Acum duminică avem la rând pilda cu
Lazăr cel sărac care cerşea la uşa bogatului pe care până şi câinii îl
întreceau în milostenie. Dar moartea a schimbat situaţia: pe Lazăr l-a
ridicat din gunoi în „sânul lui Avraam”, iar pe bogatul l-a aruncat în
focul iadului. (Citiţi pe larg această evanghelie la Luca 17, 19-31)
E foarte cunoscută această evanghelie,
dar înţelesul ei nu este acela că toţi bogaţii ar trece în iad şi toţi
săracii în rai. Sunt şi dintre săraci atâţia şi atâţia beţivani şi
păcătoşi care vor înfunda iadul – precum şi dintre bogaţii cei milostivi
şi credincioşi, atâţia şi atâţia vor dobândi raiul.
Evanghelia vrea să ne spună încă o dată,
cu apăs, că averea şi bogăţia se pot face o primejdie pentru mântuirea
sufletului. Această primejdie vine în trei feluri:
Pe unii avuţia îi trage în spinii
grijilor şi alergărilor trecătoare (Lc 18, 20), pe alţii îi bagă în
boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din evanghelia de
mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, beţiilor şi
plăcerilor.
Averea şi avuţia în sine nu e rea. Nu
averea l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci împietrirea
inimii sale faţă de strigătul săracilor, iar aceasta era rodul
necredinţei. Bogatul îşi făcuse un idol din averea şi banii lui.
Dumnezeul lui era pântecele şi plăcerile.
Ce mult se potriveşte şi evanghelia de
duminică cu vremile şi oamenii de acum! Bogatul din pilda evangheliei
este parcă anume bogatul şi îmbogăţitul din zilele noastre.
E plină lumea de „bogaţi” de felul celui
din evanghelie, „al căror Dumnezeu este pântecele şi poftele” (Flp 10,
20). Vai, ce [mulţi] sunt şi printre politicieni! E plină lumea de
Lazări flămânzi, care rabdă foame… la un pas de chefurile, luxurile şi
desfătările ce le fac bogaţii cei necredincioşi. Câţi Lazări nu s-ar
putea sătura şi îmbrăca cu chefurile şi risipa bogaţilor fără Dumnezeu!
Câţi dintre cei 350 de mii de orfani de război n-ar putea susţine cei 30
de mii de milionari pe care i-a lăsat în ţara noastră războiul şi
vremile de după război? Dar din partea aceasta nu vine nimic, nu vine
nici măcar o coajă de pâine, pentru că astfel de bogaţi nu cred în
nimic, decât în averi şi desfătări.
Va veni însă vremea dreptei judecăţi.
Va veni o vreme când vor crede şi cei necredincioşi, dar atunci va fi
prea târziu. Istoria păstrează numele unui mare bogat necredincios din
Anglia, Charteris John, care îmbia pe patul morţii 30.000 de pfunzi
sterline (câteva milioane de lei) aceluia care i-ar putea dovedi că nu
este iad. Simţea urgia ce-l aşteaptă şi umbla să scape de ea.
Cele trei chei
Evanghelia de duminică ne aduce aminte
încă o dată de preţul cel mare al milosteniei. Ce ajutor mare în
mântuirea sufletului este şi milostenia!
Un Sf. Părinte spune că împărăţia lui
Dumnezeu se poate descuia cu trei chei: cu o cheie de aur, cu o cheie de
fier şi cu o cheie de lemn. Cheia de aur o au aleşii Domnului; o are
credinţa şi râvna lor cea strălucitoare ca aurul. Cheia de fier o au
cei cu credinţa tare, iar cheia de lemn o au cei ce prin milostenie Îl
află pe Iisus şi cuvintele Lui: „Toate câte aţi făcut unuia dintre
aceştia mai mici Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).
La uşa bogatului din evanghelie era un
om ce îmbia bogatului o astfel de cheie… Îi îmbia raiul pe un preţ
foarte scăzut, dar bogatul n-a voit să-l cumpere. Pe la câte uşi se
îmbie şi azi o astfel de cheie, dar oamenii nu vor să o cumpere. „Este
[câte un] om ce, cu preţ mic, cumpără mult” (Ecl 20, 12). Acel preţ mic
este milostenia.
Cei doi cerşetori
Evanghelia de duminică pune în faţa
noastră doi cerşetori. Unul este Lazăr care cerşea o coajă de pâine.
„Dar celălalt cine-i?”, vă veţi întreba. Păi celălalt este bogatul care
cerşeşte un picur de apă. Foamea şi suferinţele lui Lazăr au ţinut o
clipă, dar setea şi suferinţele bogatului vor ţine o veşnicie. Care a
fost oare mai nefericit?
Evanghelia de Duminecă ne mai spune încă
un lucru: ne spune precis că timpul mântuirii este aici în lumea
aceasta; îndată ce murim, s-a isprăvit cu putinţa de a mai face ceva.
„Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu mai poate
lucra” (In 9, 4).
O, ce nebunie mare este a tot amâna
întoarcerea la Dumnezeu până soseşte moartea! O, în ce nebunie mare
trăiesc cei ce nu cred în viaţa viitoare şi nu lucrează nimic pentru
dobândirea ei! Dacă ar învia cineva din morţi – spun unii şi azi – poate
că ar crede şi necredincioşii şi s-ar îndrepta.
Vorbă să fie! Pe un înviat din morţi,
lumea de azi l-ar lua în batjocoră. Nimeni nu l-ar crede. Toţi l-ar lua
în batjocoră şi imediat ar fi arestat ca un „şarlatan” şi „înşelător
de popor”.
Când pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu cel
coborât din cer şi înviat din morţi nu L-a crezut şi nu-L crede lumea –
cum ar putea crede unui biet muritor ce ar învia din morţi?
Adevărat spune Evanghelia: „Cei ce nu
cred în cele câte ne-a descoperit nouă Dumnezeu nici chiar dacă ar învia
cineva din morţi nu vor crede”. Va veni însă o vreme când vor crede,
dar atunci va fi prea târziu.
Iadul e plin de credincioşi
Un vestitor al Evangheliei spunea în
gura mare că iadul e plin de credincioşi. „Cum aşa?”, se întreba lumea
mirată. Păi aşa, că toţi cei ajunşi în osânda iadului îşi văd orbia şi
nebunia sufletească în care au trăit… Văd iubirea şi dragostea Tatălui
ceresc pe care au batjocorit-o… Văd Crucea Golgotei care le-a îmbiat
mântuirea… Văd toate şi cred acum în toate, dar credinţa nu le mai ajută
nimic.
Aici vom aminti că iadul e plin şi de
altfel de credincioşi: de cei care cred în Dumnezeu şi se tem de El,
dar fac voile diavolului.
Scumpii mei fraţi ostaşi şi toţi care vă
pregătiţi pentru viaţa cea viitoare! Strigaţi-i pe păcătoşi să se
oprească din căile pierzării, căci desfătarea şi dulceaţa lumii trece,
dar osânda rămâne în veci.
Ultima lacrimă – ultimul picur de apă
O ostaşă din Oastea Domnului zăcea pe
patul de moarte. Suferise mult în această viaţă. Alături de un soţ
necredincios şi pătimaş, crucea ca jugul purtase. O soră ostaşă stătea
lângă ea şi o mângâia. În clipele morţii, o lacrimă picură din ochii ei
cei stinşi. Sora ostaşă o şterse, grăind: „Aceasta este ultima lacrimă
ce mai picură din ochii tăi, scumpă surioară… Tu treci acum în lumea
scumpului nostru Mântuitor, unde nu mai este durere, nici plângere,
nici suspinare”.
În acelaşi timp, în celălalt cap al
satului trăgea de moarte o femeie ce trăise în dezmierdările şi
plăcerile lumii. „Apă – striga muribunda – daţi-mi apă, că mă topesc!”
Simţindu-şi sfârşitul, femeia gustă din ultima lingură de apă, zicând:
„Acesta este ultimul picur de apă pe care-l mai beau…”.
Ce deosebire între aceste două morţi!
Femeia cea credincioasă a adormit în Domnul, lăsând ultima lacrimă de
durere – cealaltă a trecut în focul iadului, gustând ultimul picur de
apă.
Scumpii mei fraţi ostaşi! Strigaţi pe
toate drumurile şi spuneţi tuturor ce nebunie mare este a trăi în lume
fără grija vieţii viitoare. Spuneţi-le că despărţirea dintre Lazăr şi
bogatul a fost în lume numai o uşă îngustă, pe care bogatul ar fi
putut-o înlătura – dar în cealaltă viaţă uşa s-a prefăcut în
„prăpastie mare”. Spuneţi-le că între ei şi Dumnezeu este aici în lume
numai o despărţire uşoară, pe care o pot înlătura întorcându-se din
căile pierzării, – dar dacă n-o înlătură, dacă stăruie în păcate şi
nepăsare de cele sufleteşti, ei înşişi sapă mereu la prăpastia dintre
ei şi Dumnezeu, dintre raiul şi iadul lor de mâine.
Ce lucru înfricoşat este acesta! Doamne, fereşte-ne de el!
«Lumina Satelor» nr. 43 / 20 oct. 1929, p. 4
Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa
prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016
prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!