– Părinte, este cunoscut faptul că o
parte din psihiatri consideră că pricina unor boli psihice este
înfrânarea în perioada vârstei tinere.
– Părerea lor este greşită şi explicaţia
foarte simplă. Toţi cei ce consultă pe psihiatru sunt bolnavi. Nimeni
nu merge la medic când este sănătos. Fiindcă o parte din bolnavii
aceştia nu au relaţii trupeşti, trag concluzia, legată de teoriile
freudiene, că pricina tulburărilor nervoase este înfrânarea. Eu însă
ştiu zeci de tineri care sunt înfrânaţi şi, fireşte, au şi o sănătate
sufletească minunată.
– Ce putem spune despre psihanaliză?
– Psihanaliza a început cu Freud, care
susţinea că tulburările sufleteşti sunt efectul presiunilor avântului
sexual, ale instinctului de reproducere al omului. Cu psihanaliza şi cu
întrebările ei caracteristice şi prin hipnoză încearcă să ajute pe
suferind să scoată din subconştientul său experienţe vechi ale unor răni
sufleteşti şi acolo să descopere punctul de plecare a vinei sale, care,
desigur, după ei, are legătură cu nesatisfacerea pornirii sexuale.
Epoca noastră însă, o epocă, din
nefericire, a deplinei moleşeli, a dezminţit răsunător pe Freud,
deoarece, potrivit teoriei lui, astăzi, când nu există constrângerea
instinctului sexual, ci deplina lui libertate şi satisfacere, ar trebui
să se fi redus bolile sufleteşti, dar se întâmplă exact contrariul:
adică numărul bolnavilor psihici s-a mărit, potrivit cu informaţiile ce
le avem în ultimii ani.
– Adică nu recomandaţi nimănui să recurgă la psihanaliză.
– E timp pierdut şi risipă de bani,
fiule! Medicina clasică, fiind cea care aplică o teorie numai dacă ea
îşi dovedeşte, fără contrazicere, rezultatele terapeutice, nu foloseşte
psihanaliza ca mijloc terapeutic, deoarece până astăzi aceasta n-a
izbutit să ofere date care să dovedească faptul că are valoare
terapeutică.
Medicamente pentru boli sufleteşti
– Este îngăduit ca şi creştinii să ia
astfel de medicamente? Deoarece mulţi susţin că neliniştea, mâhnirea,
melancolia şi, în general, bolile psihice se vindecă numai cu o viaţă
duhovnicească, adică cu rugăciune, mers la biserică, mărturisire, Sfânta
Împărtăşanie, etc.
– Când e nevoie, trebuie să le ia şi creştinii.
– Dar ce pot face aceste medicamente sufletului omului?
– Va trebui să lămurim de la început că aşa-numitele psihomedicamente
sau calmante, adică aceste substanţe materiale, nu pot sub nici o formă
să dea sufletului omului liniştea dorită, nici să aducă mângâiere şi
nădejde în sufletul unei mame, de pildă, căreia i-a murit fiul, nici
măcar să uşureze conştiinţa unui om de remuşcările păcatelor ce le-a
săvârşit. Aceste daruri numai ,,de sus sunt, pogorând de la Părintele luminilor”. Şi numai preoţii şi mai ales duhovnicii Bisericii pot tămădui aceste stări ale oamenilor.
– Atunci de ce aţi spus că trebuie şi psihomedicamentele?
– Ascultaţi! Nelinişte sau întristare
nu-i cuprinde pe oameni numai din pricina factorilor arătaţi mai sus,
sau din pricina unei catastrofe economice sau din constrângerea şi
extenuarea personalităţii lor etc, ci şi din pricina factorilor care pornesc de la sistemul nervos (creier) al omului. Adică din tulburarea funcţiilor creierului cum ar fi sentimentul, gândirea, voinţa etc.Neliniştea
sau întristarea de felul acesta se accentuează sau se vindecă cu
psihomedicamente, adică cu medicamente ce acţionează asupra lucrărilor
creierului cu scopul de a le readuce la ritmul lor normal.
Dar s-o spun cu cuvinte mai simple:
Mulţi creştini îşi fixează atenţia lor numai spre componenta imaterială a
omului, adică spre suflet, atribuindu-i lui şi numai lui manifestările
neliniştii, ale melancoliei etc, şi astfel refuză medicamentele,
susţinând că materia nu poate acţiona asupra imaterialului. Dar ei uită
că omul are şi trup. Şi deoarece creierul, prin care se manifestă
sufletul, este un organ al trupului trebuie ca tulburărilor lui să li se
ţină piept cu mijloace materiale (adică şi cu medicamente sau, mai
demult, prin insulină sau prin electroşoc).
– La ce vă referiţi când spuneţi că sufletul se manifestă prin creier?
– O imagine pe care am putea-o folosi ca
să descriem legătura sufletului cu creierul este a violei cu
violonistul. Precum nu poate scoate o melodie frumoasă nici chiar cel
mai bun violonist, dacă viola este spartă sau neacordată, în acelaşi fel
şi comportamentul omului nu va fi întreg (complet) (Cf. II Tim.
3, 17), dacă creierul lui prezintă o oarecare tulburare, când nu se va
putea manifesta corect sufletul lui. Exact această tulburare încearcă
s-o îndrepte cu medicamente şi să ajute indirect sufletul să se
manifeste corect.
– Vreau să vă întreb şi altceva. Viata
mistică internă sau rugăciunea fierbinte nu pot tămădui tulburările
acestea ale creierului?
– Desigur, Dumnezeu poate face minuni şi
în aceste afecţiuni. Însă întrebarea care mi-a fost pusă la început a
fost alta. Adică dacă se îngăduie creştinilor folosirea
psihomedicamentelor. Şi la aceasta răspund fără îndoială: Da. Dar vă
întreb şi eu, de ce nu puneţi aceeaşi întrebare şi pentru astm, de
pildă, sau pentru eczemă, ori pentru migrenă, ori pentru glaucom, sau
pentru ulcer duodenal etc, etc? În cele din urmă, să înţelegem
că neliniştea sau melancolia etc, nu provin numai din tulburarea
sufletului, ci şi din tulburarea creierului, sau din combinarea
amândurora. În ultimul caz e nevoie şi de sprijin psihologic
(soluţionarea problemelor, ajutor dezinteresat, comportament dres cu
sarea discernământului, ca să nu se simtă stingheriţi de manifestările
dragostei noastre cei ce prezintă astfel de probleme, control de către
un psihiatru priceput şi credincios, care să-i lămurească şi despre
firea supărărilor (neputinţelor) lor, chemarea ajutorului dumnezeiesc,
apropiere de Tainele Bisericii etc), şi, paralel, o educaţie medicală.
Psihoză, influenţă demonică şi sfinţenie
– Mulţi creştini susţin că bolile
psihice se datoresc înrâuririi demonice şi, prin urmare, leapădă
folosirea psihomedicamentelor. Ce părere aveţi despre asta?
– O parte a bolnavilor psihici sunt
într-adevăr demonizaţi, însă, majoritatea bolnavilor psihici nu sunt
demonizaţi, nici manifestările bolii lor nu se datorează înrâuririi
demonice.
– Şi cum putem pricepe dacă e vorba de îndrăcire?
– Biserica deosebeşte (descoperă)
îndrăcirea de starea de bolnav psihic în faţa Sfintelor Taine: Sfânta
Mărturisire, Sfânta Împărtăşanie etc, sau înaintea Evangheliei, a
Sfintei Cruci, a Sfintelor Moaşte sau a Sfintelor Icoane şi, în general,
a lucrurilor sfinte.
Îmi spunea Părintele I. că, la Sfântul
Gherasim Chefalonitul aşezase odată în spatele unui îndrăcit căzut cu
faţa la pământ – fără ca el să vadă şi ca să se excludă eventuala
sugestie – Sfânta Scriptură sau o Icoană şi atunci îndrăcitul tresaltă,
lucru ce nu se întâmpla când îl atingeau cu altfel de cărţi sau obiecte.
– Avem vreun exemplu de tulburare psihologica la sfinţi?
– Desigur. Vă aduc cazul Sfintei
Olimpiada, diaconiţa. După izgonirea Sfântului Ioan Gură de Aur,
părintele ei duhovnic, a fost cuprinsă de mâhnire şi Sfântul o mângâia
cu epistolele sale, aducându-i aminte de răsplata dumnezeiască pregătită
celor ce sunt prigoniţi pentru Numele Domnului.
Epilepsia şi demonizarea
– Epilepticii sunt stăpâniţi de diavol?
– Nu toţi. La mulţi dintre aceştia
suferă numai creierul şi asta are ca rezultat manifestarea spasmelor, a
surdo-muţeniei etc, manifestări asemănătoare cu cele ale demonizaţilor,
precum se arată în Evanghelie.
Vindecările demonizaţilor
– De ce Domnul a făcut atât de multe minuni cu demonizaţii?
– Pentru ca să se arate superioritatea
puterii Domnului asupra diavolilor şi oamenii să creadă în El. Aceste
minuni sunt multe la număr, deoarece, probabil Dumnezeu a îngăduit ca în
acea epocă diavolul să aibă mai multă stăpânire asupra oamenilor, fără
ca să se excludă posibilitatea ca numărul diavolilor să fie acelaşi cu
acela al tuturor vremurilor.
Ajutorul dumnezeiesc şi medical
– Când avem o oarecare problemă de
sănătate, trebuie să ne limităm numai la chemarea ajutorului
dumnezeiesc, sau putem apela şi la ştiinţa medicală?
– Pe amândouă le primeşte Dumnezeu: ,,Cinsteşte
pe doctor, cu cinstea lui pentru trebuinţe că şi pe el l-a făcut
Domnul. Că de la Cel Prea Înalt este leacul… Domnul a făcut din pământ
leacurile şi omul înţelept nu se va scârbi de ele” (Înţel. Sirah, 38, 12).
Apelul la ştiinţa medicală nu exclude chemarea ajutorului dumnezeiesc. Adică
creştinii, fără să lepede ajutorul medical, trebuie să se roage încât
să lumineze Dumnezeu pe medici să afle diagnosticul corect, să facă
consultaţiile necesare şi să rânduiască terapia potrivită. Să roage de
asemenea pe Dumnezeu să-i lumineze şi pe bolnavi să conlucreze împreună
cu medicul, să-i întărească în răbdare ca să iasă câştigaţi sufleteşte
din încercarea lor şi, dacă este voia Sa şi spre folosul sufletului lor,
să-i elibereze din boală.
Încercare până la sfârşit
Întrebarea unui medic:
– Părinte, de ce să ne luptăm cu cei
grav bolnavi, ca de pildă, cu oameni ce au suferit comoţii cerebrale şi
au devenit ca nişte făpturi ,,fără de viaţă”, sau cu bolnavii de cancer?
– Fiule, mi-a plăcut totdeauna lucrarea medicinii ca ştiinţă ce luptă împotriva morţii şi încearcă să prelungească viaţa…
Nu ştim dacă nu se dezmeticeşte cineva
şi-şi vine întru sine şi se pocăieşte. Pe de altă parte, casnicii lui,
care-l îngrijesc şi suferă cu el, se folosesc prin răbdarea ce o fac,
înţeleg deşertăciunea celor lumeşti, filozofează asupra vieţii şi a
morţii, li se dă prilejul să înveţe, să sufere şi să iubească… Foarte
mult se folosesc de prelungirea vieţii bolnavului lor.
Infirmierul a rezolvat problema
El însuşi a povestit următoarea întâmplare:
– Cam cu 20 de ani în urmă, un fiu
duhovnicesc al meu s-a lovit la ochi. I-a apărut o inflamaţie şi a
intrat de urgenţă în Clinica Oftalmologică a Universităţii. După ce l-a
consultat, medicul-profesor i-a spus că starea lui e gravă – oftalmie –
şi că trebuia operat de urgenţă ochiul ca să se prevină pericolul
inflamării şi a celuilalt ochi şi al răspândirii inflamaţiei şi la
creier, cu toată acoperirea cu antibiotice.
După ce a plecat profesorul cu suita sa,
un oarecare infirmier, ce a fost de faţă la consultaţie, i-a spus
confidenţial că problema nu este atât de urgentă şi că ar putea aştepta
câteva zile, poate că tratamentul medical ce i-l va face să tămăduiască
ochiul.
Tânărul se afla în dilemă. Atunci m-a
chemat să merg în grabă la el. Mi-a expus problema şi mi-a spus:
,,Aştept răspunsul Sfinţiei Voastre. Dar nici nu vreau să rămân cu un
ochi”.
Mă aflam într-o situaţie dificilă. I-am
spus că eu nu pot lua nici o hotărâre, deoarece nu sunt medic. Acela
însă insista. Înaintea insistenţei lui am recomandat să se cheme un
medic oftalmolog evlavios, cunoscut al meu, şi în acelaşi timp să facem
rugăciune fierbinte toţi împreună ca să-l lumineze Dumnezeu şi orice ne
va spune, aceea să facem.
A venit medicul, l-a examinat şi a fost de acord cu părerea infirmierului, şi nu cu a profesorului.
Cu toată supărarea profesorului, am
aşteptat încă o zi, când într-adevăr situaţia s-a îmbunătăţit. S-a
evitat astfel operaţia şi ochiul a fost salvat, cu toate că şi-a pierdut
vederea. Mai târziu când ştiinţa a avansat i s-a făcut o intervenţie şi
şi-a recâştigat vederea”.
(articol preluat de pe Război Întru Cuvânt)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!