Evanghelia puterii lui Dumnezeu
Luca 8, 41-56
Iată
a venit un bărbat, al cărui nume era Iair si care era mai-marele
sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa
lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, si ea era pe
moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau. Şi o femeie,
care de doisprezece ani avea curgere de sânge si cheltuise cu doctorii
toată averea ei, si de nici unul nu putuse să fie vindecată,
apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si îndată s-a
oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins
de Mine ?
Dar toţi tăgăduind, Petru si ceilalţi care erau cu El, au zis:
învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc si te strâmtorează si Tu zici: Cine
este cel ce s-a atins de Mine ? Iar Iisus a zis: s-a atins de mine
cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia,
văzându-se vădită, a venit tremurând si, căzând înaintea Lui, a spus de
faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El si cum s-a tămăduit
îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit.
Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele
sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar
Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, si se va izbăvi. Şi
venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru
şi pe Ioan si pe Iacov si pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau
şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci
doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi
afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te! Şi
duhul ei s-a întors si a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să
mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu
spună nimănui nimic.
Când raza de soare atinge piatra, piatra
începe să strălucească. Când flacăra atinge o candelă stinsă, candela
începe să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează.
Când o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.
Toate
aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor
duhovniceşti. Tot ce se întâmplă în afară este doar o imagine a ceea ce
se petrece înlăuntru. Toata natura este un vis faţă de conştiinţa
lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea sufleteasca. Sufletul e
conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu
se atinge de suflet, sufletul primeşte viată si vedere. La fel se
întâmplă cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul
lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere si auzire şi
mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd.
Sufletul
primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism si
electricitate, vedere si auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt
pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este
întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu.
E
cineva în lumea aceasta mare care, atingând un suflet mort, îl aduce la
viaţă, îi dă lumină si flacără, magnetism si electricitate, cu puterea
vieţii ? Este cineva în adâncul şi largul mormânt al istoriei care,
atingând un trup mort, îl face să se scoale si să umble si să vorbească ?
Trebuie să fie, altfel soarele si pământul, iarna şi primăvara,
magnetul si electricitatea şi tot ce e pe lume ar fi un chip a ceva ce
nu există, o umbră fără realitate, un vis fără conştientă.
Trebuie
să fie, altfel Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi venit pe pământ. A
venit ca să le arate oamenilor conştiinţa si realitatea; să le arate că
toată firea, cu tot ce este şi cu tot ce se întâmplă întrânsa este doar
icoană, vis, poveste. Domnul a venit ca să dovedească adevărul celor
spuse de soare si pământ, de iarnă si de primăvară, de magnetism şi de
electricitate şi de toate lucrurile din natură, făcute de Dumnezeu ca o
carte deschisă înaintea oamenilor, pe care ei încă nu au citit-o până la
capăt.
El e ca un stâlp de foc în istoria universului, de la care
sufletele moarte îşi primesc lumina si căldura, mişcarea şi puterea. El
este Pomul Vieţii la a cărui atingere trupurile moarte înviază. Este
balsamul curat şi înmiresmat care dă ochilor orbi vedere, surzilor
auzire, înlemniţilor mişcare, muţilor vorbire, nebunilor minte,
leproşilor curăţire şi tuturor bolilor vindecare.
Evanghelia de
astăzi ne arată încă o dată cum, în atingere cu Hristos, bolnavii se
tămăduiesc si morţii înviază. In vremea aceea, Iată a venit un bărbat,
al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la
picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o
fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte.
În care vreme ?
Când s-au întâmplat acestea ? In vremea când Domnul s-a întors pe mare
în corabie din ţinutul gadarenilor, unde curaţase doi oameni de demoni,
după ce mai devreme liniştise furtuna pe mare. Săvârşind aceste mari
minuni, a fost chemat, după cum vom vedea, sa săvârşească o a treia: să
învie morţii. Şi toate într-un răstimp foarte scurt, ca şi când S-ar fi
grăbit să facă bine oamenilor de pe pământ în vremea vieţii Sale,
dându-ne nouă o pildă de râvnă întru bine, şi arătându-ne că trebuie să
umblăm câtă vreme avem lumina (Ioan l2,35).
Deşi aceste trei
minuni sunt, prin natura lor, foarte deosebite, toate arată acelaşi
lucru: puterea stăpânitoare a Mântuitorului Hristos: stăpânirea asupra
firii, stăpânirea asupra demonilor si stăpânirea asupra sufletelor. Greu
de spus care din aceste trei mari lucrări e mai măreaţă, mai slăvită,
mai uimitoare. Ce-i mai greu: sa potoleşti stihiile dezlănţuite, apa şi
vântul, să vindeci nebunii fără leac sau să înviezi morţii ? Toate trei
sunt la fel de grele pentru omul muritor, şi toate trei sunt la fel de
uşoare pentru Hristos. Ori care din aceste minuni ai încerca să
pătrunzi, simţi, cu frică şi cu tremur, atotputernica suflare ce a
făcut, în început, lumea. A zis Dumnezeu… şi a fost aşa (Facere l, ll).
Acest
Iair este numit la Matei „dregător”, iar Marcu si Luca arată ce fel de
dregător era: un cap al comunităţii, mai-marele sinagogii, unde se
întocmeau rânduielile religiei şi naţiunii. Singurul lui copil era pe
moarte. Cumplit lucru pentru el, care, la fel ca toţi iudeii, avea o
credinţă firavă, nelămurită, în viaţa de după moarte Mai mult, pentru un
om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită.
Odată durerea de
părinte, era şi ruşinea si umilinţa în faţa poporului, pentru că o
astfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu.
Deznădăjduit, a venit la Hristos şi I s-a închinat, zicând -Fiica mea a
murit de curând dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie (Matei
9,l8).
De ce Luca ne spune că fiica dregătorului era pe moarte iar
Matei că a murit de curând? Luca descrie întâmplarea aşa cum s-a
desfăşurat, iar Matei aduce chiar cuvintele lui Iair. Nu au oamenii
obiceiul să-şi înfăţişeze nefericirea mai mare decât este? Această
exagerare vine din faptul că nenorocirea, venind pe neaşteptate, pare cu
atât mai groaznică; pe de altă parte, omul care caută ajutor tinde să
înfăţişeze pierderea drept mai mare decât este, ca să primească ajutor
cât mai repede. Când o casă e în flăcări, auzi: „Săriţi, ajutor, mi-a
ars casa !” Dar casa încă nu e scrum, ci abia a luat foc. Iar că fata
lui Iair nu murise încă la vremea când el a spus Domnului aceste cuvinte
se vede mai departe din cele rostite la venirea slujitorilor lui Iair.
Iair
avea, intr-o măsura, credinţa în Hrislos, dar aceasta credinţa a lui nu
o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum. Pe
când acesta îl oprea pe Hristos să meargă la casa sa, ca unul ce se
simţea nevrednic de cinstea aceasta, şi doar îl ruga: zi numai cu
cuvântul si se va tămădui sluga mea (Matei 8), Iair l-a chemat pe Domnul
să vină la casa lui şi să-şi pună mâna Sa deasupra fiicei care murise.
Credinţa
lui, aşadar, avea ceva trupesc în-trînsa: Pune mâna Ta peste ea. Iair
cerea de la Hristos un fel tangibil de vindecare. De parcă ar avea
cuvântul lui Hristos mai puţina putere decât mâna Sa ! De parcă glasul
care a liniştit furtuna si a scos demonii din oamenii îndrăciţi si l-a
înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat n-ar fi putut s-o
învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna !
Dar Domnul a
fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul
Său ajutor, chiar daca credinţa acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a
săvârşit o minune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a
lui Iair, minune care l-a încredinţat pe acesta că Hristos întreg
vindeca, nu numai mâna Lui. În orice chip s-ar apropia cineva de
Hristos, se tămăduieşte. Mare mângâiere pentru cei care nu se pot atinge
de Hristos într-un chip anume. Domnul Si-a întins mâinile pe Cruce ca
să cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de oriunde
si oricum ar veni ei.
Dar vedeţi ce s-a întâmplat pe când Hristos
înainta împreună cu mulţimile spre casa lui lair: Şi, pe când se ducea
El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea
curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, si de nici
unul nu putuse să fie vin decată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins
de poala hainei Lui si îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Mulţime
de oameni s-a strâns în jurul lui Hristos la întoarcerea din Gadara si
acum se îmbulzea pe lângă Dânsul. Pentru că se zice: S-a adunat la El
mulţime multă (Marcu 5, 2l).
Toţi voiau să-L vadă, să-L audă, să
fie în preajma Lui, unii din sete duhovnicească, alţii din pură
curiozitate. În această mulţimi se afla şi femeia bolnavă, iar boala ei
era grea. Curgerea de sânge a unei femei, chiar firească fiind, e un
lucru supărător, o umilinţa. Dar dacă doisprezece ani în şir nu se
opreşte, ce izvor de chin, de ruşine, de necurăţie ! Această făptură
căutase vindecare si dăduse pe doctori şi pe leacuri tot ce avea, dar în
zadar, nimeni si nimic nu-i fusese de ajutor. De parcă Dumnezeu ar fi
făcut-o anume pentru valul de sânge care nu se mai oprea, de parcă tot
rostul ci pe pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se
târască de la zi la alta într-un chin si o necurăţie fără leac. Aşa ni
se pare când suferim de o boală cronică. Dar Dumnezeu îi purta de grijă
aşa cum poartă oricăreia din făpturile Sale. Boala i-a fost spre
mântuire si spre mai marea lui Dumnezeu slavă.
Numai să mă ating
de haina Lui si mă voi face sănătoasă (Matei 9, 2l), îşi spunea femeia,
făcându-si cu greu loc prin mulţime ca să ajungă la Hristos. Atât de
mare era credinţa acestei femei! Se încrezuse până atunci si în doctorii
pe la care umblase zadarnic, tot atât de zadarnic cum zadarnică fusese
si credinţa în ei. Credinţa nu ajută, dacă cel în care crezi nu are
putere să ajute. Să tacă aşadar cei ce, din ignoranţă şi necredinţă, pun
minunile Evangheliei pe seama sugestiei si autosugestiei. Biata femeie
chinuită nu îndrăznea nici măcar să apară în faţa lui Hristos, să-i
spună deschis suferinţa ei. Cum ar fi putut să-şi dezvăluie chinul şi
umilinţa înaintea atâtor oameni ? Ar fi trezit scârba şi oprobiul
public, pentru că boala de care suferea era socotită ruşinoasă,
necurată. Iată de ce s-a apropiat pe la spate de Domnul, atingându-se de
haina Lui pe furiş.
Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat. Dar
cum şi-a dat ea seama că i s-a oprit curgerea sângelui ? A simţit în
trup că s-a vindecat de boală (Marcu 5, 29). Ca un vierme care roade
neîncetat într-o rană deschisă, aşa trebuie să-şi fi simţit femeia până
atunci mişcarea sângelui curgând fără oprire. Dar când s-a atins de
haina lui Hristos, sângele şi-a găsit odihna; şi ea nu l-a mai simţit,
aşa cum nici un om sănătos nu-şi simte sângele. S-a pătruns de sănătate,
ca magnetul de forţa magnetică, ca o încăpere întunecoasă de lumină.
Nu
a fost aceasta singura împrejurare când un bolnav s-a vindecat numai la
atingerea hainei lui Hristos. Ni se spune în alt loc că mulţi căutau să
se atingă de poala hainei Lui; si câţi se atingeau se vindecau (Matei
14, 36). Câte asemenea minuni de care nici nu s-a auzit, care nici n-au
fost scrise, a săvârşit Domnul între oameni! Şi nu numai în anii
vestirii mântuitoarei Sale Evanghelii, ci încă de la zămislirea Sa în
preacuratul trup al Maicii Sale. Spune Gură-de-Aur: „Minunile Sale sunt
mai nenumărate ca picăturile de ploaie”. Cum s-a schimbat, tainic,
întreaga zidire odată cu întruparea Lui! Şi câte tainice minuni şi
preschimbări uimitoare nu se săvârşesc până astăzi în credincioşii care
se ating de împărtăşania cu trupul si sângele Său!
De negrăit este
lucru, de necuprins, de nepătruns ! Femeia aceasta nu s-a atins de
trupul Lui, ci doar de haină, si îndată s-a tămăduit de lunga boală din
care n-o putuse scăpa nici un ajutor pământesc. Tot ce avusese cheltuise
umblând pe la doctori după uşurare. Doctorii i-au luat tot ce a avut,
şi nu i-a dat în nimic în schimb. Dar aici este Doctorul care nu caută
plată, care nu ia nimic ci dă totul, şi dă neîntârziat, fără nici o
umbră de tulburare. Iată deplinătatea si desăvârşirea darului care este
de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1, 17).
Şi a
zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Dar toţi tăgăduind,
Petru si ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule, mulţimile Te
îmbulzesc si te strâmtorează si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de
Mine ? Iar Iisus a zis: s-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o
putere care a ieşit din Mine. De ce întreabă Domnul ? El ştie bine cine
s-a atins de El, după cum ştie si că cei din jur nu ştiu. Întreabă ca să
arate credinţa femeii care s-a vindecat, ca s-o întărească pentru
totdeauna şi în ea si în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui
putere tuturor celor atunci de faţă şi nouă tuturor.
Omul trebuie
să primească orice dar de la Dumnezeu cu inima curată şi mulţumire.
Domnul a vrut să arate credinţa femeii, ca să ne înveţe că se cere
credinţă pentru a primi darul lui Dumnezeu, deşi, după mila Lui cea
mare, Dumnezeu face bine oamenilor şi când ei nu-si arată credinţa.
Cerând omului credinţă, Dumnezeu ne dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă
şi cuvântătoare. Cum ar fi omul liber şi înţelegător dacă n-ar lucra şi
el de bunăvoie ceva spre mântuire ? Iar Dumnezeu cere de la om cel mai
puţin cu putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui de
oameni care este totdeauna gata să dea omului şi să facă pentru el totul
spre binele lui. Arătând înaintea tuturor credinţa femeii, Domnul a
vrut să întărească si credinţa lui Iair; să-i arate acestuia că nu e
nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi pună mâna peste
fiica sa moartă. El are putere să vindece în orice chip, nu numai prin
punerea mâinilor; El lucrează prin atingerea hainei ca şi a mâinii, de
departe ca si de aproape, în drum ca şi în casă.
Domnul vrea ca
oamenii să-I cunoască puterea nu ca să primească laude de la ei — toată
lauda omenească este ca nimic înaintea Lui — ci pentru ca ei să cunoască
adevărul, şi să folosească acest adevăr. Iar adevărul acesta este: că
tot binele pe care îl primeste omul, de la Hristos Insuşi îl primeşte şi
cu voia lui Dumnezeu îl primeşte. Haina lui Hristos nu a tămăduit boala
femeii dar firea lui Hristos. Iată puterea lui nemijlocită. Este
aceiaşi putere vie si voitoare care lucrează si prin icoane şi moaşte
întru binele credincioşilor.
Credinţa creştină nu are nimic de-a
face cu vrăjitoria. Nici un lucru din natură nu poate fi prin sine
însuşi de vreun folos omului, nici puterea Dumnezeului celui viu nu
lucrează fără ştirea Lui. La fel stau lucrurile cu toate mijloacele
pământeşti de vindecare, cu toate leacurile, cu toate apele.
Dumnezeu nu
stă departe de leacuri si ape cum nici Hristos nu stă departe de haina
Lui. Oricine ia leacuri si bea ape minerale cu aceeaşi credinţă şi
sfială cu care s-a atins această femeie de haina lui Hristos, se va
vindeca. Iar cine ia leacuri şi ape fără Dumnezeu, rareori se vindecă.
Iar dacă totuşi se vindecă şi unul ca acesta, prin marea milă a lui
Dumnezeu se vindecă, pentru ca si el să ajungă să cunoască si să
slăvească puterea Lui.
Domnul l-a tămăduit pe îndrăcitul din
Gadara fără ca acesta să fi avut nici credinţă, nici conştiinţă; dar,
pentru a se vedea limpede de ce dă Dumnezeu vindecare si bolnavilor
lipsiţi de credinţă, Domnul i-a spus celui tămăduit: Mergi în casa ta,
la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul si cum te-a miluit
(Marcu 5, 19). Mulţi în gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos
si se atingeau de El, dar numai femeia plină de credinţă, care L-a
atins cu frică şi sfială, a primit ajutor.
La fel se întâmplă şi
astăzi cu mulţi care se închină atingând icoanele, moaştele sfinţilor,
Sfânta Cruce sau Evanghelia, ca şi cu mulţimile acelea iscoditoare dar
cu inima rece care II atingeau pe Hristos. Dar cu adevăraţii
închinători, plini de credinţă, se întâmplă precum s-a întâmplat cu
femeia aceasta. Cine are ochi de văzut, să vadă; cine are urechi de
auzit, să audă !
Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând
şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză-s-a
atins de El si cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte,
fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Din glasul si din
vorbele lui Hristos femeia si-a dat seama că El îi ştie taina, că nu se
poate ascunde. Atunci a stat cu frică şi cutremur înaintea Celui care
pătrunde şi cele mai bine ascunse taine, şi cele mai adânc îngropate în
inimă. Simţise puterea lui Hristos în minunea vindecării şi se
cutremurase înaintea Atotputernicului.
Dar acum, văzând că Domnul
ştie ceea ce ea căutase să ascundă, tremura si înaintea Atotştiutorului.
I se dezvăluie acum, odată cu atotputernicia lui Hristos, şi
atotştiinţa Lui. Femeia a stat înaintea tuturor şi a mărturisit totul.
Ruşinea s-a preschimbat în frică. Ruşinea s-a dus odata cu boala, în
locul ei a copleşit-o frica dinaintea atotputerniciei şi atotştiinţei
lui Hristos.
Văzând-o atât de înfricoşată, Domnul a mângâiat-o
părinteşte, spunând: îndrăzneşte, fiică! Oare este pe lume mângâiere mai
dulce decât să auzi aceste cuvinte de pe buzele Domnului Celui fără de
moarte ? El îi dă îndrăzneală, numind-o fiică. Nu este îndrăzneală
adevărată până ce nu o dă Dumnezeu.
Nimeni nu ştie ce-i vitejia
dacă nu ştie de Dumnezeu, nici nu ştie ce-i mângâierea dacă nu-L ştie pe
Dumnezeu drept tată al său şi pe sine copil al Lui. Iar nimeni nu poate
auzi în duh aceste cuvinte dacă nu s-a înnoit şi nu s-a născut din nou,
duhovniceste. Femeia aceasta se născuse din nou, şi cu trupul si cu
sufletul. Cu trupul, pentru că trupul cel plin de necurăţie, ca şi mort,
se făcuse sănătos. Cu sufletul, pentru că a cunoscut atotputernicia şi
atotştiinţa Domnului Iisus Hristos.
Credinţa ta te-a mântuit.
Aceste cuvinte sunt si de încurajare şi de învăţătură. Dacă Domnul nu
Şi-ar fi arătat smerenia postind şi spălând picioarele ucenicilor, dacă
nu ar fi dat cinstea puterii Sale Altuia, Tatălui Său Ceresc, si dacă nu
Si-ar fi împărţit slava cu oamenii, oare nu s-ar fi cutremurat
necontenit pământul sub pasul Lui ? N-ar fi luat toată lumea foc la
cuvântul Său ? Cine ar fi cutezat să-L privească în faţă ? Cine ar fi
îndrăznit să se apropie de El şi să-L atingă ? Cine I-ar fi auzit glasul
fără să se spulbere ? Dar de aceea a luat Domnul trup de om, ca să fie
omului frate; de aceea S-a smerit; de aceea a dat oamenilor îndrăzneală
la orice pas; de aceea a pus lucrarea Sa pe seama credinţei lor.
Dar
iată, în răstimpul acestei întâmplări, starea lui Iair s-a înrăutăţit:
Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A
murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a
răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi. Acum se vede bine că,
la vremea când Iair venise la Hristos ca să-L roage să vină la casa
lui, copila încă nu murise. Dar era pe moarte, îşi dădea duhul, se putea
spune că era ca şi moartă.
Nu mai supară pe învăţătorul. Hristos
era socotit un învăţător, şi era numit ca atare de către cei ce nu
simţeau dumnezeiasca Lui putere. Dar vedeţi cât de bun este Domnul! Mai
înainte ca dregătorul Iair să-şi strige durerea, Hristos i-a luat-o
înainte cu vorbe de mângâiere şi îmbărbătare: Nu te teme. Oricum,
lucrurile nu s-au schimbat: pe patul morţii sau moartă copila, totuna
este pentru puterea lui Dumnezeu. Tu fă numai singurul lucru care ţi se
cere, singurul lucru pe care tu poţi sa-l faci: Crede numai. Ai vazut
doar, după cele întâmplate cu femeia aceasta, ce poate sa faca Dumnezeu.
Cel ce a oprit mai repede ca gândul curgerea de sânge neîncetată vreme
de doisprezece ani, poate să aducă laolaltă încă o dată sufletul şi
trupul fiicei tale. Crede numai, şi se va izbăvi.
Si venind în
casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan
si peIacov si pe tatăl copilei şi pe mamă. Cinci martori ajung. Si la
curţile pământeşti ajung doi martori. A luat trei dintre ucenici, cei
care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării la Fată de pe Tabor
si a luptei Sale din Gradina Ghetsimani. I-a ales pe cei mai în stare
duhovniceşte de a pătrunde si purta taina puterii şi a fiinţei Sale.
Aceştia trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de
Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se înveţe astfel ucenicii
să aibă încredere unul în altul.
Mai târziu, la învierea fiului
văduvei din Nain şi la învierea lui Lazăr aveau să fie toţi de fată. Iar
părinţii fetei se înţelege de ce erau acolo. Copila lor moartă avea să
fie de faţă la învierea sufletelor lor. Cine, mai mult decât părinţii,
se cuvenea să primească ajutor duhovnicesc prin fiică ?
Intrând în
casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care
murise, pentru că toţi plângeau si se tânguiau pentru ea. Iar El a zis:
Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Si râdeau de El, ştiind că a murit.
Matei şi Marcu lărgesc tabloul. Erau acolo cântăreţi şi bocitori tocmiţi
în împrejurimi, după obiceiul, acelaşi, şi la iudei şi la păgâni. Era
tulburare si plângeau şi se tulburau mult (Marcu 5, 38). Iair era un om
de vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. In afară de cântăreţii
şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo o mulţime de rude,
prieteni si vecini care plângeau din toată inima după copila dusă aşa de
timpuriu.
De ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit, ci
doarme, când ştie mai bine ca oricine că fata a murit ? Mai întâi,
pentru ca toţi cei de faţă să confirme că fata cu adevărat a murit. Iar
ei n-au găsit alt chip de adeverire a morţii decât batjocura în faţa
părutei Lui neştiinţe. Apoi, ca să arate că moartea, de faţă cu El pe
acest pământ, si-a pierdut boldul şi puterea asupra oamenilor şi a ajuns
asemeni unui vis. Moartea nu este nimicirea omului, după cum nici
somnul nu este. Moartea este trecerea din aceasta viaţă în cealaltă; si
un singur Domn este, şi al acestei vieţi, şi al celeilalte.
Pentru
omul legat prin viaţă de trup, despărţirea de viaţa trupească înseamnă
despărţirea radicală de viaţă. Când o maşină ramane in pana pe drum,
calatorii raman si ei in pana, neputand sa mearga mai departe singuri.
Acesta e felul de a gândi al oamenilor trupeşti. Iar cei duhovniceşti se
uită şi văd că, daca maşina se impotmoleşte, călătorii se dau jos, o
lasă acolo în drum si merg mai departe fără ea. Dar Cel ce a făcut si
maşina şi călătorii, nu poate oare şi să repare maşina, şi pe călători
să-i aducă înapoi, ca sa meargă mai departe cu ea ?
La fel e şi cu
învierea din morţi: trupul se restaurează şi sufletul se întoarce la
el. Iar că pe bună dreptale a asemănat Domnul moartea cu somnul,
neexagerând cu nimic, El însuşi a dovedit-o prin învierea Sa după o
moarte violentă şi după şederea de trei zile în mormânt, precum si prin
învierea multora în ceasul morţii Sale pe Cruce, şi mai târziu, în toată
istoria Bisericii, când morţii s-au întors la viaţă cu rugăciunile
sfinţilor si plăcuţilor lui Dumnezeu. Şi o dovedeşte şi acum, la
învierea fiicei lui Iair.
Aşadar, ce a făcut mai departe Domnul,
după ce a luat cu el martorii potriviţi ? Iar El, scoţând pe toţi afară
şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te ! Cei ce
umpleau iatacul fetei moarte văzuseră că fata neîndoielnic a murit, erau
încredinţaţi fără tăgadă de moartea ei, şi acum nu mai era nevoie de ei
acolo. Vor auzi mai târziu minunea si vor vedea cu ochii lor fata vie.
Acum însă Domnul are a întări credinţa acestui întâi-stătător al
poporului şi a acestor trei întâi-stătători ai apostolilor Săi.
Felul
de a lucra în toate minunile Sale, era aducerea omului la descoperire
si uimire prin înţeleaptă pronie şi iconomie vădită în fiecare amănunt.
Scotându-i pe toţi afară din odaia de moarte a fetei, Domnul a făcut să
rămână în ea aceştia şapte: cinci vii, unul mort şi Dătătorul de Viaţă.
Nu
se ascunde — sau mai degrabă se dezvăluie — aici marea taină a
sufletului ? Când într-un păcătos sufletul moare, omul acela rămâne să
trăiască mai departe cu cele cinci simţuri viaţa trupului, deşartă,
deznădăjduită, întinzându-şi în toate părţile mâinile după ajutor.
Aceştia sunt aşa-numiţii „materialişti” ai zilelor noastre: umbre fizice
fără suflet, creaturi deznădăjduite care prin simţuri — ochi, urechi şi
celelalte — se agaţă de această lume ca să-şi ţină, măcar o vreme,
trupurile afară din mormânt, unde sufletul le zace demult.
Dar
când, din lucrarea dumnezeieştii Pronii, unul ca acesta ajunge la
Hristos, îl strigă pe Hristos în ajutor. Şi Hristos, Domnul, vine la
sufletul mort, îl atinge şi-l ridică iarăşi la viaţă, spre uluirea
omului dinafară, trupesc. Evanghelistul Marcu citează înseşi cuvintele,
în aramaica rostite de Domnul când a atins copila cu mâina Sa: „Talita
kumi!”, care înseamnă acelaşi lucru: Copilă, scoală-te !
Ce s-a
întâmplat cu fata când Hristos a rostit aceste cuvinte? Şi duhul ei s-a
întors si a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Iată
că moartea e doar un vis! Şi duhul ei s-a întors. Duhul acestei fete
părăsise trupul şi mersese acolo unde merg duhurile, celor morţi. Cu
atingerea si cu cuvintele Sale, Domnul a săvârşii două minuni: mai întâi
a restaurat trupul si apoi a adus duhul înapoi din ţinutul duhurilor în
trupul teafăr.
Dacă nu i-ar fi tămădui l trupul, de ce folos ar
fi fost să se întoarcă duhul fetei la trupul bolnav ? Ar fi însemnat să
se întoarcă la boală si apoi iar la moarte. O astfel de înviere pe
jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar Domnul nu dă daruri pe
jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite, ci daruri desăvârşite.
Nu-i dă orbului vedere numai cu un ochi, ci cu amândoi; nu dă surdului
auz numai cu o ureche, ci cu amândouă; nu-i vindecă slăbănogului doar un
picior, ci pe amândouă.
Aşa si aici: a întors duhul unui trup
sănătos, nu bolnav, ca omul întreg să fie teafăr şi viu. De aceea a
poruncit Domnul să i se dea să mănânce: ca să se vadă bine că fata e nu
numai vie, ci şi sănătoasă. Iar alt Evanghelist adaugă: Şi îndată s-a
sculat copila şi umbla (Marcu 5,42), ca să vadă toată lumea că s-a
însănătoşit si cu trupul. Trebuia să se încredinţeze toată lumea că fata
s-a făcut bine. De aceea ea s-a sculat, a umblat, a mâncat.
Ştia
Domnul cu ce neam necredincios are de-a face, de aceea s-a îngrijit să
le aducă, odată cu minunea, si dovezile ei de nezdruncinat. Trebuia să
se vadă, mai întâi, că era trebuinţă de acea minune; apoi, că nimeni
altul înafară de El n-o putea săvârşi; şi în sfârşit, că minunea nu
putea fi pusă la îndoială, că era un adevăr de netăgăduit. O, cât de
bine cunoştea Domnul soiul acesta de oameni viclean şi necredincios !
Şi
au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui
nimic. Prin această poruncă Domnul a vrut să înţelepţească pe părinţii
fetei înviate, ca mai întâi de toate ei să mulţumească lui Dumnezeu.
N-aveau să dea acum buzna afară şi să strige în gura nare minunea care
s-a săvârşit, ci se cuvenea să îngenuncheze cu cea mai mare smerenie
înaintea Dumnezeului celui viu revărsandu-şi cu căldură recunoştinţa.
Vestea se va duce de la sine, nici o grijă ! Nu trebuie, în aceste clipe
înălţătoare, să vă gândiţi la curiozitatea lumii, ci la datoria voastră
către Dumnezeu.
Astfel, vindecand pe femeie de scurgerea sângelui
si inviind copila moarta Domnul Si-a dus mai departe lucrarea de
vindecare a sufletului de reaua iscodire. Curiozitatea este rea, pentru
că desparte sufletul omului de Dumnezeu, înecându-l în marea
mărunţişurilor trecătoare si a întâmplărilor lumeşti. Curiozitatea este
mai mult decât rea, pentru că adesea duce la pierderea şi a trupului şi a
sufletului. Multe păcate trupeşti si sufleteşti îşi au rădăcina în
curiozitate. După cum frumoasa floare de mac are întrînsa otravă, aşa si
curiozitatea poartă întrînsa un venin tare care distruge si sufletul şi
trupul.
Dumnezeu nu a făcut lumea ca să sature curiozitatea
oamenilor, ci ca să-i mântuiască. Spune înţeleptul rege: Ochiul nu se
satură de câte vede si urechea nu se umple de câte aude (Ecclesiastul 1,
8). Domnul nu a vindecat femeia de curgerea sângelui pentru că s-a
atins de haina Lui din curiozitate, ci pentru că, în nefericirea ei, s-a
apropiat de El cu credinţă. În van cer curioşii minuni de la Dumnezeu,
nu li se vor da. Curiosului nu îi sunt de nici un folos. Mai mult folos
le aduc morţilor minunile lui Dumnezeu decât curioşilor. Oare doctorul
merge să-i caute pe cei care cred că sunt sănătoşi, pe cei care sunt
mulţumiţi cu starea lor şi nu-i cer ajutorul ?
Dar este Domnul mai
puţin înţelept decât doctorii pământului, ca să meargă prin bâlciuri
să-şi arate îndemânarea si puterea ? Nu te îngriji tu, dregătorule Iair,
de cum anume va zbura vestea că a înviat copila ta. Nici tu, omule, nu
te îngriji cum anume se va duce vestea învierii sufletului si trupului
tău. Dumnezeu are telefoanele si telegrafurile Sale mai repezi decât îşi
deschide omul gura sa ca să-i spună altuia noutăţi.
El ştie cel
mai bine cum să răspândească cele ce sunt omului de folos. Cel ce a
făcut glasul, gura şi văzduhul, are şi alte mijloace de comunicaţie ! El
stă în legătură cu orice făptură a Sa prin căi care umplu spaţiul si
timpul. Tu amin-teşte-ţi numai ce datorie ai către Dumnezeu, Dătătorul
tuturor darurilor, si grăbeşte-te să-i aduci mulţumiri în desăvârşită
ascultare de sfânta Sa voie. Slavă Domnului şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, împreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, Treimea cea
deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea si în vecii vecilor. Amin.
Din „Predici ”, Sfantul Nicolae Velimirovici
sursa: http://www.voscreasna.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!