Salut pe fratele meu medicul, „preot” în alb pentru apropele său în suferinţă, care este şi fratele-aproapele meu.

CUVÂNT ROSTIT ÎN CADRUL CONGRESULUI MEDICILOR CREŞTINI

SIBIU, APRILIE 1997

Iubiţi fraţi, iubite surori,

Văzând adunaţi aici, astăzi, atâţia „doritori” de Împărăţie a Cerului, nu pot să nu încep aducând slavă lui Dumnezeu purtătorul de grijă, Cel care a îngăduit vederea noastră astăzi, faţă către faţă, spre bucuria cea mare a noastră, a tuturor, dar şi a Lui, a Dumnezeului Păcii.

Cuvântul meu este al unui tânăr preot ortodox, cu puţina lui experienţă pastorală (de numai doi ani) dar care a putut simţi în jurul său şi adierea binecuvântată a Duhului Celui Sfânt, dar şi furtu-na, vălurind marea vieţii celor la care a fost chemat pentru asistenţa spirituală, uneori, din păcate prea târziu ca el să mai poată face altceva decât să se roage pentru sufletul fratelui său adormit întru Domnul.

A vorbi astăzi despre medicul creştin în perioada sau societatea de tranziţie este echivalent cu a vorbi despre medicul creştin dintotdeauna. Pentru că pe-rioada de tranziţie este toată istoria omenirii de la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, până la a doua şi iarăşi slăvită venire a Sa. Tot timpul, medi-cul cu adevărat creştin, ancorat în marile adevăruri ale Sfintei Scripturi şi împărtăşindu-se mereu din tradiţia Sfintei Biserici, a trăit în tensiunea aceasta creată între DEJA şi NU ÎNCĂ. Aplicată la perioada pe care o parcurgem noi, numită politic „post-de-cembristă”, deşi pare la prima vedere una a marilor încercări, ea este una pe care, fără îndoială, Domnul a îngăduit-o tocmai pentru a se întări credinţa noas-tră, tocmai pentru a vedea cât mai sunt creştin din cât afirm că sunt. Sunt convins că pentru medicul autentic creştin, dictatura care pare doar că a apus, rămânând prezentă pregnant în planul spirituali-tăţii, nu a fost un prilej de a nu fi fost mărturisitor al credinţei sale. Nu lanţurile sunt cele care închid gura vestitorului Bunei Vestiri, ci patimile şi ura, căderea din starea lui reală de mădular viu al Templului Tainic al lui Hristos, care este Biserica. Şi aceasta se potriveşte pentru toate celelalte profesi-uni de vocaţie, fără nici un fel de diferenţă.

Pentru că ceea ce-l defineşte pe medicul creştin – din toate timpurile, repet – este aplecarea cu dragoste, în smerenie şi rugăciune, către acel „frate mai mic” al lui Hristos (Matei 25, 40) care bolnav fiind, „a fost cercetat” (Matei 25, 36), adăugându-le la aceasta şi competenţa sa ştiinţifică. Competenţei acesteia Sfântul Vasile cel Mare, el însuşi un mare ocrotitor al săracilor şi bolnavilor în basiliadele sale (prime spitale creştine), îi dă numele de „artă a me-dicilor”, refuzul ei considerându-l o „încăpăţânare” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari, nr. 55).

Nu venind el, medicul, cu soluţia finală, ci el luptând până la capăt împotriva bolii şi a morţii (semne ale păcatului încastrate ontologic în firea umană), convins că Hristos-Domnul rămâne singu-rul Doctor cu adevărat. De fiecare dată medicii tre-buie să le descopere vindecaţilor lor Cine este ade-văratul vindecător, deoarece oamenii sunt mereu în-clinaţi să laude mai degrabă pe vindecător, pe tau-maturg decât pe Dumnezeu. Să ne amintim de epi-sodul în care Sfântul Apostol Pavel şi Barnaba vin-decă un om în Listra şi în care oamenii, obişnuiţi cu aducerea de jertfe lui Asclepios / Esculap, zeul tă-măduitor, se pregăteau să le aducă jertfe ca unor zei. Cât de greu le-a fost celor doi să-i întoarcă pe oameni către „Dumnezeul Cel Viu” (Faptele Apos-tolilor 14, 18 şi următoarele).

Un om sănătos trupeşte este întotdeauna legat mult de pământesc. Chipul şi atitudinea lui sunt marcate de această nonşalanţă a indiferentismului (şi în fond şi indiferenţa este un păcat împotriva Du-hului Sfânt). Dar cum ajunge bolnav, ordinea lui naturală, pământeasca ordine a organismului se strică, se surpă, descoperindu-i-se îndată posibilita-tea unei alte lumi. Poate cădea în groaznică deznă-dejde, cum poate să-L descopere acum pe Dumne-zeu. Ei bine, eu cred că medicului şi mai apoi preo-tului le revine misiunea, nu tocmai uşoară, de a le dovedi că Hristos nu este absent din viaţa credin-cioşilor atunci când îngăduie ca ei să fie cuprinşi de boală sau când nu răspunde îndată rugăciunilor lor de a-i vindeca. El Se manifestă ca Doctor nu numai când ridică boala, ci şi când o dă. Pentru că în pla-nul Lui se află o vindecare mult mai de preţ decât a trupului, „O videcare integrală a făpturii umane şi ale cărei efecte să dureze o veşnicie” (Pr. Prof. Vasile Mihoc – „Doctorul sufletelor şi al trupurilor”, Rev. Christiana, nr.1/an 2/1996, p. 8).

Sfântul Grigorie de Nazianz îl sfătuieşte într-o scrisoare pe un bolnav credincios: „Nu vreau şi nu cred că este bine ca tu, ca unul ce eşti deosebit de învăţat în cele dumnezeieşti, să încerci aceleaşi simţăminte ca un om de rând, să te înconvoi cu trupul, să gemi de suferinţă ca de ceva iremediabil; trebuie, dimpotrivă, să faci FILOZOFIA SUFERINŢEI TALE (…) să te arăţi superior lanţurilor tale şi să vezi în boală o cale mai bună spre binele tău” (Scrisori, XXXI, 2-3). Minunat îndemn, dar aici tre-buie conjugate eforturile tuturor celor care în bolnav nu văd numai şi numai corpul X sau cazul Y, ci „chipul slavei lui Dumnezeu”, „măcar deşi poartă rănile păcatelor”

Cred că pentru aceasta în relaţia medic-preot-bolnav trebuie ca să se realizeze o cooperare benefi-că şi un ajutor reciproc în asistarea medicală şi spirituală a bolnavilor. O analiză pertinentă a date-lor pe care bolnavul le pune la dispoziţie – firesc, în afara Spovedaniei – poate duce la rezolvarea multo-ra din problemele bolnavului.

Se pot analiza astfel:

1. elemente ale patologiei spirituale: avorturi (crime), tentative de sinucidere, comportamente sexuale aberante, comportamente halucinatorii (pa-tologie-mistică);
2. bolnavii cu pronostic nefast, care necesită o asistenţă deosebită. S-ar pune aici şi problema celor care având în diagnostic boli cum ar fi cancerul sau SIDA, caută mântuirea trupească în cu totul şi cu totul altă direcţie decât spre Dumnezeul Slavei;
3. cazurile de stări depresive marcante, pentru că în creştinism depresia nu ţine de un simplu simptom, ci de păcat. Aici cooperarea medic-preot trebuie să ducă, în fapt, la întâlnirea chipului slavei lui Dumnezeu în aceşti „descopuşi spirituali”. De aceea, zic eu, preotul trebuie să ceară în permanen-ţă medicului să-şi aducă aminte că are în faţă un om, chiar dacă tinde mai mult către animalitate;
4. cazurile bolnavilor atei sau eretici, în raport cu care atât medicul, cât şi preotul trebuie să pre-zinte acea delicateţe specifică sfinţilor;
5. discutarea, de la caz la caz, a oportunităţii postului dorit de bolnavi, corelată cu starea lor clinică;
6. să ia poziţie fermă în problema avorturilor, euthanasiei sau în aceea a manipulării genetice, fără îndoială ştiinţa medicului venind aici să se împlinească cu duhovnicia lui şi dorinţa de a ajuta preotul în ceea ce are de săvârşit acesta;
7. să ia poziţie fermă în cazurile de indisciplină ale personalului, care contravin legii morale a creşti-nismului, care nu este o lege de tranziţie, nu este tranzitorie, ci fundamental veşnică. Dacă se va reuşi instaurarea unui climat de moralitate profund creş-tină într-un spital, ei bine, am convingerea fermă că şi harul lui Dumnezeu va lucra cu mai multă pu-tere, întărind şi suplinind, acolo unde e cazul, nepu-tinţa umană;
8. să coreleze împreună patologia medicală şi cea spirituală pentru a ameliora condiţia bolnavilor şi posibilităţile de profilaxie;
9. acţiunea ajutorării celui „căzut între tâlhari” să nu se oprească o dată cu, nu o dată, părelnica lui vindecare şi deci externarea lui din spital. Ci, pe cât este posibil în aglomerările noastre urbane de as-tăzi, să caute pe bolnavul sănătos, încercând să-i menţină sănătatea sufletească, aceea care dă şi sănătate trupească, purtându-se astfel după mode-lul Bunul Samarinean (Luca 10, 25-37).

Pentru că acest cuvânt se vrea totuşi unul de salut către o astfel de aleasă şi binecuvântată adu-nare, iar nu o prelegere, cum am avut tendinţa să realizez, salut, aşadar, nu medicul creştin doar cu numele, ci medicul CREDINCIOS care are conştiinţa integrităţii persoanei care-i cere ajutorul şi al sensu-lui transcendent al bolii pe care este chemat s-o aline. Salut pe fratele meu medicul, „preot” în alb pentru apropele său în suferinţă, care este şi fratele-aproapele meu. Salut pe cel care, dacă va fi cuprins de fervoarea credinţei şi va ieşi din definiţia medi-cului realizator de „norme”, din definiţia medicului «normat», va înţelege că termenul „cu timp şi fără timp” în Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă ME-REU, FĂRĂ ODIHNĂ, cu ochii aţintiţi către Hristos Domnul, Doctorul trupurilor şi al sufletelor noastre.

Cine credeţi că nu vede că vă e greu? Că statu-tul medicului în societatea românească, ca şi al pre-otului, de altfel, este extrem de precar în faţa „mai marilor lumii acesteia”. Cine nu vede umilinţa şi rănirea la care uneori sunteţi supuşi ca medici pur-tători ai Numelui lui Hristos? Dacă viii văd, cu atât mai mult El, Dumnezeu. Dar nu vă temeţi! Ştiu eu, şi ştiţi şi frăţiile voastre, Unul care nu S-a temut şi a biruit lumea!

În numele Lui, mergeţi şi vindecaţi, vestind sla-va şi iubirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh!

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, 
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012