Postul, darul libertății...

Pornim pe calea Postului la vremea când, de-ar fi să credem tradiției, magii plecau din ținuturile lor să împlinească închinarea dinaintea Pruncului Mântuitor. Urmând Stelei celei luminoase, au adus dinaintea Celui Ce Este Lumina daruri de smirnă, tămâie și aur. Dar, mai ales, s-au adus pe ei, cu bune și rele. Pe ei și toată știința lor, și toată rezistența fragilei firi umane dinaintea provocării celei mai importante din viața unui om: căutarea lui Dumnezeu! Prea rar, parcă, vedem realitatea aceasta în postirea noastră. Prea ades, legați de regimuri alimentare, de opriri și dezlegări, atenți la cele din afară, uităm că taina Împărăției se împlinește prin adâncirea lucrării cu sine, prin înfruptarea din darul deplin al Nașterii Mântuitorului: libertatea de a te bucura de Dumnezeu.

Dacă postul nu este efort de căutare a lui Dumnezeu, nu poate aduce bucuria descoperirii de sine, a propriilor limite și a tainelor adânci ale sufletului. Marcați de cultura gastronomică a lumii în care trăim, vedem doar standurile de supermarket care ne populează culturile, nu și efortul curățirii prin hrană echilibrată, vie, euharistică și dătătoare de viață. Nu reușim să pricepem în ce mod a mânca sau nu, a posti de vorbărie deșartă sau nu, a nutri sentimente curate sau nu, sunt acte de libertate și nu de obligativitate, de regulă și împlinire a regulii. E limpede că numai pentru aceasta nu S-a întrupat Mântuitorul, pentru a transforma Scriptura în regulament de cantină socială ori disciplină internă a sinaxelor umane.

Pornim pe calea postirii care ne duce spre Betleem. Dar păstorii sunt deja acolo, Îngerii deja sunt pregătiți să plinească minunea de cântare care ne ține vie credința: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire... (Luca 2, 14).  Mesajul postirii este simplu: „Să mergem la Betleem să vedem cele ce s-au petrecut acolo, după cum ne-a înștiințat Domnul” (Luca 2, 15). Magi, păstori, îngeri și noi. Aceeași chemare, spre bucuria întâlnirii cu El. Libertatea noastră.

Pare dramatic, într-o Românie atât de frământată de ideologizare, că Biserica a rămas ultimul bastion de libertate. Discursul său este de fiecare dată o provocare: să ne ridicăm, să mergem, să vedem. Unde văd cârcotașii de serviciu îngrădirea libertății de gândire? Unde identifică oare cenzura libertății, când construcția mărturisirii Bisericii se hrănește tocmai din dinamica libertății indusă în textura vieții duhovnicești ce o propune? E greu de înțeles. La polul opus, libertatea propusă de ei: libertatea de a minți, manipula, amăgi și mărgini puterea de cunoaștere la propriile lor limite de cunoaștere. E limpede de ce se mânie diavolul la vremea postirii. Tocmai pentru exercițiul de libertate pe care-l propune postul. Pentru chemarea ce o poartă în sine, de căutare cu sens în întâlnirea cu Dumnezeu.

Porniții pe cele ale credinței se aseamănă cu Irod, ucigătorul de prunci. Ucid pruncii în căutarea Celui care ar putea să le submineze ideologia falsei libertăți. Abuzează de locurile pe care le-au șterpelit în numele unei pseudo-democrații, pentru a ucide libertatea pruncilor de a fi una cu Dumnezeu. Iar noi tăcem, deși asemeni unui strigăt din Rama ni-i rugăciunea care nu îngrădește libertatea lor de a fi ucigași de copii. Ci doar ne oferă sens propriei suferințe. Aruncați în propriile mitologii, odisee și eneide lipsite de sens, vor să fure libertatea copiilor de a-L afla pe Dumnezeu. Vina noastră este doar aceea că locuim Betleemul de jos în așteptarea Ierusalimului ceresc. Și da, suntem gata să murim, condamnați de incompetenta justiție a mediocrilor gânditori de libertăți gălăgioase.

Pentru aceea, cred că trebuie să ne regândim postirea. Să o înțelegem ca pe un foc aprins de Duh ce arde în noi patimi și necredințe, luminând cu libertate îndoielile, vindecând credințele false din care ne hrănim triumfalismele ieftine. Nu vom transmite tinerei generații valorile teologice ale Postirii, infuzând mereu clișee gastronomice ori cenzuri moraliste. Porunca Mântuitorului Hristos rămâne vie. A-L urma este un act de libertate. A trăi cu El este libertate. A învia cu El este Libertatea. Avem nevoie de sinceritatea mărturisirii cotidiene a postului, de bucuria ce izvorăște din trăirea lui pentru ca să fim o Biserică în dinamica libertății de a-L căuta și afla pe Hristos Domnul. Îngeri, magi, păstori, noi... Mai puțin Irozii de serviciu; ei își sunt suficienți loruși. Fură libertatea noastră de a trăi cu Dumnezeu în speranța creșterii propriei lor staturi morale. Umilesc credincioșia, neștiind că fără fidelitate și lucru cu sine drumul Betleemului nu-i luminat de Stea. Prin dioptriile de palat ale Irozilor se văd doar victimele, nu și Izbăvitorul lor din frica și robia morții.

Postim pe viață și pe moarte. N-avem a ne lăuda cu aceasta. A mărturisi postul cu Hristos nu înseamnă a-l transforma în material de breaking-news. În fond, nici nu este o noutate, cât o stare de înnoire. Și nicidecum un exercițiu de limitare, cât de descoperire a libertății limitelor către care ne chemă Mântuitorul. Cerul și Împărăția Sa.

Pr. Constantin Necula
Duminici de fiecare zi
Editura Agnos
Sibiu, 2016