Dumnezeu a dat oamenilor o singură limbă.

Dumnezeu a dat oamenilor o singură limbă. Acesta este semn al iubirii Sale faţă de oameni. Oamenii însă nu s-au folosit cum trebuie de dar, ci au căzut în cea mai mare nebunie. Pentru aceasta, Dumnezeu le-a luat darul dat. Dacă atunci când vorbeau o singură limbă au ajuns la atâta nebunie, încât au voit să zidească un turn ca să ajungă până la cer, oare n-ar fi dorit să se urce chiar în vârful cerului dacă n-ar fi fost îndată pedepsiţi? îmi obiectezi că n-ar fi putut?

 Da, chiar dacă n-ar fi putut face aceasta în realitate, totuşi cu gândul ar fi săvârşit nelegiuirea. Toate acestea le văzuse Dumnezeu mai dinainte. Şi de aceea, pentru că oamenii nu folosiseră spre binele lor unirea limbilor, îi împarte spre binele lor prin despărţirea limbilor. Uită-te acum la iubirea de oameni a lui Dumnezeu. “Iată, spune Domnul, toţi au o singură limbă! Şi iată ce au început să facă!”.

Dar aş pune întrebarea:

- Pentru ce Dumnezeu n-a venit îndată să împartă limbile, ci mai întâi caută să se dezvinovăţească, să-şi ceară oarecum iertare, ca şi cum ar avea să fie judecat de un tribunal? Că nimeni nu L-a întrebat: Ce ai făcut? Că El este doar stăpân să facă orice vrea!

- Da, Dumnezeu îşi cere iertare ca şi cum ar avea de dat socoteală, pentru ca să ne înveţe să fim şi noi blânzi şi buni. Dacă Stăpânul nostru îşi cere iertare de la noi, robii Lui, şi doar noi am greşit înaintea Lui, cu atât mai mult trebuie să ne cerem iertare noi de la semenii noştri, chiar dacă ne-ar face cele mai mari rele şi nedreptăţi.

Şi uită-te cum se dezvinovăţeşte Dumnezeu! “Iată, toţi au o singură limbă! Şi iată ce au început să facă!”. Ca şi cum ar fi spus: “nimeni să nu-mi găsească vină că am împărţit limbile! nimeni să nu creadă că dintru început au fost atâtea limbi între oameni! “lată, toţi au o singură limbă”. Dar n-au folosit oamenii spre binele lor acest dar!

Şi ca să afli că Dumnezeu n-a căutat să pedepsească prin împărţirea limbilor atât păcatul lor de atunci, cât a căutat să poarte de grijă de viitorul oamenilor, ascultă ce adaugă Dumnezeu: “Şi acum nu va rămâne nimic nefăcut din cele ce şi-au pus în gând să facă” . Cu alte cuvinte, spune aşa: “Dacă nu-i pedepsesc acum, dacă nu sunt opriţi acum, când păcatele n-au încolţit încă, atunci nu vor mai putea fi opriţi deloc din răutatea lor”. Aceasta înseamnă cuvintele: “Nu va rămâne nimic nefăcut din cele ce şi-au pus în gând să facă”; de parcă ar fi spus: “Vor face păcate şi mai mari!”. Aşa e păcatul! Dacă nu-i oprit de la început, se ridică la mare înălţime, ca şi focul pe care pui lemne. Vezi, dar, că şi luarea darului unirii limbilor este semn al marii bunătăţi a lui Dumnezeu? A împărţit limbile oamenilor ca să nu săvârşească păcate mai mari.

Ţineţi, dar, bine minte, înfigeţi în sufletul vostru şi păstraţi neclintită cugetarea aceasta: Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni nu numai când ne face bine, ci şi când ne pedepseşte. Pedepsele şi nenorocirile ce ni le trimite sunt partea cea mai mare a binefacerilor Lui, cel mai mare chip al proniei Sale. Când vezi, dar, că vin foamete, ciumă, secetă, ploaie necontenită, amestecare de anotimpuri şi alte asemenea nenorociri care-i fac pe oameni să sufere, nu te necăji, nici nu te supăra, ci închină-te Creatorului, minunează-te de purtarea Lui de grijă. El e Cel ce a făcut acestea; pedepseşte trupul, ca să înţelepţească sufletul.

- Şi face Dumnezeu aceasta?

- Da, Dumnezeu face aceasta! N-am să preget să spun asta de mi-ar sta în faţă tot oraşul, toată lumea! O, de-aş avea o voce mai puternică decât trâmbiţa, de-aş putea sta pe un loc înalt, ca să strig tuturor şi să afirm cu tărie că da, Dumnezeu face aceasta! Nu din mândrie spun asta, ci am pe profet lângă mine, care strigă şi spune: “Nu este rău în cetate pe care să nu-l fi făcut Dumnezeu” ,

Cuvântul “rău” aparţine omonimiei, numeşte lucruri diferite. Şi vreau să vă arăt însemnarea exactă a acestui cuvânt, ca nu cumva, din pricina omonimiei lui, să confundaţi lucrurile arătate de el şi să huliţi pe Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur 

Omilia I – Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă. Despre necazuri şi biruinţa tristeţii