedepsei veşnice, păstrat pentru cei nelegiuiţi. Dar de ce întârzii. Fă ceea ce voieşti!”.

Care era vina tuturor acestor martiri? Iat-o! Ne‑o spune crainicul din stadionul morţii lui Policarp, care strigă în mijlocul stadionului: „Policarp a mărturisit că este creştin”. A mărturisi că este creştin este identic, în cazul martirilor, cu condamnarea la moarte. Nelepădarea de Hristos este identică cu moartea. Dar martirii învăţaseră un lucru: învăţaseră că dacă Hristos este Mirele şi Biserica Mireasa, ei sunt nuntaşi la nunta Mirelui cu Mireasa şi mai cu seamă simţeau că la Cina cea veşnică vor fi invitaţi de seamă, îmbrăcaţi în haine albe, pe care, iată, cartea Apocalipsei Sfântului Ioan, la capitolul 7, ni-i prezintă de fiecare dată ca fiind cei care primeau veşmintele albe pentru că se spălaseră în Sângele Mirelui. Sângele nu înroşea veşmintele, ci le făcea albe. În sângele martirajului se albeau pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Mai este un aspect interesant de privit aici, pentru că, iată, la un moment dat, Petru îl întreabă pe Domnul: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce, oare, va fi nouă?” Iar Iisus le-a zis: „Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii – la naşterea din nou a lumii… Auziţi ce minunăţie! adică la Învierea Mea, când am restaurat lumea şi la pogorârea Duhului Sfânt, când am reaşezat-o în noutatea ei, când va şedea Fiul Omului pe tronul Slavei Sale, adică la a doua Venire, o altă naştere din nou a lumii – veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”. Şi auziţi: „Şi oricine a lăsat fraţi sau surori, sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.

Iată, aşadar, că de fiecare dată aceasta era cerinţa: a lăsa totul pentru Hristos şi Numele Său. Un moment extraordinar de impresionant în această privinţă, din Actele martirice, mi se pare a fi consemnat în martiriul Sfântului Irineu din Sirmium, mort la 6 aprilie 304. Şi el este chinuit de guvernatorul Probus. Şi, poruncind acesta să fie chinuit, îl întreabă pe Irineu: „Ce zici, Irineu, jertfeşti?” Iar Irineu a răspuns: „Jertfesc, prin buna mărturisire a credinţei mele, Dumnezeului meu, Căruia I-am jert-fit întotdeauna”. Dar, iată, venind însă părinţii lui şi văzând că el este chinuit, îl rugau să jertfească zeilor. Iar copiii lui – Irineu este un episcop căsătorit – copiii lui, îmbrăţişându-i picioarele, îi ziceau „Ai milă de tine şi de noi, tată!”. Erau de faţă şi femeile, adică: soţia şi rubedeniile sale, care, plângând pentru tinereţea şi frumuseţea lui, îl rugau să jertfească. În jurul său se aflau plânsul si bocetele tuturor rudelor, gemetele slujitorilor, ţipetele vecinilor şi vaietele prietenilor care, cu toţii plângând, îi ziceau: „Fie-ţi milă de floarea tinereţii tale!”. Dar el, cum s-a spus, cuprins de o dorinţă mai înaltă, având înain-tea ochilor porunca lui Dumnezeu Care a zis: „De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”, dispreţuind toate, n-a răspuns nimănui din-tre ei, căci se grăbea să ajungă la speranţa chemării celei de Sus. Atunci guvernatorul Probus i-a zis: „Ce zici? Lasă-te, pentru lacrimile acestora, de nebunia ta şi, luând aminte la tinereţea ta, jertfeşte!” Irineu a răspuns: „Iau aminte la mine neîncetat dacă nu voi jertfi”.

Normal că Irineu moare. Este ucis, lăsând părinţi, copii, soţie, rubedenii, planşete, lăsând de-o parte tinereţea sa, ca această floare a unei tinereţi trecătoare să se scuture, pentru floarea tinereţii celei netrecătoare care este Împărăţia lui Dumnezeu.

De ce merită să ne amintim în Duminica aceasta, întâia după Rusalii, de această Duminică a Tuturor Sfinţilor, aşadar de ce merită să ne aducem aminte de mucenicii aceştia? Pentru că niciodată n‑am fi existat, dacă ei n-ar fi existat, dacă trupul lor nu s-ar fi făcut cărămidă vie la picioarele Sfântului Altar din Biserica cerească, dacă conştiinţa lor n-ar fi primit în ea tăria de a-L mărturisi pe Iisus Hristos.

Într-o lume în care prea ades înjurăm de Dumnezeu, prea des hulim pe Dumnezeu, prea des lovim în aproapele nostru, prea mult minţim, părăsind Adevărul, prea mult deznădăjduim, părăsind Calea, prea des furăm fericirea celorlalţi, părăsind Viaţa, vin aceşti mucenici din veacuri primare să ne înveţe că mai presus de Hristos nu ne sunt nici copiii, nici părinţii, nici soţia, nici rubedeniile, nici floarea tinereţii; şi că Hristos ne este şi copil şi tată şi mamă şi neam şi tinereţe fără bătrâneţe.

Dar mulţi din cei din urmă vor fi întâi – spune Evanghelia. În această mărturisire a lui Hristos trebuie să ne încadrăm şi noi. Am avut contemporanii noştri care au făcut-o şi au făcut-o bine, semn fiind că suntem încă în viaţă. N-au ţinut neamul românesc în picioare nici şantierele Bumbeşti-Livezeni sau altele de genul acesta, nici marile invenţii ale medicinii şi ştiinţei; n-au ţinut în viaţă neamul românesc nici, ştiu eu, importurile de capital de oriunde şi nici exporturile de produse în orice altă direcţie. Au ţinut în picioare neamul şi demnitatea românească martirii contemporani nouă, cei care, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni decât de împreju-rarea de a fi creştini – minunată silire şi minunată împrejurare –, s-au dat morţii în lagărele comuniste în Numele lui Iisus Hristos.

Nu putem considera martiri pe acei care, în nu-mele unei ideologii de partid, au înfundat puşcăriile. Dar mulţi dintre cei care au înfundat în numele unei ideologii de partid puşcăriile au descoperit acolo, prin harul lui Dumnezeu, pe Hristos cel înviat. Pentru că acolo, în faţa martirajului celorlalţi, au învăţat că a trăi cu Hristos înseamnă să mori cu Hristos.

Fie-mi îngăduit să aduc aminte în faţa ochilor duhovniceşti ai frăţiilor voastre un mucenic al credinţei creştine, nesanctificat şi netrecut în calendare, dar sigur ştiut de Dumnezeu: marele, incomensurabilul ca persoană umană, Mircea Vulcănescu, cel care, într-una din puşcăriile comuniste, pentru a salva un tânăr, student la Medicină, bolnav de plămâni, se dezbracă de hainele sale, îl pune peste corpul său, dăruindu-i căldura corpului său, pentru ca acela să nu moară. Şi, în locul său, moare Mircea Vulcănescu, cel care niciodată, sub nici o anchetă, în nici un prilej, n-a trădat ceea ce ştia el despre Iisus Hristos: că Hristos este Domn şi Dumnezeu. De aceea singur Domnul Se va fi gândit că şi „din cei de pe urmă vor fi dintâi” în mărturisirea lui Hristos.

Şi noi suntem chemaţi la acelaşi lucru. Nu vă minţiţi că nu suntem chemaţi la un martiraj. A-ţi face cruce când nimeni nu-şi face cruce, a-L apăra pe Dumnezeu când toată lumea-L atacă, a le da copiilor hrană cerească din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie a Bisericii, a-i învăţa pe copiii şi pe nepoţii tăi că a merge la biserică este mai de preţ decât a intra în bodegă şi că a te închina la icoane este mai de preţ decât a te uita la televizor, a-l învăţa pe aproapele tău că Dumnezeu îl iubeşte mai mult decât se iubeşte el pe sine însuşi înseamnă enorm înaintea lui Dumnezeu. Şi dacă nu suntem vrednici de a muri decapitaţi pentru Hristos, să învăţăm să trăim cu capul pe umeri pentru Hristos, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, totdeauna, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, 
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012