PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DUPĂ PAŞTI (A MIRONOSIŢELOR)

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Iubiţilor, Hristos a Înviat!

Ne aflăm în Duminica a III-a după Paşti, zisă şi a Mironosiţelor, şi veţi vedea, recitind împreună Evan-ghelia de la Marcu 15, 43-47 şi 16, 1-8, că este bine spusă Duminica Mironosiţelor. Iată ce spune textul Evangheliei:

„În vremea aceea, a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumne-zeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit demult. Şi, aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul mort.

Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus.

Şi, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magda-lena, Maria, mama lui Iosif şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: «Cine ne va pră-văli nouă piatra de la uşa mormântului?»

Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată, căci era foarte mare. Şi, intrând în mor-mânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.

Iar el le-a zis: «Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au fost pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi, acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus».

Şi, ieşind, au fugit de la mormânt, căci erau cu-prinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.”

Iată că Evanghelia aceasta ne trimite un pic în urmă, la Vinerea Mare, în care Iosif cel din Arimateea preia responsabilitatea înmormântării Domnului, îngropării Lui, şi, iată, acest sfetnic cu bun nume, pe care noi îl mai numim şi Iosif cel cu bun chip, ia de pe lemn trupul Domnului şi-L înmormântează în mormânt nou, în mormânt nou pe care şi-l cumpărase probabil pentru sine, acolo, în apropiere de Crucea Golgotei. I-a trebuit curaj şi se vă-deşte că este un om important al vremii sale, pentru că Pilat stă de vorbă cu el. Nu s-a temut Iosif nici că se spurcă intrând, chiar zilele azimelor fiind, în casa lui Pilat. Nu s-a temut nici de mânia cea mare a iudeilor. Nu s-a temut nici de vreun sacrilegiu gân-dind că, iată, va îngropa un răstignit în mormântul său. Se vădeşte Iosif din Arimateea mai tare decât cei care-L ascultaseră zilnic pe Hristos, cu o credinţă mai fermă decât a acelora care, iată, se dezi-seseră de El. Până şi Pilat se cutremură că Iisus a murit. Pentru că, cerându-i-se corpul, trupul Domnului, Pilat se miră că Iisus a murit aşa de curând şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit demult. „Şi, aflând de la sutaş timpul morţii Lui, a dăruit lui Iosif trupul mort.” Fără îndoială, Pilat ar fi putut să fie până la capăt un păgân, ar fi putut să-i ceară lui Iosif din Arimateea bani grei pentru a vinde trupul mort al lui Hristos. Iuda cere bani să-L vândă pe Domnul şi primeşte treizeci de arginti. Iosif nu dă nici un ban lui Pilat, ci, dimpotrivă, acesta dăruieşte trupul Domnului.

Tot timpul socotim oarecum pe Pilat un coparticipant la răstignirea lui Hristos Domnul şi aşa este. Spălarea lui pe mâini, dincolo de gestul ritual, presupune lipsa unei responsabilităţi, să-i spunem cel puţin civice. El ar fi putut să spună înaintea iudeilor: „Nu Baraba, ci Iisus trebuie să fie cel scăpat!” N-o face. Dar în aceeaşi vreme trebuie să-l vedem pe Pilat şi ca pe omul care, iată, dăruieşte trupul lui Iisus, dăruieşte sau redă ucenicilor pe Mântuitorul, chiar dacă aşa, în starea aceea de neinvidiat a cadavrului ce se îndreaptă spre groapă.

Iosif, în graba cea mare, pentru că, să nu uităm, veneau Paştile, cumpără giulgiu de in şi-L pogoară pe Iisus de pe cruce. Îl înfăşoară în giulgiu şi-L pune într-un mormânt care era săpat în stâncă. Este o înmormântare în grabă, este o înmormântare pe care o facem de obicei atunci când trebuie să ascundem trupul, nu când trebuie să-l îngropăm. Nu cred că a mai fost vreme nici de cântare de laudă şi apoi Iosif este singur. Nu ni se spune că „Iosif împreună cu ucenicii”, sau „Iosif împreună cu femeile”, ci, din contra, ni se spune despre femei că priveau unde L-au pus pe Domnul, de undeva de departe probabil. Dar Iosif îşi asumă riscul acesta de a-L înmormânta pe Cel răstignit, până la capăt. Îl cere pe Hristos, cumpără cele necesare înmormântării, ba, mai mult, înfăşurându-L în giulgiu, Îl pune într-un mormânt care e săpat în stâncă. Apoi prăvale o piatră la uşa mormântului, o piatră care – ne spune textul ceva mai încolo – era mare foarte, ca un fel de pecete a siguranţei că nu va ieşi nimeni de acolo.

Şi vă aduceţi aminte, dacă citiţi celelalte Evan-ghelii, că iudeii, amintindu-şi de faptul că Iisus pro-misese că va învia, fuseseră şi ceruseră de la Pilat,iarăşi Pilat, ostaşi romani să păzească mormântul. Pilat le spune că au cu ce să păzească, să-şi vadă de-ale lor şi să păzească ei, dacă vor să aibă siguranţa aceasta. Poate că până şi Pilat vrea să vadă dacă va învia Hristos.

Iată, Evanghelia de la Marcu ne povesteşte mai apoi despre Maria Magdalena şi Maria lui Iosif care privesc unde L-au pus pe Domnul. Iar după ce trece ziua sâmbetei, zi a Paştelui, zi de bucurie pentru Ierusalimiteni,dar, iată, de tristeţe totală pentru fe-meile acestea şi pentru ucenicii lui Hristos, Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme ca să meargă să ungă trupul lui Iisus. Femeile voiau să-şi facă treaba până la capăt, voiau să aducă până la capăt prinosul lor de recu-noştinţă, chiar dacă, iată, se şi temeau totodată, gândindu-se că nu avea cine prăvăli piatra de la uşa mormântului.

Domnul n-are nevoie de ungerea aceasta. El o primise înainte, în viaţă fiind încă, de la femeia din Betania care, după ce I-a uns cu untdelemn sfinţit, cu mir, picioarele şi capul, Îi ştersese mai apoi pi-cioarele cu părul capului său şi-I spălase picioarele cu lacrimi.

Femeile veneau să împlinească un gest al fami-lialului. Erau membrele familiei lui Iisus-Hristos, ale marii familii care, prin reprezentantele sale, mer-geau spre mormânt.

„Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” e întrebarea de bază a Evangheliei de astăzi. Iar răspunsul este de-a dreptul uimitor, pen-tru că, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată, căci era foarte mare. Şi, intrând în mor-mânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.

Iar el le-a zis: „Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au fost pus”.

Vă daţi seama; între agonia care le cuprinsese în drum spre mormânt şi momentul acesta: „A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au fost pus” este o trecere de la moarte la viaţă. Toţi am trecut în viaţa noastră prin momentul acesta al mersului la mor-mântul cuiva sau la patul de suferinţă al cuiva şi toţi ne-am temut că s-ar putea să-l găsim mai mort decât îl ştim, mai schimbat, mai călcat în picioare de suferinţă, mai distorsionat de starea de moarte. Acestei tristeţi, acestei temeri, acestei frici, iată îi vine răspunsul acesta extraordinar, magistral: din străfundul mormântului chipul tânărului şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, striga Învierea.

E rolul preotului de a reuşi ca în fiecare Utrenie, la citirea Evangheliilor Învierii, cum se numesc, să înveţe să stea în partea de răsărit a Sfintei Mese, exact ca acest înger înveşmântat în lumină, şi să vestească de acolo că Hristos a înviat.

Iată-le pe femei intrate înăuntru! Drama şi-a găsit epilogul în chip fericit, pentru că nu descoperă înăuntru spaimă, nu descoperă moarte. Văd giulgiurile, dar Cel înfăşurat în giulgiu nu mai era acolo, ci era înviat. Ba, mai mult, parcă pentru a întări faptul că nu minte, îngerul le aduce aminte de o promisiune făcută de Domnul chiar în Joia Mare. Şi, dacă vă aduceţi aminte, în Evanghelia Joii celei Mari, de dimineaţă, se spunea cum Domnul, atrăgându-i atenţia lui Petru că va cădea, le spune şi să se întoarcă, deoarece li se va arăta lor în Galileea. Iată! Acelaşi lucru le spune şi îngerul: „Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi”. „Ucenicilor Luişi lui Petru”. Petru nu mai făcea parte dintre ucenici. Trădarea lui era oarecum similară cu a lui Iuda. Numai că, în timp ce Petru ieşise afară şi plânsese cu amar, păstrând nădejdea că Hristos va învia şi-l va ierta, Iuda ieşise afară, plânsese cu amar şi se spân-zurase. Petru, în cele din urmă, seamănă oarecum ca gânduri cu Iuda,doar că în timp ce unul deznădăjduieşte la maxim trădând pe Hristos, celălalt, trădând pe Hristos, nădăjduieşte că Domnul îi va ierta trădarea. Şi învinge, câştigă.

Iată, aşadar, că femeile trec dintr-o teamă de dinainte de moarte într-o teamă de după Înviere, căci ele, ieşind din mormânt, au fugit de acolo, căci erau cuprinse de cutremur şi de spaimă şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau. Ies din mormânt. Fugcuprinse de cutremur şi de spaimă. Nu spun nimănui nimic. Se tem. Este ca şi cum femeile acestea însele ar fi înviat. Este ca şi cum elear fi dat faţă în faţă cu moartea şi, nedescoperind-o, le era teamă să creadă că înviase Hristos. Astfel de veşti nu le dai oricui. Nu le strigi oricum.

Mai este un moment interesant când Sfântul Apostol Petrueste chinuit la Roma, băgat în puşcărie. La un moment dat, este eliberat în chip minunat. Şi una dintre slujnice deschide vizorul, să‑i spunem, al casei unde erau ascunşi apostolii, tot de teamă de comunitatea romană. Şi, când îl vede pe Petru, se sperie, crezând că este şi el, la rândul său, înviat din morţi. Este o teamă normală ca, văzând pe cineva pe care crezi că l-ai pierdut pentru totdeauna, să-l vezi reapărând în faţa ochilor tăi, să te bucuri din nou, împreună vieţuind cu tine, dăruindu-ţi iarăşi ceea ce credeai că nu-ţi va mai putea dărui niciodată.

Dar sensul Evangheliei de astăzi este mult mai profund pentru că, iată, un text liturgic din cadrul Sfintei Liturghii vine să arunce o lumină nouă: „Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât Raiul cu adevărat şi decât toată cămara împărătească mai luminat, s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul Învierii noastre.”

Femeile au intrat în izvorul Învierii noastre. Mormântul Domnului pentru câteva clipe se prefăcuse, înaintea ochilor lor, din izvor de spaimă în izvor de bucurie, izvorul acela de bucurie care face să se cu-tremure omul. Femeile sunt cutremurate. Cărămizile sufletului lor, dacă ar fi să vorbim astfel, sunt mişcate de la loc. Toate par noi, pentru că totul este nou. Întâlnirea cu tânărul înveşmântat în alb le înspăimânta. Dar cât le va fi înspăimântat mai mult cuvântul întrebării care primeşte şi răspuns: „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, cel răstignit?” cu alte cuvinte: „Căutaţi pe omul cel răstignit? Pe concetăţeanul vostru cel răstignit? Pe cel al cărui buletin de identitate îl ştiţi de la Betleemul Iudeii până în Vinerea Mare a Golgotei? A Înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au fost pus.” Cu alte cuvinte: Căutaţi cu privirea de-acum de-a dreapta Tatălui, căutaţi cu privirea de-acum pe Muntele Galileii, unde trebuie să vă întâlniţi cu Hristos cel Înviat. Iisus Nazarineanul Răstignitul rămăsese undeva în mormântul sufletelor lor. Se ridicase din mormânt Hristos Biruitorul, Iisus Biruitorul, Hristos Cel care călcase cu moartea pe moarte.

Minunată pildă aceasta a alergării la mormântul Domnului! N-au aşteptat prea mult femeile mironosiţe să treacă vremea pentru a face pe plac Domnu-lui până la capăt, pentru a-şi aduce prinosul lor de recunoştinţă.

Eu zic că astăzi este Duminica femeii creştine, pentru că minunat ar fi ca femeile să priceapă şi ele că ele se cade a fi mai întâi căutătoare ale lui Dumnezeu, purtând în braţe miresme, purtând în mâini untdelemn de ungere lui Hristos, pentru ca, pentru familia lor şi pentru cei dragi ai lor, mormântul Domnului să se facă izvor de Înviere.

Prea des se creează imaginea femeii afaceriste, a femeii îmbrăcate sumar, a femeii care vorbeşte despre orice, numai despre Dumnezeu nu. Dumnezeu să binecuvânteze neamul românesc ale cărui femei ştiu să mai intre dimineaţa în biserică, ştiu că mai trebuie să se poarte decent în biserică, ştiu că trebuie să se spovedească şi să se împărtăşească, ştiu să-şi ducă copiii sau nepoţii de mână înaintea lui Hristos, ştiu să se roage pentru soţii lor, pentru duşmanii lor şi pentru toate celelalte. Eu cred că aşa este imaginea adevăratei femei, ca a unei femei mironosiţe care dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, iată, Duminica, pe când răsare soarele, merge la izvorul învierii, care este Biserica, bucu-rându-se şi veselindu-se pentru tăria ce va primi în Biserică.

Să facă Domnul ca femeile să nu mai iasă din Biserică, fugind de acolo, cuprinse de cutremur şi de spaimă, ci să spună tuturor ce bine le-a făcut Domnul şi să nu se teamă. Ştim noi Unul Care a biruit lumea. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, 

din ”Cântare de biruinţă cântând” Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012
sursa: aici