Şi s-a temut Adam (Facere 3, 9) – Izvorul fricii a fost şi este păcatul

Tot ce a creat bunul Dumnezeu a fost bun şi desăvârşit. Aşa a fost şi omul. Dumnezeu a creat un om desăvârşit; o creatură desăvârşită. Frica n-a fost nici ea în firea omului. Nici frica, nici alte scăderi n-au fost în firea omului.

Dar îndată ce ispita l-a biruit pe Adam, urmările păcatului au început a se arata în toată puterea lor. Păcătuind, Adam a simţit că a ieşit din ascultarea lui Dumnezeu, şi acest simţ a trezit în el frica. „Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i‑a zis: «Adame, unde eşti?» El a răspuns: «Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost fric㻓 (Facere 3, 9-10).

Frica este aşadar fiica păcatului; este urmarea firească a păcatului. Păcatul a născut frica şi păcatul o ţine în viaţă. Frica s-a născut în grădina Edenului şi o vedem călătorind împreună cu omul prin Vechiul Testament. O vedem mai ales în Vechiul Testament. De ce? Pentru că Vechiul Testament avea Legea, iar Legea avea în sine şi călcarea Legii şi păcatul. Iar frica se ţinea de păcat, pentru că unde este păcatul, acolo este şi frica.

Domnul Iisus a venit să repare ceea ce păcatul a stricat în grădina Edenului şi în sufletul lui Adam. A venit să-l scape pe om de păcat, pentru ca să devină iarăşi ceea ce a fost: un copil al lui Dumnezeu. Domnul Iisus a omorât şi frica. Un creştin, născut din nou prin Sângele Domnului Iisus, a murit faţă de lume şi faţă de păcat. Şi, o dată cu acesta, a murit şi frica din el. Creştinul Noului Testament Îl iubeşte pe Dumnezeu şi ascultă de El nu din frică, ci din dragoste. Golgota ne-a redat iarăşi pe Tatăl nostru Cel Ceresc Care ne iubeşte cu o dragoste nemărginită şi pe Care noi Îl iubim din tot sufletul nostru şi, din dragoste faţă de El, facem voia Lui. În acest înţeles zice Apostolul Pavel: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de dragoste“ (II Tim. 1, 7).

– Mie nu mi-e frică de Dumnezeu, spunea odată un ostaş al Domnului într-o strânsură de oameni.

– Ce grăieşti, omule? se întreba lumea mirată. Cum poţi grăi astfel de vorbe?… Şi încă spui că eşti ostaş al Domnului!

– Da! da! răspundea ostaşul hotărât, mie nu mi-e frică de Dumnezeu… mi-a fost frică odată, dar acum nu mi-e mai frică, pentru că acum Îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu, Îl iubesc din tot sufletul meu şi fac voia Lui nu din frică, ci din dragoste, aşa cum spune Apostolul Pavel, că „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de dragoste“.

Un semn şi un rod al unei vieţi trăite după cuvântul Evangheliei este şi acesta: să scăpăm de frică. Iar de frică am scăpat când am scăpat de păcat.

Un copil al lui Dumnezeu are o singură frică şi teamă în această lume: frica şi teama de păcat. Un creştin adevărat trebuie să aibă numai frica aceasta. Iar pe aceasta să o aibă întotdeauna.

Când n-ai păcatul, când ai scăpat de păcat, atunci n-ai de ce să te mai temi. Orice încercare ar veni peste tine, orice izbelişti şi furtuni – când eşti curat şi păcatul n-are loc în casa ta şi în sufletul tău, n-ai de ce să te temi. Atunci, cum zice psalmistul: „Chiar de s-ar zgudui şi clătina munţii în inima mărilor, nu ne temem“ (Ps. 46, 2).

După Golgota, după înnoirea omului prin Jertfa Crucii, ar trebui să nu mai avem frică în lume, ci dragoste. Şi totuşi… lumea e plină de frică. Oamenii ştiu şi azi mai mult de frica lui Dumnezeu decât de dragostea Lui. Şi fac, ceea ce mai fac pentru sufletul lor, mai mult de frică decât din dragoste. Frica a rămas în lume pentru că a rămas şi păcatul. Frica trăieşte şi azi, ceea ce arată cât de puţin au trecut creştinii de azi din Vechiul Testament, la Noul Testament.

În special, despre poporul nostru se poate spune că, cu frica, trăieşte în Vechiul Testament. Face pentru suflet, ce face, mai mult din frică de Dumnezeu decât din dragoste pentru El.

O pildă din cele multe:

Fratele Nicolae Bucur din Sibiu, ieşind săptămânile trecute printr-un sat, le vorbea oamenilor despre post şi lucrurile mântuirii.

– Eu trebuie să postesc, zicea un om bogat, pentru că am vaci, boi, cai, oi, porci şi mi-e frică să n-am pagubă în vite… mi-e frică să nu-mi ia Dumnezeu vitele. Dar cel sărac poate să nu postească, pentru că de la el n-are Dumnezeu ce să ia… el nu se teme că-i piere vaca…

Adică, postesc de frică să nu-mi piară vitele. O! Doamne Iisuse, ce lungă cale este de aici şi până la vârful Golgotei Tale… până la cunoaşterea lui Dumnezeu prin Jertfa Crucii Tale…

Preot Iosif TRIFA
FRICOȘII de la Apocalipsa 21, 8
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu