Predică la Duminica întâia după Rusalii, a Tuturor Sfinţilor

"Zis-a Domnul: Pe cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor. Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri... Cel ce iubeşte pe tatăsau pe mamă mai mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiicămai mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea să-Mi urmeze Mie, acela nu este vrednic de Mine" (Matei 10,32-38).

Apostolii care au auzit aceste sentinţe, după cum vedeţi categorice şi severe şi, să recunoaştem, greu de înţeles şi de pus în practică, nedumeriţi l-au pus pe Petru să-L întrebe pe Mântuitorul: "Doamne, iată noi am lăsat toate şi ţi-am urmat Ţie. Ce va fi cu noi?" Mântuitorul i-a consolat: "Adevărat vă grăiesc vouă că, la naşterea a doua a făpturii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, atunci şi voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, veţi şedea pe douăsprezece scaune judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel"' (Matei 19, 27-28).

După ce i-a răspuns aceasta lui Petru, a mai adăugat însă ceva şi pentru toţi ceilalţi, un cuvânt care se adresa tuturor oamenilor, nu numai apostolilor: "Şi tot cel ce a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mama, sau soţie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică" (Matei 19, 29) După ce a spus acestea, a făcut o încheiere cam ciudată şi neaşteptată, faţă de speranţele pe care li le dăduse "însă mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă, întâi" (19,30).

Acum, după ce am auzit întregul text al Evangheliei, alcătuit din pericope disparate în Evanghelia lui Matei, dar rânduite anume aşa, ca să se potrivească amintirii şi înţelegerii de către noi a sacrificiilor şi recompenselor sfinţilor, ne dăm seama că într-adevăr, textul cere explicaţii cu privire la câteva din sentinţele rostite de Mântuitorul în convingerea Sa cu ucenicii. Cum adică: să nu iubeşti pe tata şi pe mama? Cum adică: cei dintâi să fie pe urmă şi cei de pe urmă să fie întâi? Printre multele cuvinte enigmatice ale Mântuitorului, şi acestea par anume adunate la un loc, să ne pună la încercare capacitatea de cuprindere şi de tâlcuire.

Pentru a reuşi acest lucru, va trebui să le lăsăm deocamdată deoparte şi să revenim la semnificaţia Sărbătorii Tuturor Sfinţilor. Să ne aducem aminte că Biserica ne-a pus în faţă, înainte de orice, textul despre necesitatea mărturisirii lui Iisus în faţa oamenilor, deci despre necesitatea de a face o declaraţie formală de credinţă.

Ce nseamnă mărturisirea credinţei? Ce înseamnă a mărturisi pe Iisus în faţa oamenir? Aici răspunsul e mai simplu: înseamnă a recunoaşte în Dumnezeu pe creatorul universului şi al oamenilor, înseamnă a-L recunoaşte pe lisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Înseamnă, prin urmare, a intra într-o ordine de gândire religioasă. Înseamnă a nu ne consideră autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cât şi la sfârşitul nostru.

A-L mărturisi pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine, în această rânduială divină. Înseamnă a recunoaşte că nu suntem autonomi, aşa cum nu putem fi autonomi faţă de tatăl nostru cel pământesc.

Putem noi să ne lepădăm de propria noastră naştere? De propriii noştri părinţi? Nu putem. Nu putem fi autonomi faţă de ei. Putem fi autonomi faţă de multe alte lucruri. Putem fi creatori de artă, de cultură, de filosofie, de orice. Aici avem toată autonomia şi, în sens larg, toată libertatea. Dar noi cei credincioşi nu putem fi autonomi faţă de părinţii noştri de pe pământ şi, cu deosebire, nici faţă de Părintele nostru cel ceresc. Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-L recunoaştem. Şi odată cu El şi pe Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Duhul Sfânt.

La aceasta ne cheamă de fapt cuvântul Evangheliei: să ne mărturisim dependenţa de Dumnezeul cel ceresc şi de Fiul Său, Iisus Hristos, pe care îl acceptăm ca Mântuitor şi stea polară care ne orientează spre împărăţia Cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependenţă, recunoaştere şi acceptare, nu putem fi creştini.

Cum trebuie să ne mărturisim credinţa? În trei feluri. În primul rând mărturisind credinţa în Dumnezeu sub chipul Treimii, prin Simbolul credinţei. În taina sufletului nostru şi în comunitate, aşa cum facem, de pildă, în biserică, în timpul slujbei Sfintei Liturghii, când îl recităm în comun: " Cred într-unul Dumnezeu... Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţa făcătorul".

Prin Simbolul credinţei facem o declaraţie de credinţă, şi nu numai o declaraţie, ci şi o mărturisire de credinţă. Dăm mărturie despre Dumnezeu "în Treime", despre credinţa noastră în Dumnezcu-Stapanitorul. Creatorul, Proniatorul, adică Cel care are grijă de noi şi de lumea creată de El şi, desigur, şi de Dumnezeu-Judecatorul. Îi recunoaştem acest drept de a ne judeca, după criteriile legilor morale pe care ni le-a predat Mântuitorul, şi ni le-au codificat Evanghclistii, ceilalţi autori ai Sfintei Scripturi şi Sfinţii Părinţi în Sinoadele ecumenice.

Dăm apoi mărturie despre Dumnezeu în familia noastră. Toţi avem o familie. Suntem datori să dăm mărturie despre Dumnezeu celor care ne-au adus pe noi pe lume, şi fraţilor noştri, şi celor pe care îi aducem noi în lume, şi pe care îi aducem numai pentru ă Dumnezeu le dă viaţă, nu pentru că noi le dăm viaţa, căci viaţa vine numai de la Dumnezeu. În familie, aşadar, dăm a doua mărturie despre Dumnezeu-Tatăl, despre Iisus Hristos şi despre Sfântul Duh. A treia mărturie o dăm, cum spune chiar textul Evangheliei, în faţa oamenilor, adică unul faţă de altul, în public, nu numai privat nu numai în ascuns, adică nu numai ca pe o declaraţie de credinţa personală, făcută în faţa propriei noastre conştiinţe, ci ca pe o declaraţie publică, făcută în faţa celorlalţi.

(sursa: www.crestinortodox.ro)