Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Evrei, capitolul 11 spune: „..credinţa este adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea celor nevăzute” Acestea sunt cuvintele ce exprimă de fapt misterul. Dumnezeu ne-a făgăduit ceva. Noi cunoaştem cuvântul lui Dumnezeu şi făgăduinţa Lui o adeverim sau o primim, o acceptăm prin credinţă. Adeverirea celor nădăjduite înseamnă că se adevereşte prin credinţă ceea ce nădăjduim. Apoi este dovedirea celor nevăzute. Dumnezeu ne-a rânduit nişte simţuri prin care intrăm în legătură cu realitatea pe care Dumnezeu a creat-o pentru noi şi ne dăm seama ce valoare au simţurile pentru noi. De exemplu, cu ajutorul văzului luăm contact cu întreaga frumuseţe a creaţiei, cu armonia ce există în lume.
Toate simţurile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu nu sunt altceva decât nişte facultăţi ale trupului, prin care luăm cunoştinţă cu tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Însă există şi nişte simţuri lăuntrice, pentru că nu suntem numai trup, ci avem şi ceva dumnezeiesc în noi, deoarece Dumnezeu l-a creat pe om trup şi suflet. Dumnezeu a lăsat omului prin suflet nişte facultăţi, capacităţi, care într-un limbaj „tehnic” se numesc: intelect, voinţă şi sentiment, adică: mintea, care îţi spune ce trebuie să faci, voinţa, care te determină să faci ceva şi sentimentul, dragostea, care te face să faci cu plăcere ceea ce vrei să faci. Cu mintea ştii cum să lucrezi, voinţa te face să te duci şi să stăruieşti în lucru, iar dragostea te întăreşte, ca să ai mulţumire în ceea ce faci.
Sfântul Pavel spune mai departe că credinţa este dovedirea celor nevăzute. Dacă prin simţuri noi luăm contact cu cele nevăzute, cu sufletul ne apropiem de cele nevăzute. Dumnezeu este nevăzut. Sufletul nostru este şi el nevăzut. Cum poţi şti dacă ai suflet?.. Sufletul nu este ceva material care se poate vedea cu ochiul trupesc. Facultăţile sufleteşti nu se pot arăta material, dar ele se materializează în viaţa noastră. Dacă iubeşti pe cineva trebuie să-i spui că-l iubeşti şi să faci fapte de preţuire persoanei respective, pentru că nu este suficient numai să îi spui. Deci tot ceea ce trăim noi în suflet trebuie să se exteriorizeze prin lucruri sufleteşti, pentru că nu suntem creaţi ca animalele, ca să ne conducem după instinct. Dumnezeu a lăsat în noi acea scânteie dumnezeiască care să se aprindă şi permanent să cunoaştem care este voia Lui. Deci am putea spune: credinţa este un dar de la Dumnezeu, pe care omul l-a primit şi la care trebuie să adauge şi partea lui. Asemenea talanţilor, acest dar trebuie înmulţit. În momentul în care cunoşti pe Dumnezeu, cunoşti adevărul!
Adevărul este cuprins în cărţile sfinte, adică în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie care sunt două căi de transmitere ale descoperirii dumnezeieşti. Dumnezeu cel adevărat este un Dumnezeu viu, Care Se împărtăşeşte, Se face cunoscut. El poate şi vrea să fie cunoscut în lucrările Sale. De aceea această descoperire permanentă noi o numim revelaţie. Omul iese în întâmpinare cu cunoaşterea, vrea să cunoască. Dumnezeu Se descoperă şi vrea să-l cunoască. Nu există om care să nu vrea să-L cunoască pe Dumnezeu, să nu vrea să cunoască ceva în plus. Cunoaşterea lui Dumnezeu se face din aceste surse, unde se află adevărul depozitat, adică din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie.
Credinţa este deci darul care vine de la Dumnezeu, dar care este încununat de participarea personală. Dacă Îl cunoaştem pe Dumnezeu în mod deplin, prin credinţă, şi Îi urmăm Lui, cu tot sufletul nostru, atunci simţim deplin darul lui Dumnezeu, darul credinţei, lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, iar credinţa noastră este atunci credinţă adevărată.
Mitropolitul Ardealului
sursa: http://www.agnos.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!