IUBIREA E CĂRAREA

Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii, sau acul păcatului (1 Corinteni 15:56), însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al războiului, sau, după Sfântul Maxim, ispita prin plăcere. Dacă Iisus s-ar fi biruit de oricare dintre acestea, ar fi căzut din dragostea Tatălui, ar fi călcat El porunca primă din lege, pe care avea s-o propovăduiască, între oameni ca nimeni altul: porunca dragostei de Dumnezeu, ca Tată al oamenilor (Matei 5:48). 

Tot războiul potrivnicului acesta a fost: ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aţa aceea.

 După ce Domnul 1-a bătut pe diavolul în Pustia Carantaniei în Sfânt sufletul Său - curat de lumea aceasta ca o pustie - a venit să-L bată şi între oameni. Cuvintele Evanghelistului ne descriu şi această latură a războiului, căci zice: «Şi după ce sfârşi toată ispita, diavolul se depărtă de la El, până la o vreme» (Luca 4:13). Semn că a mai venit iarăşi, însă de data aceasta războindu-se cu Domnul prin oamenii lumii acesteia. Satana a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, cărturarii şi fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, ca doară-doară Iisus îi va blestema, sau îi va urî, şi aşa va greşi măcar împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni. 

Aceasta e, cum zice Sfântul Maxim, ispita a doua, prin durere, care e stârnită de potrivnicul cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni întreolaltă. Iată cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispită pe care 1-a avut Mântuitorul de învins: «După ce, aşadar, prin biruinţa asupra primei ispite, cea prin plăcere, a zădărnicit planul Puterilor, Căpeteniilor şi Stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-şi pună în lucrare şi al doilea atac, adică să vină şi cu încercarea ce le mai rămăsese, cu ispita prin durere»6. 

Să urmărim deci uneltirile potrivnicului, să vedem metoda lui şi metoda lui Dumnezeu, tot după cuvintele Sfântului Maxim. 

“Neputând vrăjmaşul să-L facă pe Domnul să calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a făgăduit în pustie, s-a străduit pe urmă, după ce a venit în lume, cu ajutorul nelegiuiţilor iudei, să-L facă să calce porunca iubirii de oameni. Satana (care însemnează «potrivnicul») îi îndemna pe cărturari şi farisei la feluritele meşteşugiri împotriva lui Iisus, ca, neputând răbda încercările, cum credea el, să fie adus să-i urască pe cei ce-I întindeau curse şi aşa să calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile potrivnicului, n-a urât pe fariseii puşi la lucru de el (căci cum ar fi făcut-o, fiind prin fire bun?) ci, pe cei purtaţi de el, nu înceta să-i sfătuiască, să-i mustre, să-i înfricoşeze, să-i plângă, ca pe unii ce puteau să nu se lase conduşi de el. Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare. Mântuitorul, e drept, i-a mustrat şi i-a certat ca nimeni altul (Ioan 8:41-47), însă nu i-a urât nici o clipă, de vreme ce pe diavolul din ei îl certa şi-1 umilea, dându-1 la iveală şi arzându-1 cu adevărul, iar pe ei îi iubea şi-i învăţa înainte (Ioan 8:48-59). Pătimea cu îndurare şi le arăta toate faptele iubirii; îi învăţa căile vieţii şi zugrăvea prin fapte chipul vieţuirii cereşti; vestea învierea morţilor şi făgăduia viaţa veşnică şi împărăţia Cerurilor celor ce cred; iar necredincioşilor (ateilor) le vestea înfricoşatele pedepse veşnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) îl bătea cu iubirea de oameni, iubindu-i şi pe ei, deşi-i ducea diavolul. 

O, minunat război! În loc de ură Iisus arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate. În acest scop, răbdând atâtea rele de la ei - mai adevărat vorbind, pentru ei - S-a străduit până la moarte, în chip omenesc, pentru porunca iubirii şi, dobândind biruinţa deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi. Astfel Adam Cel nou a înnoit pe cel vechi.”7 

Dumnezeu îi prevenise pe mai marii templului prin vedenia lui Zaharia proorocul, ca să ia aminte, că şi ei vor fi ispitiţi. Iată cuvântul: «Şi mi-a arătat pe Iisus (sau Iehoşua), marele preot, stând înaintea îngerului Domnului şi Satana la dreapta lui, ca să i se-mpotrivească» (Zaharia 3:1). Proorocul îl vede pe marele preot schimbându-i-se veşmintele rele cu altele bune şi punându-i-se podoabă curată pe cap, iar îngerul atrăgându-i luarea aminte: «fii luător aminte, Iisuse, mare preot, tu şi soţii tăi, care stau înaintea feţei tale: căci ei sunt chipuri pentru viitor. Căci iată eu aduc pe Servul Meu Odraslă» (Zaharia 3:8). Totuşi ei, învăluiţi cu lumea aceasta, n-au putut pricepe ispita în care cădeau pizmuind pe Iisus.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni în care atârnă toată Legea şi Proorocii (Matei 22:37-40), împlinindu-le Iisus ca nimeni altul, prin aceasta se vedea limpede că Iisus e Dumnezeu şi Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4:8). Pe acestea două ni le-a dat ca porunci. Aci stă taina pentru care poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată: Dumnezeu se ascunde în poruncile Sale, după cum ne asigură Sfinţii Marcu Ascetul8 şi Maxim Mărturisitorul 9. 

Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii, care-s biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stăpânitorii lumii acesteia, prin slujitorii templului: arhiereii Ana şi Caiafa, prin Iuda vânzătorul, diavolul nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf, şi-I cere nedreapta răstignire pe cruce, în rând cu tâlharii. 

Când războiul nevăzut între iubire şi ură a ajuns aci, Iisus bate pe diavol - tot ca om, să nu uităm - prin neputinţa şi nepreţuirea trupului (Ioan 6:63). Adică prin desăvârşita lepădare de sine sau prin primirea de bunăvoie a morţii. Plăcerea a alungat-o cu hotărâre puternică, durerea însă a primit-o cu dorire mare (Luca 12:50). 

Din cele de până aci vedem că lupta Mântuitorului cu potrivnicul pentru porunci şi pentru mântuirea noastră prezintă câteva deosebiri faţă de stadiile luptei pe care are să le întâmpine omul, când vrea să urmeze pe Domnul. Mântuitorul a înfrânt întâi pe potrivnicul în duh, în apariţia lui personală din pustie, biruind prin dragostea de Dumnezeu ispita aceluia când îl îmbia cu momeala plăcerii din materia lumii. Noi muritorii însă n-avem de a începe lupta de la arătarea făţişă şi personală a potrivnicului; căci, după unii, ne-ar fugi mintea de spaima arătării lui înfiorătoare. E lucru ştiut că sistemul nostru nervos, răvăşit de atâtea vicii săvârşite de noi sau de un şir întreg de părinţi înaintaşi, nu suportă impresii prea tari, ca peste toate acestea să rămână sănătos. Noi trebuie să începem urmarea Mântuitorului de la purificarea de patimi, ca să ajungem după multă vreme la o sănătate, fizică şi psihică, în stare de a ne apropia, fără primejdii grave, acolo de unde doar Iisus a început lupta. E lucru ştiut şi probat de medicină că spaimele (traumatismele) peste puterea de răbdare a sistemului nervos, îl dezechilibrează, şi, după slăbiciunea la care-1 găseşte, poate să-l aducă până la boala epilepsiei, care seamănă mult cu îndrăcirea, descrisă de Evanghelii.

Fireşte că şi noi în lupta cu patimile - treabă de începători, dar care poate ţine o viaţă întreagă - trebuie să dăm cu el o luptă în duh. În această luptă încă suntem scutiţi prin rânduială dumnezeiască de a-l vedea în toată fioroasa lui prezenţă. 

De la această deosebire încolo, lupta pentru mântuire, atât a Mântuitorului cât şi a ucenicului, urmează aceeaşi cărare şi stadii. Astfel, după ce Iisus 1-a bătut pe protivnic în pustie, a venit să-l bată şi în lume, în societatea omenească stăpânită de acela. De aceea, urmând pe Domnul, spunem că mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune şi o faţă socială; nimeni nu se mântuieşte singur; de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni. 

În societatea omenească Iisus 1-a bătut pe protivnic prin iubirea de oameni, oricât îl lovea vrăjmaşul printr-înşii cu ispita durerii. Şi pe urmă de tot, a venit - prin orânduire dumnezeiască - ispita, tot prin durere, asupra trupului Domnului, ispită pe care a biruit-o, dându-şi trupul ca «din neputinţă» (2 Corinteni 13:4) să fie răstignit pe cruce ca un făcător de rele. Nu-şi dădea Satana seama că, răstignind “omul” pe cruce, după ce-L va înghiţi cu poftă, sau cu ura cea mai mare, va afla că prin cruce a înghiţit pe Dumnezeu. Nu-şi putea da seama vicleanul de Taina Crucii care îi va rupe cele dinlăuntru, şi, Hristos Iisus, Omul-Dumnezeu îi va învia pe drepţii cei din Vechiul Testament, făcând biruinţă veşnică asupra răului pe care o va da omului, fratelui Său (Matei 28:10) şi ucenic pe aceeaşi cale. Această biruinţă a lui Iisus, prin omul în care se ţinea ascuns, a făcut restabilirea firii omeneşti; a deschis împărăţia lui Dumnezeului, a vestit învierea şi a dat mântuirea în dar (Efeseni 2:8).

6 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în op. cit., p. 65.

7 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în op. cit., pp. 8-9.

8 Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în Filocalia, Sibiu, 1946, ed. I, vol. I, p. 249 şi ed. II, vol. I, Sibiu, 1947, p. 247.

9 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, în Filocalia, ed. I, vol. II, p. 193. 

din  «Cărarea Împărăţiei» scrisă de părintele Arsenie Boca