CANONUL 1 Sin. VII ec. (SE ÎNTĂRESC CANOANELE PRIMITE DE ÎNTREAGA BISERICĂ PÂNĂ ACUM)
Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea)preoţească, rânduielile
canonice le sunt mărturii şi îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie,
cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu,
zicând: „întru calea mărturiilor tale m-ara desfătat ca întru toată
bogăţia” (Ps. 118, 14) şi: „Ai poruncit ca mărturiile tale să fie
dreptate în veac; înţelepţeste-mă, şi viu voi fi” (Ps. 118, 138, 144).
Şi dacă glasul proorocesc (profetic) ne porunceşte nouă să păzim în veac
mărturiile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, este învederat
(evident) ca ele rămân neclătinate şi nestrămutate, căci şi văzătorul de
Dumnezeu Moise zice astfel: „Acestora nu este a li se adăuga (nimic) şi
nici nu este să se scoată (ceva) dintr-însele” (Deut. 12, 32). Şi
dumnezeiescul apostol Petru, proslăvindu-se întru ele, strigă: „Spre
care şi îngerii doresc să privească” (I Petru 1, 12), şi Pa vel zice:
„Chiar dacă noi, sau înger din cer de ar bine-vesti vouă, în afară de
ceea ce v-am binevestit noi vouă, să fie anatema” (Gal. 1,8).
Aşadar, acestea astfel fiind, şi fiindu-ne nouă mărturie,
bucurându-ne de ele ca şi când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie
(ne însuşim) primim în inimile noastre sfintele Canoane, şi întărim
întreaga şi nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt aşezate de
către sfintele trâmbiţe ale Duhului, ale preaslăviţilor apostoli, ale
celor şase sfinte sinoade ecumenice, şi ale celor ce s-au întrunit
local pentru aşezarea unor astfel de rânduieli, şi ale sfinţilor noştri
părinţi. Căci ei toţi sunt luminaţi de către unul şi acelaşi Duh, au
orânduit cele de folos. Şi pe acei pe care ei îi supun anatemei, şi noi
îi dăm anatemei; şi pe cei care îi supun caterisirii, şi noi îi
caterisim; si pe cei care îi supun afurisirii, şi noi îi afurisim, iar
pe cei pe care îi dau certării (epitimiei), şi noi aşijderea îi supunem.
Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer şi a
auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: „Fără iubire de argint
să fie purtarea voastră, în-destulându-vă cu cele de faţă (pe care le
aveţi)” (Evr. 13, 5).
(1 sin. IV ec; 2 TruL; 1 Cartag.; 10 sin. 1-11)
CANONUL 2 Sin. VII ec. (EPISCOPUL TREBUIE SA FIE CĂRTURAR RÂVN1TOR)
De vreme ce, cântând ne încredinţăm lui Dumnezeu: „întru dreptăţile
Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale” (Ps. 118, 16), este
mântuitor ca toţi creştinii să păzească acest lucru, dar cu deosebire
cei îmbrăcaţi cu vrednicia preoţească.
Drept aceea, orânduim că tot cel ce vrea să fie înaintat în treapta
episcopiei să ştie (cunoască)desăvârşit Psaltirea, pentru ca astfel,
din aceasta, să se îndemne a învăţa şi întreg clerul său. Să se
ispitească însă cu dinadinsul de către mitropolit, dacă are osârdie să
citească cu pătrundere, iar nu în trecere (superficial), atât sfintele
Canoane, cât şi Sfânta Evanghelie, cât şi cartea dumnezeiescului
apostol, şi toată dumnezeiasca Scriptură, şi să se poarte după poruncile
dumnezeieşti, şi să înveţe poporul său. Căci fiinţa ierarhiei noastre
sunt cuvintele cele predanisite de Dumnezeu, adică adevărata cunoaştere
a dumnezeieştii Scripturi, precum a rostit marele Dionisie Areopagitul
(în scrierea sa „Despre Ierarhia Bisericească”). Iar dacă s-ar
îndoi şi n-ar primi bucuros să facă şi să înveţe astfel, să nu se
hirotonească. Căci Dumnezeu a zis în chip de prooroc (profetic): „Tu ai
lepădat cunoaşterea şi Eu te voi lepăda pe Tine, că nu-mi slujeşti Mie
ca preot”(Osea 4, 6).
(58, 80 ap.; 2 sin. I ec; 19 TruL; 12 Laod.; 10 Sard.; 18 Cartag.)
CANONUL 3 Sin. VII ec. (NUMAI BISERICA ÎŞI ALEGE SLUJITORII SĂI)
Orice alegere de presbiter, sau de diacon, făcută de către dregători
lumeşti, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun
episcop, folosind dregători lumeşti, şi prin aceştia s-ar face stăpân
pe o biserică, să se caterisească şi să se afurisească (de asemenea) şi
toţi părtaşii lui” (can. 30 ap.).
Căci se cuvine ca cel ce vrea să fie înaintat la episcopie să se
aleagă de către episcopi, după cum s-a orânduit (hotărât) de către
sfinţii Părinţi cei de la Niceea în canonul care zice: „Se cuvine ca
episcopul să se aşeze mai cu seamă de către toţi (episcopii) cei din
eparhie (mitropolie); iar dacă ar fi greu vreun lucru ca acesta, fie
pentru vreo nevoie strâmtorătoare (presantă), fie pentru lungimea
drumului, adunându-se în orice chip trei la un loc, împreună alegători
făcându-se şi cei care lipsesc (absenţi), şi încuviinţând(consimţind)
prin scrisori, atunci să se facă hirotonia. Iar întărirea celor făcute
să se dea în fiecare eparhie(mitropolie) mitropolitului.
(4 sin. I ec; 30 ap.; 4 sin. 1 ec; 19, 23 Antioh.; 12, 13 Laod.; 6 Sard.; 1 C-pol; 13, 49, 50 Cartag.)
CANONUL 4 Sin. VII ec. (SE OSÂNDEŞTE IUBIREA DE ARGINT ŞI SIMONIA)
Dumnezeiescul apostol Pavel vestitorul adevărului (propovăduitorul),
aşezând (rânduind) presbiterilor din Efes, sau mai degrabă întregului
cin (corp) preoţesc(rânduială) asemenea unui canon, a grăit deschis
astfel: „Argintul sau aurul sau haina nimănui nu am poftit; toate vi
le-am arătat vouă, căci astfel ostenindu-vă se cade să veniţi în
ajutorul celor necredincioşi, socotind voi că este mai fericit a da
decât a lua” (F. Ap. 20, 33-35).
Drept aceea, şi învăţându-ne de la acela, orânduim ca episcopul,
născocind pentru câştig ruşinos (născociri, pretexte) în pricini de
păcate, să nu plănuiască nicidecum a cere aur, sau argint, sau altceva
de la episcop, sau clericii, sau monahii cei care se află sub el (îi
sunt supuşi). Căci zice apostolul: „Nedrepţii nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9) şi: „Nu sunt datori copiii să agonisească
părinţilor, ci părinţii copiilor” (II Cor. 2, 14).
Dacă, aşadar, pentru stoarcerea aurului sau a vreunui alt soi sau
pentru vreo patimă a sa, s-ar găsi cineva (dintre episcopi) oprind de
la slujbă (liturghie) şi afurisind pe vreunul dintre clericii supuşi
lui, sau închizând vreo cinstită (sfântă) biserică, spre a nu se săvârşi
în ea slujbele lui Dumnezeu, şi trecând(întinzând) nebunia lui asupra
(lucrului) celui nesimţitor, cu adevărat fără simţire fiind (acela), se
va supune şi aceleiaşi pătimiri şi se va şi întoarce răutatea lui
asupra capului său (Ps. 7, 16), ca un călcător al poruncii lui Dumnezeu
şi al rânduielilor apostolice. Căci şi Petru, căpetenia (corifeul)
dintâi al apostolilor, porunceşte: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu cea
întru a voastră (grijă), veghind asupra ei, şi nu cu silnicie, ci cu
tragere de inimă, după Dumnezeu; nu cu căutare de câştig ruşinos, ci cu
râvnă, nu ca şi când aţi fi stăpâni ai obştilor(păstoriţilor), ci pildă
făcându-vă turmei; şi când se va arăta Arhipăstorul, primiţi cununa cea
neveştejită a măririi” (I Petru 5, 2-4).
(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22, 23 Trui; 5, 15, 19 sin. VII ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 9 Vasile cel Mare; Enciclica lui Ghenadie; Enciclica lui Tar asie)
CANONUL 5 Sin. VII ec. (SE OSÂNDEŞTE SIMONIA)
Păcat de moarte se consideră când oarecari păcătuind, rămân
neîndreptaţi. Dar şi mai rău decât aceasta este dacă se ridică cu
cerbicie (încăpăţânare)împotriva dreptei credinţe şi a adevărului,
preţuind mai mult pe mamona decât supunerea faţă de Dumnezeu, şi se
împotrivesc rânduielilor Iui canonice. în aceştia nu este Domnul
Dumnezeu, de nu cumva sme-rindu-se îşi vor veni în fire (se vor trezi)
din greşeala lor; căci trebuie ca aceştia să se apropie cu tot
dinadinsul de Dumnezeu şi cu inimă zdrobită să ceară lăsarea şi iertarea
acestui păcat şi să nu se mândrească cu danie nelegiuită. Căci „Domnul e
aproape de cei zdrobiţi cu inima” (Ps. 33, 17).
Drept aceea, cei ce se fălesc că au fost rânduiţi în Biserică prin
dare de aur (prin dăruirea aurului) şi, punându-şi nădejdea în acest
obicei rău, care înstrăinează de Dumnezeu şi de toată preoţia şi care,
din această pricină, cu faţa neruşinată şi în gura mare(cu gura
neacoperită), prin cuvinte ocărâtoare batjocoresc pe cei ce au fost
aleşi de către Duhul Sfânt, pentru bunătatea (virtutea) vieţii lor şi
care au fost rânduiţi (în Biserică) fără dare de aur, (atunci) mai întâi
cei ce fac aceasta să ia treapta cea din urmă a cinului lor (a stării
proprii). Iar dacă ar stărui (persevera), să fie îndreptaţi prin certare
(epitimie).
Iar dacă cineva s-ar vădi cândva făcând aceasta întru hirotonie (cu
prilejul hirotoniei) să se urmeze după canonul apostolic, care zice:
„Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau diacon ar dobândi prin bani
(demnitatea) această vrednicie, să se caterisească şi acela, şi cel ce
1-a hirotonit şi să se taie cu totul şi din comuniune (biserică,
împărtăşire), ca Simon Magul de către mine Petru” (can. 29 ap.).
Aşijderea şi după al doilea canon al cuvioşilor noştri părinţi de la
Calcedon, care zice: „Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonie pentru
bani şi ar coborî între lucrurile de vânzare harul care nu se vinde, şi
ar hirotoni pentru bani episcop, ori horepiscop, ori presbiter, ori
diacon, ori pe altcineva dintre aceia ce se numără în cler, sau pentru
bani ar înainta (institui, rândui) econom sau ecdic (apărător, avocat)
bisericesc, sau para-monar, sau pe oricine din canon (din catalogul
slujbaşilor bisericeşti), pentru câştig ruşinos pe seama sa, cel
dovedit că a făcut (întreprins) aceasta să se primejduiască în privinţa
propriei sale trepte (spiţe), iar cel hirotonit să nu aibă nici un folos
din hirotonia sau înaintarea aceea din negoţ, ci să fie străin de
vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacăcineva
s-ar vădi (ar apărea) ca mijlocitori în astfel de apucături (afaceri)
ruşinoase şi nelegiuite, să cadă şi acesta din treapta sa, dacă ar fi
cleric, iar de ar fi laic sau călugăr, să se afurisească” (can. 2 sin.
IV ec).
(12 ap.; 2 sin. IV ec; 22, 23 Trui; 4, 15, 19 sin. Vil ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Enciclica lui Tarasie; Enciclica lui Ghenadie)
CANONUL 6 Sin. VII ec. (SINODUL MITROPOLIEI SĂ SE ADUNE O DATĂ PE AN)
De vreme ce este (există) un canon care zice: „De două ori pe an, în
fiecare eparhie (mitropolie) trebuie să se facă cercetările canonice de
către adunarea episcopilor” (can. 37 ap.) — dar, din pricina oboselii
celor ce se întrunesc şi a lipsei lucrului trebuitor pentru călătorie,
cuvioşii părinţi ai sinodului al şaselea(ecumenic) au orânduit ca în
orice chip şi pentru oricecuvânt (pricină) să se ţină o dată pe an
(sinodul) şi cele greşite să se în-drepteze (can. 8 Trulan).
Aşadar, pe acest canon îl înnoim noi, şi dacă s-ar afla vreun
dregător oprind acest lucru, să se afurisească. Iar dacă vreunul dintre
mitropoliţi nu ar avea grijă (ar neglija) să se facă lucrul acesta, fără
(a fi)nevoie şi silă şi fără vreo binecuvântată pricină, să fie supus
cercetărilor canonice.
Iar când se ţine sinodul pentru treburi canonice şi evanghelice, se
cuvine ca episcopii întruniţi să fie cu osârdie şi cu grijă întru
păzirea dumnezeieştilor şi de viaţă făcătoarelor porunci ale lui
Dumnezeu. Căci întru păzirea acestora multă răsplată este” (Ps. 18,
11),pentru că şi „făclie este porunca, iar legea este lumină, şi calea
vieţii este mustrarea şi îndrumarea”(Prov. 6, 23), şi „Porunca Domnului
este strălucitoare, luminând ochii” (Ps. 18, 8). Dar mitropolitul să nu
fie volnic (să nu aibă voie) a cere din cele ce aduce episcopul cu
sine, fie dobitoc, fie altceva (alt soi). Căci de s-ar dovedi făcând
lucrul acesta, să se dea înapoi împătrit.
(37 ap.; 5 sin. I ec; 9 sin. IV ec; 8 Trul; 20 Antioh.; 95 Cartag.)
CANONUL 7 Sin. VII ec. (BISERICILE SE TÂRNOSESC NUMAI CU SFINTE MOAŞTE)
Dumnezeiescul apostol Pavel zice: „Păcatele unor oameni sunt vădite,
iar ale altora urmează după acelea” (I Tim. 5, 24). Aşadar, păcatelor
mai înainte săvârşite, le urmează şi alte păcate. Astfel,
rătăcirii(ereziei) nelegiuite a clevetirilor de creştini, i-au urmat şi
alte nelegiuiri. Căci precum au luat (scos) din biserică chipul
cinstitelor icoAne (sfintelor icoAne),au părăsit şi alte oarecare
obiceiuri, care trebuiesc să fie înnoite şi ţinute întocmai după
aşezământul (legea)scris şi nescris.
Aşadar, câte cinstite biserici s-au târnosit fără cinstitele moaşte
ale mucenicilor (martirilor), orânduim ca în ele să se facă aşezarea
moaştelor, cu rugăciunea obişnuită. Iar cel ce va fi aflat târnosind
biserică fără sfintele moaşte, ca unul care a călcat predaniile
bisericeşti, să se caterisească.
(31. ap.; 4 sin. IV ec; 31 Trui; 5 Antioh.; 83 Cartag.)
CANONUL 8 Sin. VII ec. (NUMAI CEL SINCER CONVERTIT SE PRIMEŞTE ÎN BISERICĂ)
De vreme ce oarecare rătăciţi din legea (religia)evreilor credeau că
pot să ia în râs pe Hristos Dumnezeul nostru, prefăcându-se că se
încreşti-nează, dar lepădându-L pe EI (negându-L) în ascuns şi ţinând
sâmbăta în taină, şi alte lucruri iudaice făcând, — orânduim ca aceştia
să nu se primească nici la împărtăşire, nici la rugăciune, nici în
Biserică, ci să fie pe faţă evrei, după legea (religia) lor, şi nici pe
copiii lor să nu-i boteze, nici să cumpere sau să dobândească rob
(sclav).
Iar dacă vreunul dintre ei se întoarce (converteşte) din credinţă
cinstită (sinceră) şi, biruind datinele şi treburile lor, o va mărturisi
din toată inima, spre a-i încredinţa (convinge) şi a-i îndrepta şi pe
alţii, acesta să se primească şi să se boteze, şi copiii lui să fie
întăriţi în a se lepăda (abţine) de meşteşugurile evreieşti; iar dacă nu
ar fi astfel, să nu se primească ei în nici un chip.
(7, 64, 70, 71 ap.; 11, 84 Trul; 1 Antioh.; 29, 37, 38 Laocl.)
CANONUL 9 Sin. VII ec. (DEFĂIMAREA ICOANELOR SE OSÂNDEŞTE)
Toate jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile
mincinoase, şi cele care s-au făcut (alcătuit)împotriva cinstitelor
icoAne, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi
puse Ia o parte (scoase din circulaţie) împreună cu celelalte cărţi
eretice. Iar dacă s-ar afla cineva ascunzându-le pe acestea, de ar fi
episcop, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească, iar de ar fi
laic ori călugăr, să se afurisească.
(60 ap.; 63 Trul.; 59 Laod.)
CANONUL 10 Sin. VII ec. (CLERUL SĂ ŢINĂ PRAVILELE ŞI LA MUTARE, ŞI LA PURTARE)
De vreme ce unii dintre clerici, nesocotind rânduială canonică,
părăsindu-şi parohia lor, aleargă Ia altă parohie, şi mai cu seamă în
această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi stau (se
stabilesc) la dregători lumeşti, săvârşind sfintele slujbe (liturghii)
în paraclisele (capelele) lor, pe aceştia nu este îngăduit a-i primi în
nici un fel de casă sau biserică, fără voia episcopului propriu şi a
episcopului Constantinopolului. Iar dacă va face cineva şi ar stărui
(în ceea ce a făcut), să se caterisească. Câţi însă fac lucrul acesta
cu ştirea mai înainte pomeniţilor preoţi (vlădici), nu le este îngăduit a
lua asupra lor purtări de grijă lumeşti şi de ale vieţii, ca fiind
opriţi de către dumnezeieştile Canoane a face aceasta. Iar dacă cineva
s-ar prinde având asuprăşi o sarcină mai mare decât cele zise, ori să
înceteze, ori să se caterisească. Aşadar, mai bine să se ducă(preotul)
spre învăţarea copiilor şi a casnicilor(sclavilor), cetindu-le lor cu
stăruinţă Scripturile, căci spre aceasta a şi luat moştenire preoţia.
(15, 20, 58, 81, 83 ap.; 2, 15, 16 sin. I ec; 3, 4, 5, 7, 8, 10, 20, 23, sin. IV ec; 17-20, 31, 59, 64 Trui; 3, 13, 16, 21 Antioh.; 19 Laod.; 1,2 ,3, 12, 15, 16 Sard.; 16, 34, 48, 65, 71, 80, 90, 121, 123 Cartag.; 11 sin. I-II)
CANONUL 11 Sin. VII ec. (ECONOMII ŞI DREPTUL DE DEVOLUŢIUNE ÎN BISERICĂ)
Fiind cu toţii îndatoraţi (obligaţi) să păzim dumnezeieştile Canoane,
suntem datori să-I ţinem cu orice chip nevătămat şi pe cel care zice să
fie economi în fiecare biserică.
Şi dacă fiecare mitropolit aşază econom în biserica lui, bine este.
Iar de nu, episcopului (patriarhului)Constantinopolului îi este îngăduit
ca din propria sa putere să rânduiască (instituie) econom în biserica
aceluia. Aşijderea şi mitropoliţilor, dacă episcopii supuşi lor nu
voiesc (nu se hotărăsc) săaşeze economi în bisericile lor, acelaşi lucru
(aceeaşi rânduială) să se păzească (observe) şi în privinţa
mănăstirilor.
(38, 41 ap.; 25, 26 sin. IV ec; 35 Trul; 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 10 Teofd Alex.; 2 Chirii Alex.)
CANONUL 12 Sin. VII ec. (RÂNDUIELI PENTRU ÎNSTRĂINAREA BUNURILOR BISERICEŞTI)
Dacă s-ar afla vreun episcop, sau vreun egumen, înstrăinând în mână
dregătorească din agoniselile(bunurile) episcopiei sau mănăstirii, sau
dându-le altei persoAne, să fie fără tărie predarea lor, după canonul
Sfinţilor Apostoli, care zice: „Episcopul să poarte grijă tuturor
bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească)
pe ele ca si cândDumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit
lui să-şi însuşească ceva din acestea sau să dăruiască rudelor proprii
cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca
săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora cele ale Bisericii (can.
38 ap).
Iar dacă ar pune (pretexta) ei pricină că pământul aduce pagubă şi că
nu este spre nici un folos, nici în acest fel să nu dea locul (terenul)
dregătorilor localnici, ci clericilor sau plugarilor (agricultorilor).
Iar dacă ei ar folosi vicleşug urât, şi dregătorul va cumpăra
pământul de la un cleric sau de la un plugar(agricultor), şi în acest
chip să fie vânzarea fără tărie, şi (bunul) să fie întors (restituit)
episcopiei sau mănăstirii, iar episcopul sau egumenul care a făcut acest
lucru să fie alungat; episcopul din episcopie, iar egumenul din
mănăstire, ca unii ce rău risipesc cele ce nu au adunat.
(38, 39, 40, 41, 73 ap.; 24, 25 sin. IV ec; 49 Trul.; 11, 13, sin. Vil Ec; 15, Ancira; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 2 Chirii Alcx.; 10 Teofil Alex.)
CANONUL 13 Sin. VII ec. (LĂCAŞURILE BISERICEŞTI SĂ NU SE FACĂ SĂLAŞE DE RÂND)
De vreme ce din pricina necazului care, pentru păcatele noastre, s-a
abătut asupra bisericilor, au fost răpite de către oarecare bărbaţi
unele sfinte locaşuri (biserici şi aşezăminte) şi episcopii şi mănăstiri
şi s-au prefăcut în sălaşe de rând(adăposturi obşteşti, case de rând).
Dacă, aşadar, cei ce le stăpânesc pe acestea voiesc(se hotărăsc) să
le dea înapoi (restituie), ca să fie aşezate din nou (restabilite) după
vechea stare, bine şi frumos este; iar de nu, poruncim să se
caterisească aceştia dacă sunt din catalogul (cinul) stării preoţeşti,
iar dacă sunt monahi sau laici, să se afurisească, ca fiind osândiţi de
către Tatăl şi de către Fiul şi de către Sfântul Duh, şi să fie aşezaţi
unde viermele nu se sfârşeşte (nu moare) şi focul nu se stinge (Mc. 9,
44, 46), fiindcă se împotrivesc glasului Iui Dumnezeu, care zice: „Nu
faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie” (In. 2, 16).
(4, 24 sin. IV ec; 49 Trul.; 1 sin. 1-11; 2 Chirii Alex.)
CANONUL 14 Sin. VII ec. (AŞEZAREA SLUJITORILOR BISERICEŞTI SĂ SE FACĂ DUPĂ PRAVILĂ)
Este prea învederat tuturor (pentru toţi) că în preoţie trebuie să
domnească rânduiala. Şi este bineplăcut lui Dumnezeu ca cele ale
preoţiei încredinţări, instituirile în preoţie, să se ţie (să se
facă),cu luare-aminte (cu precizie). Aşadar, pentru că vedem că unii
primesc tunderea în cler din pruncie fără hirotesie, apoi nemailuând
hirotesia de la episcop şi citind de pe amvon la adunare (slujbă), fac
lucrul acesta fără de rânduială (necanonic) – statornicim ca de acum
înainte să nu se mai facă lucrul acesta;iar în privinţa călugărilor să
se păzească aceeaşi(rânduială). Iar hirotesia citeţului este îngăduit
fiecăi egumen să o facă în mănăstirea sa şi numai înaceasta, dacă
egumenului însuşi – fireşte, acesta fiind presbiter – i s-a dat de către
episcop hirotesia pentru cârmuirea (treapta) de egumen.
Aşijderea, după vechiul obicei, şi horepiscopii se cade să înainteze (hi-rotesească) citeţ cu învoirea episcopului.
(14, 15, 21, 33 Trul; 15 Laod.)
CANONUL 15 Sin. VII ec. (CLERICUL SA SLUJEASCĂ LA O SINGURA BISERICĂ)
De acum înainte (de la canonul de faţă înainte), clericul să nu
rânduiască la două biserici, căci acest lucru este de treaba (propriu)
negustoriei şi a câştigului ruşinos şi străin obiceiului bisericesc.
Căci am auzit din însuşiglasul Domnului că „nu poate cineva să slujească
la doi domni; căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau
de unul se va lipi şi pe celălalt îl va nesocoti(dispreţui)” (Mt. 6,
24).
Aşadar, „fiecare – după cuvântul Apostolului – întru ceea ce a fost
chemat, întru aceea este dator să rămână” (I Cor. 7, 20) şi să stea la o
singură biserică. Căci cele ce se fac în treburile bisericeşti pentru
câştig ruşinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuinţa acestei
vieţi sunt îndeletniciri (meşteşugiri) felurite. Aşadar, de ar vrea
cineva să-şi câştige din acestea cele trebuincioase trupului; căci zice
apostolul: „Pentru nevoile mele şi alecelor ce sunt cu mine, mâinile
acestea au slujit” (F. Ap.20, 34). Şi acestea (să se observe) în această
de Dumnezeu păzită cetate, iar în locurile (localităţile) cele din
afară să se îngăduie, din pricina lipsei oamenilor.
(14, 15 ap.; 15, 16 sin. I ec; 5, 10, 20 sin. IV ec; 17, 18, 31 Trul; 10 sin. VII ec; 3 Antioh.; 15, 16 Sard.; 54, 90 Cartag.)
CANONUL 16 Sin. VII ec. (SE OSÂNDEŞTE LUXUL CLERULUI)
Toată uşurătatea (frivolitatea) şi podoaba trupească sunt străine de
rânduială şi de starea preoţească. Aşadar, episcopii sau clericii care
se împodobesc pe ei cu haine strălucitoare şi semeţe (mândre), aceştia
trebuie să se îndrepteze, iar dacă ar stărui, să se dea certării,
aşijderea şi cei ce se ung cu miresme. Pentru că rădăcina amărăciunii
odrăslind în sus, rătăcirea(erezia) clevetitorilor de creştini urâciune
s-a făcut bisericii soborniceşti şi cei ce au primit-o pe aceasta nu
numai că au urgisit zugrăvirile de icoAne, ci au lepădat şi toată
evlavia, vătămând (jignind) pe cei ce vieţuiesc în chip cuviincios şi
cucernic şi s-a împlinit într-înşii ceea ce este scris: „Urâciune este
păcătosului cinstirea lui Dumnezeu” (Sirah 1, 24).
Drept aceea, de se vor găsi oarecare luându-i în râs pe cei îmbrăcaţi
cu haină de rând (simplă) şi cuviincioasă, prin certare să se îndrepte.
Căci din vremurile mai de demult, fiecare bărbat din starea preoţească
se purta cu îmbrăcămintea cum se cade(modestă) şi cuviincioasă. Căci
tot ceea ce se ia nu din trebuinţă, ci pentru împodobire, cade sub
învinuirea de uşurătate (deşertăciune, nechibzuinţă), precum zice marele
Vasile (în pravila scurtă 49 pt. monahi): „Dar nu se îmbrăcau nici cu îmbrăcăminte pestriţă din
ţesături de mătase, nici nu au adăugat la marginea veşmintelor bucăţi
de altă culoare. Căci au auzit din limba graiului dumnezeiesc că cei ce
poartă haine moi sunt în casele împăraţilor (Matei 11,8).
(27 Trul.; 21 Gang.)
CANONUL 17 Sin. VII ec. (FARA ÎNVOIREA EPISCOPULUI NU SE FACE MĂNĂSTIRE)
Oarecare călugări, părăsind mănăstirile lor, ca unii ce năzuiesc să
stăpânească, şi nevoind să asculte, se apucă să zidească locaşuri de
închinăciune neavând cele (trebuitoare) pentru isprăvire (dacă aşadar,
cineva(dintre călugări) s-ar apuca să facă lucrul acesta), să se
oprească de către episcopul locului; iar dacă ar aveacele (trebuitoare)
pentru isprăvire, să fie duse la capăt(îndeplinire) cele plănuite de
el. Aceeaşi (rânduială) săse păzească (observe) şi în privinţa mirenilor
şi a clericilor.
(4, 8 sin. IV ec; 41, 42, 46 TruL; 1 sin. I-II)
CANONUL 18 Sin. VII ec. (LA CASELE EPISCOPALE Şl ÎNMĂNĂSTIRILE DE CĂLUGĂRI SĂ NU STEA FEMEI, NICI SĂ SLUJEASCĂ)
Fiţi fără poticnire (sminteală) şi celor din afară – zice
dumnezeiescul Apostol (I Cor. 10, 32). Iar a vieţui (a locui) femeile
în mănăstiri (de călugări) este lucrul pricinuitor de toată sminteala.
Dacă s-ar prinde cineva că are sclavă (roabă) sau slobodă (liberă) în
episcopie sau în mănăstire pentru îndeplinirea vreunei slujiri, să se
certe (pedepsească); iar stăruind, să se caterisească.
Iar dacă s-ar şi întâmpla să fie femei Ia metoace (în suburbii) şi ar
voi episcopul sau egumenul să facă o călătorie la cele de acolo
(metoace), (atunci), de faţă fiind episcopul sau egumenul, în timpul
acela femeia nicidecum să nu facă vreo treabă de slujire, ci să se
osebească (izoleze) în alt loc, pentru nebănuire, până se va întâmpla
plecarea episcopului (va pleca episcopul).
(5, 26 ap.; 3 sin. I ec; 3, 12, 13, 47, 58 TruL; 20, 22 sin. VII ec; 19 Ancira; 3, 4, 25, 38, 70 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)
CANONUL 19 Sin. VII ec. (SE OSÂNDEŞTE SIMONIA)
Atât de mult s-a înstăpânit urâciunea iubirii de arginţi la
cârmuitorii Bisericilor, aşa că şi oarecare dintre bărbaţii care se
numesc evlavioşi, şi dintre femei, uitând porunca Domnului, s-au amăgit
şi fac pentru aur primirile celor ce vin spre cinul preoţesc şi spre
viaţa singuratecă (monahală). Şi se întâmplă precum zice marele Vasile,
că este de lepădat şi întregul, al cărui început este netrebnic, căci
nu este îngăduit a sluji lui Dumnezeu şi lui mamona (Mt. 6, 24).
Dacă, aşadar, s-ar găsi cineva făcând acest lucru, dacă este episcop
sau egumen, sau oarecare din starea preoţească, ori să înceteze, ori să
secaterisească, după canonul al 2-lea al Sfântului Sinod de la Calcedon.
Iar de ar fi egumenă, să se izgonească din mănăstire şi să fie predată
la o altă mănăstire spre ascultare. Aşijderea şi egumenul care nu are
hirotonie întru presbiter. Iar în privinţa lucrurilor (bunurilor)celor
date de părinţi copiilor drept zestre, sau a celor aduse din averea lor
(proprietatea lor), dacă mărturisesc cei ce le aduc că acestea sunt
închinate(afierosite, consacrate) lui Dumnezeu, am orânduit că, ori de
ar rămâne, ori de ar ieşi, acelea să rămână în mănăstire, după
făgăduinţa aceluia (care le-a adus),afară dacă n-ar fi vina
înaintestătătorului (egumenului, pentru ieşirea din mănăstire a
aceluia).
(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22-23 TruL; 4, 5, 15 sin. VII ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Enciclica lui Ghenadie; Enciclica lui Tarasie)
CANONUL 20 Sin. VII ec. (MĂNĂSTIRI MIXTE SĂ NU MAI FIE)
Orânduim ca de la canonul de faţă înainte să nu mai fie mănăstire de
două feluri (dublă, mixtă), pentru că acest lucru multora le este (se
face) sminteală şi poticnire. Iar dacă unii, împreună cu neamurile
(rudele)lor, voiesc (se hotărăsc) a se lepăda (de lume) şi a urma vieţii
singuratice (monahale), bărbaţii se cade să meargă în mănăstire
bărbătească, iar femeile să intre în mănăstire femeiască, pentru că
întru aceasta se bucură (se mulţumeşte) Dumnezeu.
Iar cele ce au fost până acum de două feluri (duble, mixte), să fie
cârmuite după canonul sfântului nostru părinte Vasile, şi după porunca
lui, care astfel orânduieşte: „Să nu vieţuiască (locuiască) într-o
mănăstire călugări şi călugăriţe, căci împreună-vieţuirea prilejuieşte
adulter. Să nu aibă călugărul vorbire slobodă cu călugăriţa, sau
călugăriţa să vorbească deosebit cu călugărul, nici să se culce
călugărul în mănăstire femeiască, nici să mănânce călugăriţa singură
împreună cu acela.
Iar când se aduc cele trebuincioase traiului de către partea
bărbătească la canonice (călugăriţe — femei care trăiesc după rânduiala
sau canonul călugăriei), egumena mănăstirii femeieşti împreună cu
oarecare monahiebătrână să le primească pe acestea (cele necesare
traiului) în afara porţii.
Iar de s-ar întâmpla ca un călugăr să voiască a vedea vreo rudă, prin
puţine şi scurte cuvinte să vorbească cu aceasta, în fiinţa de faţă
(fiind de faţă) a egumenei, şi îndată să se îndepărteze (să plece) de la
dânsa.
(47Trul.; 18, 22 sin. VII ec.)
CANONUL 21 Sin. VII ec. (MUTAREA CĂLUGĂRILOR SE FACE CU ÎNVOIREA EGUMENILOR)
Nu se cuvine ca monahul sau monahia să-şi părăsească mănăstirea
proprie şi să se ducă în alta. Iar de s-ar întâmpla lucrul acesta, acela
(care se duce) să fie neapărat găzduit; dar nu se cade să fie primit
(în altă mănăstire) fără învoirea egumenului său.
(4 sin. IV ec; 19 sin. VII ec; 80 Cartag.; 2, 3, 4 sin. I-II)
CANONUL 22 Sin. VII ec. (VIEŢUIREA CREŞTINILOR SĂ FIECUVIINCIOASĂ;
CLERICII ŞI CĂLUGĂRII SĂ NU INTRE ÎN OSPĂTARII DECÂT DE NEVOIE)
Mare lucru este a închina totul lui Dumnezeu şi a nu se robi
dorinţelor proprii. „Căci, ori de mâncaţi, ori de beţi – zice
dumnezeiescul apostol, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I
Cor. 10, 31). Iar HristosDumnezeul nostru, în Evangheliile Sale, a
poruncit să se taie începuturile păcatelor; căci nu numai adulterul se
supune certării (pedepseşte) de către El, ci şi pornirea cugetului spre
săvârşirea (comiterea) adulterului se osândeşte, zicând el: „Cel ce a
căutat (s-a uitat) la femeie spre a o pofti pe ea a şi săvârşit adulter
cu ea în inima lui” (Mt. 5. 28). Aşadar, din aceasta învă-ţându-ne,
suntem datori să ne curăţim cugetele. Căci şi dacă „toate sunt
îngăduite, dar nu toate folosesc” (I Cor. 10, 23), precum învăţăm din
rostirea apostolică.
Aşadar, (precum) este prea de lipsă fiecărui bărbat să mănânce pentru
a trăi, şi pentru cei a căror viaţă este în căsătorie şi au copii şi
stare laică este lucru fără de ocară (reproş) a mânca laolaltă bărbaţii
cu femeile, numai să aducă mulţumire Celui ce dă hrană; dar nu cu
oarecare apucături de teatru (scenice), sau cu cântece satanice şi de
cetere si prin unduiri (mlădieri)desfrânate, asupra cărora vine
blestemul proorocesc(profetic), care zice astfel: „Vai celor ce beau
vinul cu chitară (ceteră) şi cu harfă şi nu se uită la lucrurile
Domnului şi nu înţeleg lucrul mâinilor Sale” (Is. 5, 12).
Şi dacă ar fi cumva unii ca aceştia între creştini, să se îndrepteze,
iar de nu, să aibă tărie asupra lor cele aşezate în chip canonic de
către cei de dinaintea noastră. Iar pentru cei a căror viaţă este
liniştită şi singuratică (solitară) – cel care s-a îndatorat Domnului
Dumnezeu să ia jugul călugăresc, să stea singuratic şi să tacă. Dar
nici celor care şi-au ales viaţa preoţească nu le este îngăduit
nicidecum să mănânce osebit împreună cu femei, decât doar cu oarecare
de Dumnezeu temători şi evlavioşi bărbaţi şi femei, ca şi această
mâncare împreună să ducă la zidire(îndreptare) duhovnicească. Acelaşi
lucru să se facă şi în privinţa rudelor.
Iar de s-ar şi întâmpla cândva ca monahul sau un bărbat cu cinul
preoţesc să nu-şi ia cele de trebuinţă neapărată, şi de nevoie vrea să
tragă fie la han(ospătărie), fie la casa cuiva, acela să fie volnic (să
aibă voie) a face lucrul acesta, ca silit de nevoie, numai (săi facă) cu
evlavie.
(42, 43, 54 ap.; 3 sin. I ec; 5, 9, 47, 48, 62 Trulan; 18, 25 sin. VII ec; 19 Ancira; 24 Laod.; 40, 60 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)
sursa: ortodoxinfo.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!