Astăzi - Predică la Duminica a XXXII-a după Rusalii (a lui Zacheu)

Evanghelia de la Luca 19,1-10

¹ Şi intrând, trecea prin Ierihon. ² Şi iată un bărbat, cu numele Zacheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. ³ Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. ⁴ Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. ⁵ Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zachee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. ⁶ Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. ⁷ Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. ⁸ Iar Zacheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. ⁹ Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. ¹⁰ Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Minunată şi pilduitoare este pocăinţa lui Zacheu! Ea arată peste veacuri – și ne arată și nouă, acum – ce poate face Iisus Hristos Mântuitorul dintr-un suflet pierdut, atunci când acesta Îl află pe El și Îl primește în inima și „în casa” lui.

1. Un „fiu al lui Avraam” cu un nume frumos.

Zacheu era un „fiu al lui Avraam” (v. 9), adică din neamul lui Israel. Ar fi trebuit, deci, să fie un credincios al Legii mozaice, care sancţiona asuprirea – şi mai ales asuprirea conaţionalului iudeu – ca un grav păcat. Tertulian (Adversus Marcionem, IV, 37,1) zice că Zacheu ar fi fost, probabil, de „alt neam” (allophylus), dar chiar așa fiind, datorită legăturilor sale cu iudeii, ar fi avut o anumită cunoaștere a Scripturilor și de aceea, prin întoarcerea sa, se va hotărî să-și împartă pâinea sa cu cel flămând, după cuvântul lui Isaia (58,6). Această opinie este însă contrazisă de faptul că Iisus zice despre Zacheu că „și acesta este fiu al lui Avraam”. Iudeii murmură împotriva lui Iisus nu deoarece ar fi intrat în casa unui păgân, ci pentru „că a intrat să găzduiască la un om păcătos”.

Acest om păcătos nu numai că era din poporul ales, prin descendența sa, dar avea şi un nume frumos: Zacheu (ebr. și aram. Zakkai, cf. Ezdra 2,9; Neem 7,14) înseamnă, etimologic, „curat”, „pur”, „cast”. Dar el îşi călcase în picioare calitatea sa de „fiu al lui Avraam” şi îşi batjocorise numele frumos. Se făcuse vameş, adică o coadă de topor a cotropitorilor romani. Şi aceasta numai pentru că sufletul său căzuse pradă iubirii oarbe de bogăţie şi lăcomiei fără saţ.

2. Vameș = păcătos.

Este cunoscută voracitatea fiscului roman. Istoricul Tacitus, care nu-i iubea deloc pe iudei, ne lasă să înţelegem că o cauză imediată a izbucnirii, la anul 66 d. H., a marii revolte iudaice a constituit-o tocmai povara grelelor dări pe care le pretindea stăpânirea romană (Anale, XII, 54). Ceea ce îngreuia şi mai mult impozitele era modul în care acestea erau percepute. Anume, strângerea lor era arendată tocmai vameşilor pomeniţi atât de des în Sfintele Evanghelii. Aceştia, individual sau în grup, semnau un contract – de obicei pe cinci ani – prin care se angajau să verse la Stat o sumă anume, având apoi o foarte largă libertate în ce priveşte modul în care adunau banii. Încă din anul 212 î. H. exista la Roma o clasă de oameni (ordo publicanorum, Tit Liviu, Ab urbe condita, XXV, 3,8-19) care preluau contracte de diferite feluri de la Stat. Mai târziu, îi găsim și în provincii (Cicero, In Verem, II, 3,11,27-28), unde funcția lor includea colectarea impozitelor și a diferitelor taxe indirecte. Sistemul era extrem de expus la tot felul de abuzuri și apare că vameșii (publicani), încă de la începuturile existenței acestui sistem, se dedau la tot felul de abuzuri. De aceea, Cicero considera această ocupație ca fiind vulgară, din cauza urii pe care o genera din partea oamenilor (De oficiis, I, 42,150). Bineînţeles că victimele rapacităţii şi ale abuzurilor lor îngrozitoare erau mai ales oamenii sărmani şi fără apărare. Se ştie că Sfântul Ioan Botezătorul le cerea vameşilor tocmai acest lucru: „Nu cereţi mai mult decât vă este rânduit” (Lc 3,13). Pentru a-şi asigura succesul jecmănelii, se constituiseră într-o adevărată castă, cum ne asigură Talmudul (tratatul Şevuot, XXXIX, 9), într-o administraţie de strângători de dări şi taxe, cu şefi şi subordonaţi, de care te loveai peste tot. Un astfel de „mai-mare al vameşilor” era şi Zacheu.

Există meserii și locuri de muncă în care oamenii sunt mai expuși la păcat. În această situație erau pe atunci vameșii. Decăderea lor părea generală. De unde și asocierea, repetată în Sfintele Evanghelii, între vameși și păcătoși. Numele de vameş ajunsese, pe baza unei experiențe ce nu prea cunoștea excepții, sinonim cu acela de păcătos, de păcătos notoriu. Aşa şi apar vameșii mai peste tot în Sfintele Evanghelii. Totuși, nu toți vameșii erau pervertiți iremediabil. Apare evident că unii nu se împăcau în adâncul ființei lor cu situația lor netrebnică. Ne sunt clar prezentate în Sfintele Evanghelii trei cazuri de vameși care se pocăiesc: unul într-o istorisire parabolică (Parabola fariseului și a vameșului, Lc 18,10-14), și două cazuri de vameși pe care întâlnirea cu Mântuitorul îi schimbă radical: vameșul Levi, de la „vama” din Capernaum (Mt 9,9), devenit Apostolul și evangelistul Matei (Mt 10,3); și Zacheu, mai-marele vameșilor din Ierihon.

3. Păcatul te face urât și în fața oamenilor.

Vameşii erau tare urâţi şi dispreţuiţi de popor, şi aceasta din două motive: întâi pentru că se puseseră în slujba păgânilor cotropitori; şi apoi pentru că erau hoţi și jecmănitori ai cetățenilor.

Aici ajunsese Zacheu înainte de a-L întâlni pe Mântuitorul. Ajunsese şef al nelegiuiţilor vameși şi strânsese o bogăţie de pe spinarea semenilor săi, mai mult, a conaţionalilor şi a coreligionarilor săi. Nu mai avea prieteni, decât, poate, printre cei din tagma sa. Când, auzind că Iisus trece prin Ierihon, inima l-a împins să încerce să-L vadă şi el pe profetul din Galileea, cu toată demnitatea lui de mai-mare al vameşilor şi de om bogat, nimeni dintre concetăţenii săi nu s-a oferit să-i facă loc mai în faţă.

Cei care țin să placă lumii nu-și dau seama că păcatul te face urât și în fața oamenilor, nu numai în fața lui Dumnezeu. Crezi că făcând voia lumii, te faci plăcut lumii? O, nu este deloc așa! E adevăratcă lumea iubește „ce este al său” (In 15,19). Dar „iubirea” lumii nu este iubire, ci, mai degrabă, opusul ei. Să ne ferească Dumnezeu de acest fel de „iubire”!

4. Zacheu vrea să-L vadă pe Iisus.

„Zacheu – scrie Părintele Iosif Trifa – avea două piedici în a-L vedea pe Iisus. Piedica cea dintâi era lăuntrică. ‘Era bogat’ și scris este că ‘anevoie vor intra bogații în Împărăția cerurilor’ [Mt 19,23]. Mai ales cum era el: un îmbogățit prin furt. Dar această piedică a biruit-o dragostea și iertarea lui Dumnezeu. A rămas însă ca Zacheu să biruie el însuși a doua piedică: Gura lumii, rușinea de lume... Rușinea de a-L căuta pe Domnul. Și Zacheu a biruit și această piedică”.

Zacheu n-a mai ţinut seamă de „demnitatea” sa. Căci voia să vadă „cine este Iisus” (v. 3), de Care auzise atâtea. S-a căţărat într-un sicomor de pe marginea drumului. De acolo l-a chemat Iisus. Şi, cunoscându-i inima cuprinsă de dorul mântuirii, Domnul a făcut cu Zacheu ceea ce n-a mai făcut cu nimeni altcineva: s-a autoinvitat în casa lui. „Astăzi în casa ta trebuie să rămân”, i-a zis El lui Zacheu (v. 5). Iar acesta, „a coborât degrabă şi L-a primit cu bucurie” (v. 6).

Minunea începuse din clipa în care Zacheu a dorit să-L vadă pe Iisus. Ea se continuă în primirea grabnică şi bucuroasă pe care păcătosul vameş I-o face în casa lui. Dar această minune se împlineşte tainic în inima lui Zacheu. Ce se întâmplă cu el? Unde i-au dispărut dintr-o dată pofta de avere şi încrâncenarea faţă de semeni? Ale lui sunt aceste cuvinte neaşteptate: „Doamne, iată jumătate din averea mea o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva – şi, o, cât de mult şi pe câţi îi năpăstuise –, întorc împătrit” (v. 8)? Da, ale lui, dar nu ale lui Zacheu cel dinainte. Căci avem acum în faţa ochilor un alt Zacheu.

Un Zacheu care-şi dă seama că dacă are cu adevărat nevoie de ceva, aceasta nu este decât mântuirea pe care i-o poate da Hristos, și numai El. Şi, de aceea, nimic nu i se pare prea mult şi prea greu pentru dobândirea acestui dar. Iar văzându-şi acum limpede cât de mare a fost păcatul în care a trăit, este gata de ispăşire. Se pocăieşte de răutatea lui, dar îşi şi ia singur „canonul” de pocăinţă. Şi nu un „canon” uşor, ci pe cel mai greu. Căci, într-adevăr, a da împătrit înapoi era pedeapsa extremă prevăzută de Legea lui Moise pentru furt, şi numai pentru cazurile când bunul răpit a fost şi distrus (Ieşire 22,1; II Regi 12,6); când bunul nu era distrus, era destul dacă furul întorcea îndoit valoarea bunurilor răpite (Ieşire 22,4.7), iar dacă-şi mărturisea greşeala şi restituia de bună voie – şi aceasta este tocmai ceea ce face Zacheu –, era destul să întoarcă bunul furat la care mai adăuga o cincime din valoarea lui (Lev 6,5; Num 5,7). Zacheu însă nu se târguieşte când e vorba de mântuirea sa şi a casei sale. Cum spuneam, îşi ia singur „canonul”, şi nu şi-l ia pe cel mai uşor, ci pe cel mai greu.

5. Cel mai mare păcat.

Sfinţii Părinţi spun că păcatul cel mai greu este acela de care nu te poţi lăsa, păcatul care te stăpâneşte. Pentru Zacheu, păcatul cel mai greu era, desigur, iubirea de avere. Or, hotărârea sa a însemnat o smulgere radicală și decisivă tocmai de sub stăpânirea acestui păcat. El se dezleagă cu totul de avere. Căci, nu numai că jumătate din averea sa a dat-o săracilor, ci nici cealaltă jumătate n-a ţinut-o pentru sine. Sfinţii Părinţi (Sf. Irineu, Tertulian, Sf. Ambrozie, Sf. Ioan Gură de Aur, Fer. Augustin ş.a.) tâlcuiesc acest loc spunând că jumătatea cealaltă a reţinut-o Zacheu pentru a repara nedreptăţile pe care le făcuse, dând înapoi împătrit celor pe care-i jecmănise ca vameş. Că, într-adevăr, Zacheu n-a mai ţinut avere pentru sine însuşi rezultă din ceea ce a devenit el ca ucenic al lui Hristos. O tradiţie – consemnată în scrierile pseudo-clementine (Omilii, III, 63; Recunoaşteri, III, 66) – ne spune că Zacheu a fost însoţitor al Sfântului Apostol Petru, care l-a şi aşezat, împotriva voii sale, episcop al Cezareii Palestinei. Iar în Constituţiile Apostolice (VII, 46) ni se spune că, după martiriul său (căci își va da și viața pentru Hristos), i-a urmat în această slujire Corneliu, fostul sutaş (cf. Fapte 10).

6. Minunea nașterii din nou.

În casa de la Ierihon s-a petrecut o minune. „Când a plecat Zacheu de acasă – scrie Părintele Iosif Trifa –, el era un lacom ce tremura după câștiguri, după bani, după înșelăciuni. Și, auziți-l ce zice după ce a intrat Iisus în casa lui: ‘Iată, Doamne, jumătate din avuția mea o dau săracilor...’. Parcă-l vedem pe Zacheu în casa lui. E de nerecunoscut. El, cel care înnoda cu zece noduri banul înșelat – iată-l acum cu punga deschisă. Stă gata ‘să-și prădeze’ banii și averile cu săracii. Toate le socotește acum ca niște ‘gunoaie’ față de bucuria mântuirii. Zacheu cel întors acasă era un altul. Zacheu cel plecat de acasă murise. Zacheu cel întors acasă era un Zacheu nou, înviat la o viață nouă. O schimbare de temelie s-a făcut în casa și în viața lui Zacheu după ce a intrat Mântuitorul în casa lui. Zacheu rămâne până la sfârșitul veacurilor o pildă grăitoare despre ce înseamnă a-L primi cu adevărat pe Iisus Mânuitorul și Evanghelia Lui. A crede cu adevărat înseamnă o schimbare din temelie a vieții. A-L primi cu adevărat pe Domnul înseamnă un început de viață nouă, un hotar de viață nouă. Schimbarea lui Zacheu din Ierihon, schimbarea lui Saul pe drumul Damascului..., schimbarea tuturor păcătoșilor care s-au apropiat de Domnul și L-au primit pe El – ne spun că așa trebuie să se schimbe și viața noastră. O schimbare din temelie trebuie să se facă în viața noastră după ce L-am aflat și L-am primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul”.

După o frumoasă legendă, cineva dintre apropiaţii lui Zacheu, văzând minunea petrecută cu Zacheu, adică schimbarea radicală a vieţii sale, nașterea sa „de Sus” (In 3,3), l-a întrebat: „Zacheu, ce-ai văzut tu în ochii lui Iisus, când El a intrat în casa ta şi ai stat în faţa Lui?” La care el a răspuns: „L-am văzut pe Zacheu aşa cum trebuia să fie!”

7. „Astăzi”.

Impresionantă şi cu totul pilduitoare este nu numai întoarcerea lui Zacheu, ci și promptitudinea acestei întoarceri. El nu l-a ţinut pe Iisus la uşă, aşa cum facem atâţia dintre noi. În relatarea evanghelică despre pocăinţa lui Zacheu apare de două ori cuvântul „astăzi”, de fiecare dată într-o rostire a Mântuitorului: „Astăzi în casa ta trebuie să rămân” (v. 5); şi: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (v. 9). Astăzi este ziua lui Dumnezeu. În bunătatea Sa, el nu ne reproşează faptul că a stat la uşa inimii noastre şi ieri şi alaltăieri, şi în toată viaţa noastră trecută. Actualitatea permanentă a iubirii Sale faţă de noi Îl face să trăiască un permanent „astăzi” în aşteptarea răspunsului nostru de iubire. Dar aceasta nu înseamnă că suntem mai puţin vinovaţi dacă credem că putem amâna acest răspuns pe mâine.

Mulţi sunt, o, vai, prea mulţi, aceia care zic mereu că au timp să se întoarcă, că sunt prea tineri spre a o apuca pe Calea Crucii lui Hristos. Psalmistul ne îndeamnă: „Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Ps 94,8). Epistola către Evrei, citând aceste cuvinte (Evrei 3,7-8.15; 4,7), le atribuie Duhului Sfânt Însuşi (3,7), iar pe „astăzi” din acest text profetic îl tâlcuieşte ca fiind noua şi adevărata zi sau „sărbătoare de odihnă”, în care intrăm prin întoarcerea noastră la Hristos şi la credinţa în El (4,8-11).

În cazul lui Zacheu, lui „astăzi” al Domnului i se răspunde cu un „astăzi” al omului. De aceea, primului „astăzi” din această pericopă evanghelică îi urmează un al doilea şi fericit „astăzi”, care de data aceasta este deopotrivă al Domnului şi al omului întors la El: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”. O, fericită întâlnire dintre harul mântuitor al Domnului şi voinţa de mântuire a omului! Ce poate ea face din viaţa unui om! Ce minunat este să ajungi să priveşti – să te priveşti – în ochii lui Iisus! Cât de nouă şi strălucită apare perspectiva infinită pe care o astfel de privire o deschide vieţii noastre omeneşti, care altfel ne apare atât de sărmană şi searbădă!

„Mântuirea noastră – scrie Părintele Iosif Trifa – începe în clipa când Îi deschidem Domnului ușa inimii noastre și se sfârșește în clipa când Domnul a ajuns Stăpânul și Cârmuitorul vieții noastre... Când clipă de clipă viața noastră este predată Lui, stă sub ascultarea Lui și cârma Lui. O viață creștinească fără această predare Domnului n-ajunge nimic”. Iar Părintele Arsenie Boca zice într-un cuvânt al său (Măn. Prislop, 30 ian. 1949): „De aci începe omul să semene cu Dumnezeu. Când vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptăţile tale, ci şi de toată dreptatea ta. Când ‘stai în faţa Domnului’ eşti mai presus de lumea aceasta, mai presus de avuţia lumii, mai presus de trăncăneala şi cârteala vieţii. Ai, cu un cuvânt, ceva din liniştea mai presus de lume a lui Dumnezeu. De altfel nici n-ajungi ‘în faţa lui Dumnezeu’ până n-ai întors toate ale Cezarului, înapoi Cezarului. De aci încolo, începe sfinţenia”.

Iubitul meu frate! Vrei tu să-L vezi pe Domnul Hristos? Poate că ai auzit multe despre El, dar niciodată nu L-ai văzut de aproape. Nu ţii şi tu, ca Zacheu, să vezi „cine este Iisus”? Dacă nu L-ai cunoscut încă, e sigur că sufletul tău nu poate fi decât neliniştit şi nefericit. Evanghelia cu Zacheu te cheamă și pe tine, iubite frate, la adevărata naștere din nou. Smulge-te din mulţime, înalţă-te deasupra minciunii și a deșertăciunii ei şi îndreaptă-ţi cu dor privirea spre Hristos sau, mai degrabă, lasă-L pe El să te privească cu privirea Sa atotbună și mântuitoare! Lasă-L chiar acum să intre şi să rămână în casa ta și în inima ta! Ca astfel, nespus de fericit, să auzi chiar acum din gura Lui: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos