Despre smerenie (convorbire între stareţ şi ucenic)

Ucenicul: Ce e smerenia ?

Stareţul: Este virtutea evanghelică ce uneşte puterile omului prin pacea lui Hristos, ce covârşeşte înţelegerea omenească.

Ucenicul: De vreme ce ea e mai presus de înţelegere, cum ştim că ea este ? Mai mult, cum putem dobândi o virtute pe care nici n-o putem pricepe ?

Stareţul: Că este ştim prin credinţă, din Evanghelie, iar virtutea smereniei în sine o cunoaştem din cercare, după măsurra dobândirii ei ? Ucenicul: De ce aşa ?

Stareţul: Fiindcă smerenia e lucru dumnezeiesc. Smerenia e învăţătură a lui Hristos, e însuşire a lui Hristos, e lucrare a lui Hristos. Cuvintele Mântuitoru­lui: învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Mt. XI, 29)

Sfântul Ioan Scărarul le tâlcuieşte în felul următor: „învăţaţi-vă nu de la înger, nu de la om, nu din cărţi, ci de la Mine, adică din sălăşluirea, din lumi­narea şi din lucrarea Mea în voi, că sunt blând şi smerit cu inima, şi cu gândul, şi cu cugetul". Cum să price­pem însuşirea şi lucrarea lui Hristos ? Ele, precum şi simţirea lor, sunt nepătrunse, cum a zis şi Apostolul: Pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea, va păzi ini­mile voastre şi cugetele voastre întru Hristos Iisus (rilip. IV, 7). Pacea lui Dumnezeu este şi începutul, şi urmarea nemijlocită a smereniei; ea e lucrarea smereniei şi în­ceputul acestei lucrări. Ea lucrează asupra minţii şi a inimii prin atotputernica putere a lui Dumnezeu. Atât puterea cât şi lucrarea ei sunt în chip firesc nepătrunse.

Ucenicul: în ce fel se poate atinge smerenia ?

Stareţul: Prin plinirea poruncilor evanghelice şi mai ales prin rugăciune. Lucrarea harică a smereniei se po­triveşte foarte bine cu lucrarea harică a rugăciunii, sau mai bine zis, este una şi aceeaşi lucrare.

Ucenicul: Nu te da în lături să îmi arăţi amănunţit amândouă mijloacele de dobândire a smereniei.

Stareţul: Amândouă mijloacele sunt înfăţişate în învăţătura Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan Scărarul spune că unii, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, pot judeca în chip îndestulător despre smerenie; iar Sfântul Isaac Şirul spune că Sfântul Duh îl învaţă smerenia în chip tainic pe omul pregătit pentru aceasta. Noi, adunând fărâmiturile ce cad de la trapeza duhovnicească a dom­nilor noştri - Sfinţii Părinţi - am primit despre smere­nie cea mai săracă înţelegere; pe aceasta ne şi străduim s-o păstrăm şi s-o dăm mai departe celor ce ne întreabă despre ea, ca pe o predanie de mult preţ a Părinţilor. Cu toată dreptatea pot fi numite „fărâmituri" concepţiile primite de noi despre smerenie; comoara în sine, în toată plinătatea ei, o are cel ce a dobândit în sine pe Hristos.

Preacuviosul Avvă Dorotei spune că „smerenia se plăsmuieşte în chip firesc în suflet în urma lucrării poruncilor evanghelice... Aici se întâmplă acelaşi lucru ca atunci când învaţă cineva ştiinţele ori meşteşugul tămăduirii. Atunci când le învaţă şi le deprinde bine cineva, îi intră în obicei, fără ca el să poată spune şi tâl-cui cum s-a întâmplat aceasta - fiindcă sufletul s-a obişnuit cu lucrul îndeletnicindu-se cu el în chip stator­nic. La fel şi cu dobândirea smereniei: din făptuirea poruncilor se naşte obiceiul smerit, ce nu poate fi tâl-cuit în cuvinte. Din această învăţătură a Preacuviosu-lui Avvă Dorotei reiese limpede că cel ce doreşte a do­bândi smerenie este dator a cerceta cu osârdie Evan­ghelia şi cu aceeaşi osârdie a împlini toate poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Lucrătorul poruncilor evanghelice poate ajunge la cunoaşterea păcătoşeniei sale şi a păcătoşeniei întregii omeniri şi, în fine, la conştiinţa şi încredinţarea că el este cel mai păcătos şi mai rău dintre toţi oamenii

.

Ucenicul: Mi se pare că este o nepotrivire. Cum poate cel ce împlineşte cu toată râvna poruncile evanghelice să ajungă la conştiinţa că este cel mai mare păcătos ? Urmarea ar trebui să fie cu totul dimpotrivă. Gel ce săvârşeşte necontenit faptele bune, şi le săvârşeşte cu deosebită râvnă, nu poate să nu se vadă pe sine îmbunătăţit.

Stareţul: Ceea ce spui tu îi priveşte pe cei ce fac binele cel părut „din sine", din firea lor cea căzută. Cel ce face acest bine, după înţelegerea sa, după aplecarea şi ghesul inimii sale, nu poate să nu vadă acest bine, nu poate să nu fie mulţumit şi să nu se încânte de el; sin­gur se slăveşte în deşert cu el şi se desfată de laudele omeneşti - le caută, le cere, se mânie pe cei ce nu vor să îl laude şi-i vrăjmăşeşte. îşi socoteşte faptele bune; după mulţimea lor îşi face şi părerea despre sine şi, potrivit părerii despre sine, îşi alcătuieşte şi părerea despre aproapele, ca fariseul pomenit în Evanghelie. Acest fel de lucrare îl aduce pe om la părerea că este drept, dă naştere unor „drepţi" care sunt lepădaţi de Domnul şi se leapădă de El sau îl mărturisesc numai la arătare şi în chip rece, cu o mărturisire moartă (Mt. IX, 13). Plinirea poruncilor evanghelice naşte urmări cu totul potrivnice. îndată ce începe să le plinească, ne­voitorul vede că le plineşte în chip foarte neîndestulă­tor, necurat, că în fiecare clipă e abătut de patimile sale, adică de voinţa vătămată, spre lucrarea neîngăduită de porunci. După aceea, el va vedea cu limpezime că firea căzută este vrăjmaşă Evangheliei. Lucrând cu din ce în ce mai multă putere după Evanghelie, i se descoperă din ce în ce mai desluşit cât de neîndestulătoare sunt faptele lui bune, i se descoperă mulţimea aplecărilor şi încredinţărilor sale, nefericita stare a firii căzute, în­străinate de Dumnezeu, care a dobândit faţă de Dum­nezeu o aşezare vrăjmaşă. Cercetând viaţa sa trecută, vede că ea a fost un lanţ necontenit de păcate, de că­deri, de fapte ce L-au mâniat pe Dumnezeu, şi cu inimă nefăţarnică se recunoaşte pe sine drept cel mai mare păcătos, vrednic de muncile vremelnice şi de cele veş­nice, care are neapărată şi deplină nevoie de Răs­cumpărătorul, ce are în El singura nădejde de mântui­re. Lucrarea poruncilor naşte în el pe nesimţite o astfel de părere despre sine. Se poate spune fără greş că cel ce se călăuzeşte în vieţuirea sa după Evanghelie nu se va da în lături să dea încredinţare deplină că nu cunoaşte în sine nici măcar o singură faptă bună. El socoate felul în care plineşte poruncile o schimonosire şi spur­care a lor, precum grăieşte sfântul Petru Damaschinul. „învaţă-măsăfac voia Ta" (Ps. CXLII, 11), strigă el plân­gând către Dumnezeu, „acea voie pe care Tu mi-ai po­runcit s-o fac, pe care mă străduiesc s-o fac, însă nu pot, fiindcă firea mea căzută nu o pricepe şi nu i se supune. Zadarnice au fost şi vor fi sforţările mele, dacă Tu nu-mi vei tinde mână de ajutor. Duhul Tău Cel Bun, şi numai El, mă va călăuzi la pământul cel drept" (Ps. CXLII, 12). „Binele nu poate fi crezut şi nici lucrat altminteri fără numai în Hristos Iisus şi în Duhul Sfânt", a spus Preacuviosul Marcu Ascetul.

Ucenicul: O asemenea părere despre sine nu duce, oare, la trândăvire sau deznădejde ?

Stareţul: Ea duce la creştinism. Tocmai pentru acest fel de păcătoşi S-a pogorât Domnul pe pământ, precum însuşi a arătat: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. IX, 13). Tocmai acest fel de păcă­toşi pot din tot sufletul să II primească şi să-L măr­turisească pe Răscumpărătorul.

Ucenicul: Să presupunem că prin lucrarea după în­dreptarul poruncilor evanghelice ajung la cunoaşterea şi recunoaşterea păcătoşeniei mele; dar cum să ajung a mă socoti mai păcătos decât toţi oamenii, printre care se află nelegiuiţi, răufăcători cumpliţi ?

Stareţul: Aceasta este, din nou, o urmare firească a nevoinţei. Dacă în faţa ochilor noştri se află două lucruri şi pe unul dintre ele îl cercetăm cu toată luarea aminte şi fără contenire, iar pe celălalt nu îl băgăm de­loc în seamă, asupra celui dintâi ne facem o părere lim­pede şi amănunţită, iar în privinţa celuilalt rămânem cu cunoştinţele cele mai superficiale. Cel ce lucrează poruncile evanghelice are ochii minţii pururea aţintiţi asupra păcătoşeniei sale; mărturisindu-o lui Dum­nezeu şi plângând pentru ea, se îngrijeşte să descopere în sine noi răni şi pete. Descoperindu-le cu ajutorul lui Dumnezeu, sârguieşte iarăşi spre noi descoperiri de acest fel, tras de dorinţa curăţiei bineplăcute lui Dum­nezeu. La greşelile aproapelui nu se uită. Dacă ajunge, din întâmplare, să vadă vreo greşeală a aproapelui, nu se uită la ea decât superficial şi în treacăt, aşa cum obiş­nuiesc oamenii care sunt prinşi cu lucruri însemnate. Din însuşi felul său de a vieţui, reiese în chip firesc şi logic părerea despre sine că este păcătosul păcătoşilor. Această aşezare sufletească o cer de la noi Părinţi. Fără asemenea părere despre sine, însăşi nevoinţa ru­găciunii e socotită de Sfinţii Părinţi ca rătăcită. Un oare­care frate i-a zis Preacuviosului Sisoe cel Mare: „Văd că în mine rămâne aducerea aminte necurmată de Dum­nezeu". Preacuviosul a răspuns: „Nu e lucru mare acesta, că gândul tău este la Dumnezeu: mare lucru este a te vedea pe tine mai jos decât toată zidirea". Temelia rugăciunii este cea mai adâncă smerenie. Când smere­nia este neîndestulătoare, nevoinţa lesne se pleacă spre amăgire de sine şi înşelare demonică.

Ucenicul: Prin întrebarea privitoare la chipul în care este cu putinţă ca, sporind în fapta bună, să sporim în smerenie, te-am abătut de la firul spuselor tale.

Stareţul: Mă întorc, dar, la el. în sus-pomenitul cu­vânt de învăţătură al Avvei Dorotei e amintită spusa unui oarecare sfânt stareţ potrivit căreia „calea smere­niei sunt ostenelile trupeşti întru înţelegere". Această povaţă e foarte însemnată pentru fraţii care se îndelet­nicesc cu felurite ascultări mănăstireşti, dintre care unele sunt anevoioase trupului, iar altele cer nevoinţa

sufletească. Ce înseamnă a te osteni întru înţelegere ? în­seamnă a purta mănăstireasca osteneală ca pe o pe­deapsă pentru păcătoşenia ta, întru nădejdea de a pri­mi iertare de la Dumnezeu. Ce înseamnă a te osteni fără înţelegere ? A te osteni cu aprindere trupească, cu slavă deşartă/ cu îngâmfare, cu defăimarea altor fraţi ce nu se pot osteni la fel din neputinţă trupească, sau nepri­cepere, sau chiar din lene. Acest fel de osteneală, oricât de mare ar fi, de îndelungată, de folositoare materiali­ceşte pentru mănăstire, nu numai că nu este folositoare pentru suflet, ci este chiar vătămătoare, fiindcă îl um­ple cu părere de sine, şi atunci nu se mai află loc în su­flet pentru nici o faptă bună. O pildă de osteneală întru înţelegere, care îl urcă pe lucrătorul poruncilor la înălţi­mea desăvârşirii creştine, o vedem în nevoinţa fericitu-luilsjdor Alexandrinul. Acesta era unul din dregătorii Alexandriei. Chemat de milostivirea lui Dumnezeu la viaţa monahală, Isidor sa închinoviat undeva în apro­piere de Alexandria şi s-a încredinţat întru desăvârşită ascultare egumenului mănăstirii, bărbat plin de Duhul Sfânt. Văzând egumenul că înălţimea rangului său îl făcuse pe Isidor trufaş şi împietrit, s-a hotărât să lucre­ze împotriva bolii sufleteşti printr-o ascultare grea nu atât pentru trup, cât pentru inima bolnavă. Intrând în mănăstire, Isidor îi spusese egumenului că se încredin­ţează lui ca fierul în mâinile făurarului. Egumenul i-a poruncit să se scoale şi să stea necontenit la porţile mă­năstirii, având îndatorirea de a cădea la picioarelui ori­cui avea să intre în mănăstire şi să spună: „Roagă-te pentru mine: sunt stăpânit de demon". Isidor s-a supus egumenului ca un înger lui Dumnezeu. După ce a pe­trecut şapte ani în această ascultare şi mai înainte şi-a cunoscut sfârşitul din dumnezeiască descoperire, Isi­dor s-a mutat cu bucurie din această viaţă. Cu privire la starea sa sufletească din vremea acelei nevoinţe, i-a mărturisit Sfântului Ioan Scărarul următoarele: „La în­ceput gândeam că m-am vândut spre răscumpărarea păcatelor mele, şi drept aceea cu cea mai mare amarăciune, cu silirea de sine, parcă vărsând sânge, făceam metaniile. După ce a trecut un an, inima mea a încetat să mai simtă întristare, aşteptând răsplată pentru răb­dare de la Dumnezeu însuşi. După ce a mai trecut un an, în simţirea inimii mă socoteam nevrednic de petre­cerea în mănăstire, şi de vederea părinţilor, şi de împre­ună vorbirea cu ei, şi de împărtăşirea cu dumnezeieş-tile Taine: ci căutând cu ochii în jos, dar şi mai jos cu cugetul, ceream celor ce intrau şi ieşeau să se roage pentru mine". Iată osteneală trupească şi ascultare pe­trecute întru înţelegere! Iată roadă lor! Un gând smerit îl aducea pe fericitul lucrător la altul şi mai adânc, făcându-1 să crească duhovniceşte, până ce acesta a intrat în cel mai îmbelşugat şi tainic simţământ al sme­reniei. Prin acest sfânt simţământ i s-a deschis cerul sfântului Isidor, ca unei biserici însufleţite a lui Dum­nezeu. „Smerenia îl face pe om sălaş al lui Dumnezeu", a grăit Marele Varsanufie.

Preacuviosul Avvă Dorotei pune la începutul învă­ţăturii sale despre smerenie, ca pe o piatră unghiulară, spusa unuia dintre sfinţii stareţi: „Mai înainte de toate ne trebuie smerita cugetare şi trebuie să fim gata ca la orice cuvânt pe care îl auzim să răspundem iartă-mă, fiindcă prin smerita cugetare se sfărâmă toate săgeţile vrăjmaşului şi potrivnicului". în lepădarea dezvino­văţirilor, în învinuirea de sine şi în a cere iertare în toate împrejurările în care oamenii se grăbesc de obicei să se dezvinovăţească: în acestea, zic, se cuprinde marea agonisire de taină a sfintei smerenii. De aceasta s-au ţinut şi pe aceasta au poruncit-o toţi Sfinţii Părinţi. Această lucrare pare ciudată la o privire lipsită de adâncime; însă cercarea nu va întârzia să arate că ea este plină de folos pentru suflet şi vine de la însuşi-Adevărul - Hristos. Domnul nostru a lepădat dezvi­novăţirile, nu le-a folosit înaintea oamenilor, cu toate că putea să arate înaintea lor, în toată măreţia, dreptatea Sa cea Dumnezeiască - ci a grăit către farisei: Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu ştie inimile voastre - că ce este întru oameni înălţat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Le. XVI, 15). lată pruncul Meu, vesteşte despre Domnul proorocul Legă­mântului celui vechi, pe Care L-am ales; pune-voi Duhul Meu peste Dânsul şi judecată neamurilor va vesti. Nu se va prici, nici va striga, nici va auzi cineva în uliţă glasul Lui (Mt. XII, 18-19; îs. XLII, 1-2). Hristos a pătimit pentru noi, dă mărturie Apostolul Legământului celui Nou despre împlinirea întocmai a proorociei, nouă lăsându-ne pildă, ca să urmăm urmelor Lui, Care ocărât fiind, nu răspundea cu ocară, şi suferind nu ameninţa, ci Se lăsa în seama Celui Ce judecă cu dreptate (2 Pt. II, 21-23). Aşadar, dacă noi, care suntem vinovaţi de păcate nenumărate, am venit în mănăstire spre a suferi răstignire pentru păcatele noastre de-a dreapta Mântuitorului nostru, asta presu­pune recunoaşterea dinainte că orice necaz ce ne-ar în­tâmpina este o dreaptă răsplătire pentru păcatele noas­tre şi o îndreptăţită pedeapsă pentru ele. Având o ase­menea aşezare sufletească, a cere iertare în orice împre­jurare apare ca o urmare corectă şi logică. „îndreptăţi­rea de sine prin cuvânt nu are cum să se împace cu vie­ţuirea creştină", a grăit Sfântul Isaac Şirul. Preacuvio­sul Pimen cel Mare spunea: „Cădem în multe ispite, fiindcă nu păzim rânduiala cuvenită numelui nostru. Nu vedem, oare, că femeia cananeeancă a primit nu­mirea dată ei, şi Mântuitorul a mângâiat-o ? (Mt. XV, 27 şi urm.). Asemenea şi Avigail a zis lui David: întru mine este nedreptatea mea (1 împ. XXV, 24), şi David, auzind aceasta, a îndrăgit-o ? Avigail este chipul sufletului, iar David - al lui Dumnezeu: dacă sufletul se va învinui pe sine uiaintea Domnului, Domnul îl va iubi". L-au între­bat pe cel Mare: „Ce înseamnă înălţat ?" (Le. XVI, 15) El a răspuns: „îndreptăţirea de sine. Nu căuta să te dezvi­novăţeşti, şi vei afla odihnă". Cel care nu se dezvino­văţeşte este călăuzit de smerita cugetare, iar cel care se dezvinovăţeşte - de cugetarea semeaţă. Teofil, patriar­hul Alexandriei, a cercetat odată muntele Nitriei. în acest munte petrecea o numeroasă obşte de monahi, care duce viaţă isihastă. Avva muntelui era un bărbat de mare sfinţenie. Arhiepiscopul 1-a întrebat: „Părinte, care este, după părerea ta, cel mai însemnat lucru în calea călugăriei ?" Avva a răspuns: „Neîncetata învi­nuire şi osândire de sine" - la care arhiepiscopul a zis: „Aşa-i! Afară de aceasta, altă cale nu este".

Voi încheia sărmana mea învăţătură despre smere­nie prin învăţătura Preacuviosului Ioan Proorocul de­spre această virtute. „Smerenia înseamnă ca niciodată să nu socotim că e ceva de capul nostru, în toate să ne tăiem voia, să ne supunem tuturor, fără de tulburare să purtăm tot ce ne loveşte din afară. Aceasta este smere­nia cea adevărată, în care nu îşi află loc slava deşartă. Smerit cugetătorul nu trebuie să îşi arate smerenia prin smerită vorbire, ci de ajuns îi este să spună „iartă-mă" sau „roagă-te pentru mine". Nu trebuie nici să caute de voia sa a împlini munci umile: acest lucru, ca şi cel dintâi (adică smerita vorbire), duce la slavă deşartă, împiedică sporirea şi aduce mai multă vătămare decât folos; dar atunci când i se porunceşte, nu se cuvine lui a grăi îm­potrivă, ci a plini cu smerenie - aceasta duce la sporire".

Ucenicul: Oare întrebuinţarea unor cuvinte smerite, ce se numeşte smerită vorbire, este vătămătoare de suflet ? Mi se pare că ea se potriveşte foarte bine mona­hului şi îi zideşte foarte pe mireni, care se umilesc auzind smerita vorbire a monahului.

Stareţul: Domnul a zis: Ce folos este omului de ar dobân­di lumea toată, iar sufletul său îşi va pierde ? (Mt. XVI, 26). Răul nu poate fi nicidecum pricină a binelui. Făţărnicia şi dorinţa de a plăcea oamenilor nu pot fi pricină de zidire: ele pot plăcea lumii, fiindcă dintotdeauna i-au plăcut; ele pot atrage lauda lumii, fiindcă dintotdeauna au atras-o; pot atrage dragostea şi încrederea lumii, fiindcă dintotdeauna le-a atras. Lumea iubeşte ceea ce e al său; ea laudă pe cei în care aude duhul său (In. XV, 18-20). încuviinţarea de către lume a smeritei vorbiri este deja o pricină de osândă pentru ea. Domnul ne-a poruncit a săvârşi în taină toate faptele bune (Mt. VI),iar merita vorbire este smerenie de ochii oamenilor. Ea este prefăcătorie, amăgire în primul rând de sine, iar apoi a celorlalţi; fiindcă tăinuirea de către om a faptelor sale bune este una din însuşirile smereniei, iar prin smerita vorbire şi încercarea de a părea smerit tăinuirea aceasta se pierde. „Aflându-te în obştea ta", grăieşte Sfântul Ioan Scărarul, „ia seama la tine ca nicidecum să nu te arăţi mai drept decât fraţii în vreun lucru oarecare - altminteri vei face un îndoit rău: pe fraţi îi vei răni cu făţărnicia şi prefăcătoria ta, iar în tine însuţi vei da naştere, fără îndoială, semeţei cugetări. Fii râvni tor în suflet fără a arăta în nici un fel aceasta trupeşte - nici cu chipul, nici cu vorba". Pe cât de folositor lucrul este a ne dojeni şi învinui de păcătoşenie înaintea lui Dum­nezeu, în taina cămării sufletului, pe atât de vătămător este a face aceasta înaintea oamenilor, căci astfel vom stârni în noi înşine o părerea amăgitoare că suntem smeriţi şi vom insufla această părere mirenilor orbi. Un oarecare monah mi-a spus că pe când era nou începător se străduia a se îndeletnici cu smerita vorbire, presupu­nând, în neştiinţa sa, că aceasta are însemnătate. Odată s-a întâmplat să vorbească smerit, prihănindu-se pe sine, - şi a reuşit atât de bine, că cei de faţă, în loc să so-coată drept minciună cuvintele lui, iar pe el să-1 creadă smerit (acesta fiind întotdeauna scopul smeritei cuge­tări), ap crezut că spune adevărul, la care el s-a amărât şi a fost cuprins de nemulţumire. înaintea oamenilor se cuvine să ne purtăm cu fereală şi cucernicie, dar sim­plu, răspunzând prin tăcere laudelor şi tot prin tăcere ocăriipr - asta doar dacă nu cumva, cerând iertare şi, la nevoie, lămurind pe scurt lucrurile, putem să-1 liniştim şi împăcăm cu noi pe ocărâtor. Cei sporiţi în viaţa călugărească dobândesc o deosebită libertate şi simpli­tate a inimii, care nu au cum să nu se vădească în legă­turile lor cu oamenii. Ei nu plac lumii! Lumea îi socoa-te trufaşi, precum bagă de seamă, cu mult temei, Sfân­tul Simeon Noul Teolog. Lumea caută linguşire, iar în ei vede o nefăţărnicie care nu îi este de trebuinţă, întâlneşte o dare a sa în vileag pe care o urăşte. Pe când mă aflam într-un oraş mare, a venit acolo, cu treburi mănăstireşti, un stareţ foarte sporit în viaţa duhovni­cească, dimpreună cu ucenicul său începător. Oarecare mireni evlavioşi au dorit să îl vadă pe stareţ. Stareţul nu le-a plăcut; le-a plăcut ucenicul, care, intrând în ca­sele oamenilor bogaţi şi de seamă, era izbit de mărirea cea pământească şi făcea tuturor metanii adânci. „Ce smerit este!" - spuneau mirenii cu o mare mulţumire, născută în ei de metaniile aceluia. Stareţul îşi petrecea viaţa plângând pentru păcătoşenia sa; socotea că cea mai mare fericire a omului este să îşi descopere păcă­toşenia. Cu adevărată dragoste şi împreună pătimire faţă de sărmana omenire, la fel de sărmană atât în pa­late cât şi în colibe, cu simplitate a inimii, cu o neobiş­nuită putere de pătrundere, dorea să împartă comorile sale duhovniceşti, dobândite prin aceeaşi curăţie a minţii, cu semenii care îl întrebau despre mântuire: prin aceasta a stârnit împotriva sa nemulţumire.

Ucenicul: Care este deosebirea între smerita cugetare şi smerenie ?

Stareţul: Smerita cugetare este felul de a gândi luat în întregime din Evanghelie, de la Hristos. Smerenia este un simţământ al inimii, e chezăşia din inimă a smeritei cugetări. La început se cuvine ca omul să se deprindă cu smerita cugetare; după măsura întăririi în smerita cugetare, sufletul dobândeşte smerenie, fiindcă starea inimii atârnă totdeauna de gândurile care s-au împro-priat minţii. Iar atunci când lucrarea omului e adum­brită de harul Dumnezeiesc, smerita cugetare şi smere­nia încep a se naşte din belşug şi a se spori una pe alta, cu ajutorul celui care ajută rugăciunea - adică plânsul.

Ucenicul: Lămureşte-mă prin nişte pilde; în ce chip se naşte smerenia din smerita cugetare, şi smerita cugetare din smerenie ?

Stareţul: Am cunoscut în treacăt un monah care era supus neîncetat necazurilor de tot felul, prin care, pre­cum spunea el, binevoise Dumnezeu să îi înlocuiască

stareţul duhovnicesc. în ciuda necontenitelor sale neca­zuri, îl vedeam pe monah aproape întotdeauna liniştit, adesea bucuros. Se îndeletnicea cu Cuvântul lui Dum­nezeu şi rugăciunea minţii. L-am rugat să-mi desco­pere, spre folosul sufletului meu, izvorul mângâierii sale. Mi-a răspuns: Mângâierea mi-o datorez milei lui Dumnezeu şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, către care mi-a fost dăruită iubire încă din pruncie. Când năvălesc asupra mea necazurile, uneori repet cuvintele tâlharu­lui ce de pe cruce a mărturisit dreptatea judecăţii lui Dumnezeu împlinite prin judecata oamenilor, şi prin această mărturisire a intrat întru cunoaşterea Mântu­itorului. Zic: Cele vrednice după faptele mele iau: pome-neşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Le. XXIII, 41-42). O dată cu aceste cuvinte se revarsă pace şi linişte în inimă. în alte daţi mă împotrivesc gândurilor de întris­tare şi tulburare prin spusele Mântuitorului: Cela ce nu va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, nu este vrednic de Mine (Mt. X, 38); atunci, tulburarea şi întristarea sunt înlocuite de pace şi bucurie. Alte asemenea cuvinte ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi au aceeaşi lu­crare. Cuvintele „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!" sau „Facă-se voia Domnului" lucrează în chip cu totul mulţumitor împotriva mâhnirii celei cu multe laţuri. Ciudat lucru ! Uneori, din pricina puternicei lucrări a întristării se pierde toată puterea sufletului; sufletul parcă îşi pierde putinţa de a mai simţi ceva: în acest timp încep să spun cu voce tare, în chip silit şi maşinal, nujnai cu limba, „Slavă lui Dumnezeu!" - şi sufletul, auzind slavoslovirea lui Dumnezeu, începe, puţin câte puţin, să se învioreze, apoi să se îmbărbăteze, să se liniştească şi să capete mângâiere. Cei asupra cărora Dumnezeu îngăduie să vină necazuri nu ar putea să le ţină piept acestora dacă nu i-ar sprijini în chip tainic ajutorul şi harul lui Dumnezeu. Iarăşi: fără necazuri omul nu poate dobândi acea mângâiere tainică, adevă­rata mângâiere, ce i se dăruieşte după măsura necazu­lui său, precum a spus Psalmistul: După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Ps. XCIII, 19). Odată mi s-a întins o cursă primej­dioasă. Aflând despre ea şi neavând nici un fel de mijloc spre a o preîntâmpina, m-am întristat până la istovire. Am mers în chilia mea şi, îndată ce am rostit aceste cuvinte ale Mântuitorului pe care mi le amin­tisem: Să nu se tulbure inima voastră: credeţi în Dumnezeu, şi întru Mine credeţi (In. XIV, 1), tristeţea a pierit; în locul ei m-a cuprins o bucurie negrăită: am fost silit să mă întind pe pat, şi toată ziua am fost ca beat, iar în minte repetam acele cuvinte ce îmi revărsau mângâiere în suflet: credeţi în Dumnezeu şi întru Mine credeţi. Pricina tulburării inimii este necredinţa; pricina liniştii inimii, a păcii harice a inimii, este credinţa. Atunci când lu­crează cu îmbelşugare credinţa, întreaga fiinţă a omu­lui se cufundă într-o îndulcire duhovnicească şi prea-mângâietoare de sfinţita pace a lui Hristos, parcă hră-nindu-se şi umplându-se în chip covârşitor de această simţire. îmbătată de ea, fiinţa omului se face nesimţi­toare faţă de săgeţile tulburării. Pe bună dreptate au grăit Părinţii: „credinţa este smerenie", „a crede în­seamnă a petrece întru smerenie şi bunătate". Această înţelegere a credinţei şi smereniei se dobândeşte prin sfintele cercări ale vieţii călugăreşti nerătăcite.

Uneori, Dumnezeu îngăduie ca necazurile să chi-nuie sufletul vreme îndelungată. Odată, din pricina unui necaz neaşteptat, am simţit ca o lovitură în inimă şi trei luni am petrecut în chilie fără să mai ies, scuturat ca de friguri din pricina zdruncinării nervoase. „Dum­nezeu face pururea cu noi lucruri mari şi anevoie de urmat, slăvite şi preaminunate". Trebuie să înţelegem că suntem zidiri ale Lui, care se află în deplina Lui pu­tere - drept aceea, întru desăvârşită supunere „pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Nu mă voi da în lături a-ţi po­vesti şi următoarea întâmplare vrednică de luare amin­te, ce lămureşte întrucâtva lucrarea nemijlocit din ini­mă a smereniei, fără gândul premergător al smeritei

cugetări. Odată am fost supus pedepsei şi necinstirii. Pe când se întâmpla aceasta, am simţit deodată fierbin­ţeală în tot trupul meu şi o anumită omorâre trupească de netâlcuit în cuvinte, după care fără de veste a izvo­rât din inima mea dorinţa aprinsă de a fi ruşinat înain­tea a tot poporul şi bătut de călău în piaţă pentru pă­catele mele. Mă înroşisem la faţă; o negrăită bucurie şi dulceaţă au cuprins întreaga mea fiinţă; din pricina lor două săptămâni am rămas într-o stare de răpire, ca în afară de sine. Atunci am înţeles limpede şi întocmai că sfânta smerenie din mucenici, în unire cu dragostea Dumnezeiască, nu se putea sătura cu nici un fel de caz­ne. Mucenicii primeau caznele cele cumplite ca pe nişte daruri, ca pe o băutură răcoritoare, ce alina setea de smerenie aprinsă în ei. Smerenia este har netâlcuit al lui Dumnezeu, pătrunsă în chip de nepătruns doar prin simţirea duhovnicească a sufletului.

Ucenicul: Mi-ai făgăduit că îmi vei lămuri în ce fel se lucrează smerenia prin rugăciune.

Stareţul: Legătura dintre smerenie şi rugăciune este lămurită foarte desluşit de către Preacuviosul Avvă Do-rotei. „Necontenita îndeletnicire cu rugăciunea", gră­ieşte sfântul, „lucrează împotriva trufiei. Este învederat că cel smerit şi evlavios, ştiind că nu este cu putinţă a săvârşi nici o faptă bună fără de ajutorul şi acoperă­mântul lui Dumnezeu, nu încetează a se ruga cu stăru­inţă lui Dumnezeu să facă milă cu el. Cel ce se roagă mereu lui Dumnezeu, dacă se va învrednici a face vreun lucru după cuviinţă, ştie prin mijlocirea Cui a fă­cut acel lucru şi nu poate să se înalţe ori să-1 pună pe seama puterii sale, ci pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile sale, îi mulţumeşte fără încetare şi I se roagă necurmat, tremurând ca nu cumva să se lipseas­că de ajutorul de sus, ca să nu se descopere astfel ne­putinţa sa. Acesta se roagă din smerenie". Dacă cine­va se învredniceşte în timpul rugăciunii de străpunge­rea care se naşte din rugăciunea cu trezvie, acela ştie din cercare că tocmai în preţioasele clipe de străpungere apar în el gândurile smeritei cugetări, care de­prind pe om cu simţământul smereniei. Acest lucru se săvârşeşte mai ales atunci când străpungerea este însoţită de lacrimi. Cu cât vin mai adesea răstimpurile de străpungere, cu atât se îndesesc şi răstimpurile când lucrătorul rugăciunii se face ascultător al tainicei învăţături despre smerenie, cu atât se adânceşte lu­crarea acestei învăţături în inima lui. Străpungerea sta­tornică ţine sufletul în smerenie statornică, în starea de necontenită rugăciune şi cugetare la Dumnezeu. Sfinţii Părinţii bagă de seamă că, întocmai pe dos faţă de slava deşartă, care împrăştie gândurile omului prin lumea largă, smerenia le adună în suflet: îl trece pe om de la contemplarea stearpă şi uşuratică a întregii lumi la multroditoarea şi adânca vedere de sine, la liniştirea minţii, la acea stare pe care o pretinde adevărata rugă­ciune şi care se naşte prin rugăciunea cu trezvie. în fine, lucrarea harică a smereniei şi lucrarea harică a rugăciunii sunt una şi aceeaşi lucrare, precum s-a spus la începutul împreună vorbirii noastre. Această lucrare se arată în două chipuri: în smerenia următoare lui Hristos şi în iubirea dumnezeiască, care-i cea mai înal­tă lucrare a rugăciunii. Această lucrare este a Domnului nostru Iisus Hristos, Care trăieşte şi lucrează prin mij­locirea Sfântului Duh, în chip de negrăit şi nepătruns, în vasele Sale cele alese. Amin.

Ignatie Briancianinov 

sursa: http://www.sufletortodox.ro