Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos

 

Duminica dinaintea Botezului Domnului

Evanghelia de la Marcu 1,1-8

¹ Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ² precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: „Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. ³ Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. ⁴ Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. ⁵ Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. ⁶ Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. ⁷ Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. ⁸ Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.

1. „Începutul Evangheliei”. Sfântul Marcu denumește   lucrarea pregătitoare a Sfântului Ioan Botezătorul: „începutul Evangheliei”. Această expresie, care stă în capul celei de-a doua Evanghelii, nu este un titlu pentru scrierea Sfântului Marcu, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. La începuturile Bisericii, „evanghelie”, cuvânt grecesc care înseamnă „veste bună”, s-a folosit pentru a denumi „vestea cea bună” despre Hristos şi despre mântuirea prin El. Numai începând cu secolul al II-lea au început să fie numite „Evanghelii” cele patru scrieri sfinte care stau la începutul Noului Testament. E o denumire care li s-a aplicat pe drept cuvânt. Cu toate acestea, înţelesul vechi al cuvântului a fost păstrat, astfel încât, până astăzi, pentru propovăduirea despre Hristos se foloseşte şi denumirea simplă de Evanghelie. Cu acest înţeles, Evanghelia este una singură (cf. Gal 1,6-8).

2.  „Evanghelia” și „evangheliile”. Dacă în Noul Testament există patru scrieri care poartă denumirea de „evanghelii”, aceasta nu infirmă adevărul unicităţii Evangheliei lui Hristos. Iată motivul pentru care nu este corect a vorbi de Evanghelia lui Matei, a lui Marcu, a lui Luca şi a lui Ioan. Ci, referindu-ne la aceste scrieri sfinte, zicem Evanghelia de la (sau: după) Matei, Evanghelia de la (sau: după) Marcu, Evanghelia de la (sau: după) Luca şi Evanghelia de la (sau: după) Ioan. Căci „Evanghelia” este unică, chiar dacă patru autori inspiraţi au alcătuit câte o scriere despre Domnul Iisus Hristos şi despre lucrarea Sa de mântuire.

Dacă luăm în considerare sensul creştin cel mai larg al cuvântului, atunci am putea socoti că sunt „evanghelii” şi celelalte scrieri ale Noului Testament, căci şi ele cuprind „vestea cea bună” despre Hristos şi despre mântuirea prin El. Mai mult, chiar orice propovăduire creştină ortodoxă ar putea fi numită „evanghelie”; în acest sens, de pildă, Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre propovăduirea sa – şi, în special despre învăţătura sa despre mântuirea prin credinţa în Hristos, „fără faptele Legii” mozaice – zice „evanghelia mea” (Rom 2,16; 16,25; II Tim 2,8). Noi suntem însă mai obişnuiţi cu folosirea cuvântului în sensul său restrâns, aplicat celor patru scrieri pe care le numim „evanghelii”. Acestea se deosebesc de celelalte scrieri ale Noului Testament nu prin conţinutul lor doctrinar, ci prin genul lor literar. Cele patru „Evanghelii” aparţin unui gen literar specific Noului Testament, deosebit de genul literar al epistolelor sau de cel al Apocalipsei. Specialiştii în studiul Noului Testament folosesc pentru aceste genuri denumirile de: genul literar evanghelie; genul literar epistolă apostolică şi genul literar apocaliptic.

Folosirea cuvântului „evanghelie” în sensul restrâns menţionat să nu ne facă însă să pierdem din vedere înţelesul creştin primar şi larg cuprinzător al acestui cuvânt. Referindu-se, în chiar primele cuvinte ale scrierii sale, la „Evanghelia lui Iisus Hristos”, Sfântul Marcu are în vedere acest înţeles larg.

3.  O mică precizare filologică: genitivul „(a) lui Iisus Hristos” din această expresie – folosită, de altfel, de multe ori în Noul Testament – este deopotrivă un „genitiv al subiectului”, în sensul că Iisus Hristos este „subiectul” Evangheliei, că El stă la originea Evangheliei, că Evanghelia vine de la El; şi un „genitiv al obiectului”, ceea ce înseamnă că Iisus Hristos este şi „obiectul” Evangheliei, că Evanghelia ne vorbeşte despre El. Spunând „Evanghelia lui Iisus Hristos”, înţelegem, aşadar, că este vorba de o Evanghelie de la Hristos şi, în acelaşi timp, despre Hristos. Ceea ce înseamnă că, prin Evanghelie, Hristos Însuşi dă mărturie despre Sine, sau că Hristos Se tâlcuieşte pe Sine Însuşi. Autorii umani ai celor patru Sfinte Evanghelii nu fac altceva decât să consemneze, inspiraţi fiind de Duhul Sfânt, mărturia pe care Hristos Însuşi o dă despre Sine, atât prin cuvintele Sale, cât şi prin lucrările Sale minunate şi dumnezeieşti.

4.   Hristosul Evangheliei este Fiul lui Dumnezeu. Fie în sens restrâns, fie în sens larg, este „evanghelie” autentică numai aceea care mărturiseşte că Iisus Hristos este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, deşi El a trăit pe pământ ca Om între oameni. Tocmai pentru aceasta s-au şi scris Sfintele Evanghelii, ca prin ele să ajungem la adevărata credinţă în Hristos-Dumnezeu. Sf. Evanghelist Ioan mărturiseşte în mod direct că acesta este scopul pentru care şi-a scris Evanghelia, atunci când zice: „Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (In 20,31). Acelaşi scop, de a ne conduce la adevărata credinţă în Hristos-Dumnezeu şi la dobândirea prin ea a vieţii celei veşnice, îl urmăreşte şi Sfântul Evanghelist Marcu. De aceea, chiar din primele cuvinte ale Evangheliei sale, el ţine să mărturisească adevărul că Hristos este Dumnezeu:  „începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”.

Toţi oamenii sfinţi au dat o mărturie curată despre Hristos. Au făcut-o, încă cu multă vreme înainte de întruparea Sa, sfinţii profeţi ai Vechiului Testament.  Inspiraţi de Duhul Sfânt, ei au prevestit multe adevăruri despre persoana şi despre lucrarea Mântuitorului aşteptat. Prin profeţiile lor mesianice, ei au anticipat Evanghelia. De aceea, de pildă, datorită mulţimii şi exactităţii mărturiilor sale despre Hristos, profetul Isaia, care a trăit cu mult înaintea „plinirii vremii” (Gal 4,4) – el a activat cam între anii 735 şi 695 înainte de Hristos – a putut fi numit „evanghelistul Vechiului Testament”.

5.   Ioan Botezătorul și misiunea sa. Dacă profeţii vechi au vestit cu toţii că Mesia va veni, Ioan Botezătorul, ultimul şi cel mai mare dintre profeţii precreştini, este cel care vesteşte că Mesia a venit. Dacă profeţii de dinainte şi toţi drepţii Vechiului Testament „au murit întru credinţă, fără să apuce făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor” (Evrei 11,13), Sf. Ioan Botezătorul vede de aproape făgăduinţa împlinită prin venirea lui Hristos. Misiunea sa este tocmai aceasta: de a vesti că Hristos a venit. El Îl arată lumii şi zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (In 1,29.36). De aceea şi numeşte Sfântul Marcu activitatea Sfântului Ioan Botezătorul „începutul Evangheliei lui Iisus Hristos”. Căci, într-adevăr, prin propovăduirea şi prin întreaga lucrare a Înaintemergătorului s-a făcut începutul veştii celei bune că a venit în lume Mesia, Cel cu dor aşteptat de drepţii din vechime.

Cât de măreaţă şi unică a fost misiunea Sfântului Ioan Botezătorul! Ea a avut un loc al ei în planul de mântuire al lui Dumnezeu. De aceea, însăşi această misiune apare prevestită de profeţii Vechiului Testament. Evanghelistul Marcu începe chiar definirea acestui „început al Evangheliei” prin două citate profetice despre misiunea lui Ioan Botezătorul: din Maleahi 3,1, despre „îngerul” (solul, trimisul) ce va fi trimis „înaintea feţei” Domnului, şi din Isaia 40,3, despre „glasul celui ce strigă în pustiu” şi care îndeamnă la pregătirea căii Domnului (Mc 1, 2-3).

Cu frică şi cu cutremur s-a pregătit Sfântul Ioan Botezătorul pentru misiunea sa. Cu frică şi cu cutremur şi-a desfăşurat El această misiune. Vestind pe Mielul lui Dumnezeu, vestind adică jertfa de pe Cruce a lui Hristos, Ioan a înţeles că nu poate fi vrednic de chemarea sa fără a-şi „răstigni trupul cu patimile şi cu poftele sale” (cf. Gal 5,24). Prin asprimea sa faţă de trup, Ioan Botezătorul a devenit un înalt model pentru asceţii creştini de totdeauna. Oricine dintre cei mulţi care veneau la Ioan putea constata chiar de la prima vedere „răstignirea trupului” său: îmbrăcămintea sa de ascet, care o amintea pe cea a proorocului Ilie (a se compara Mc 1,6 cu IV Regi 1,8), apărea în puternic contrast cu „hainele moi” (Mt 11,8) pe care le preferă oamenii de obicei; de băutură ameţitoare nu s-a atins Ioan niciodată (Lc 1,15); hrana sa, cum nu se poate mai simplă şi mai săracă – „acride”, adică lăcuste, şi „miere sălbatică”, adică, cel mai probabil, secreţia unor arbuşti din pustiu – nu oferea trupului nimic peste simpla subzistenţă. Dar câtă putere la acest om! Care, spre deosebire de pretenţioşii învăţători ai iudeilor din vremea aceea, nu era nicidecum o „trestie clătinată de vânt” (Mt 11,7)!

6.  Cine este mai mare decât Ioan? El a înţeles că nu se poate apropia de Mântuitorul decât printr-o desăvârşită asuprire a trupului. Dar Sf. Ioan Botezătorul a văzut şi a participat numai la „începutul Evangheliei”. Prin Duhul lui Dumnezeu însă, el a anunţat şi ceea ce am putea numi „sfârşitul”, adică „(de)săvârşirea” sau „plinirea” Evangheliei: faptul că Mântuitorul Hristos „va boteza cu Duh Sfânt” (Mc 1,8). Biserica şi darul Duhului Sfânt prezent în ea sunt rodul lucrării de mântuire săvârşită de Domnul Hristos. Ioan n-a fost printre cei care au primit acest dar, căci Duhul n-a fost revărsat în lume decât după preamărirea Mântuitorului Hristos prin Cruce şi Înviere. Deoarece Ioan a avut această misiune unică de a-L arăta pe Hristos lui Israel (In 1,31), Iisus a zis despre el: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mt 11,11a). Dar, imediat, adaugă: „totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât El” (Mt 11,11b). Ceea ce înseamnă două lucruri: în primul rând că Iisus, cu șase luni mai mic decât Ioan (cf. Lc 1,26), este mai mare decât el, fiind Fiul lui Dumnezeu; și în al doilea rând, că, în unire cu Hristos, orice creştin are un dar şi o misiune mai mari decât ale lui Ioan Botezătorul, care n-a avut parte de botezul cu Duhul Sfânt. Căci, precum zice autorul Evangheliei a patra, „încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preamărit” (In 7,39). Pe când creştinii sunt creştini tocmai prin faptul că sunt „unşi” cu Duhul Sfânt (însăşi denumirea de „creştin” înseamnă uns). Dacă la Ioan a ajuns „începutul Evangheliei”, noi, creştinii, participăm la „plinirea”, la „desăvârşirea” Evangheliei, ca unii care suntem chemaţi la comuniunea cu Hristos, prin Duhul Sfânt. Astfel că orice creștin adevărat se ridică, în ce privește harul primit, mai presus decât Ioan.

7.   Mărturisirea prin cuvânt, dar și prin viață. Dacă aşa stau lucrurile, dacă este atât de mare şi de negrăit harul de care ne-am învrednicit, oare cum se cuvine să stăm noi în faţa lui Dumnezeu? Pe de o parte, cât de pilduitor trebuie să fie pentru noi felul de viaţă al Sfântului Ioan Botezătorul; iar, pe de altă parte, cât de înaltă este condiția creștinului și cât de serioasă se cuvine să fie angajarea noastră pentru a fi, cu adevărat, purtători de Hristos și temple ale Duhului Sfânt!

Astfel dar, noi, la care a ajuns nu numai „începutul”, ci chiar „desăvârşirea” Evangheliei, noi, care dorim – şi trebuie să dorim, din toată puterea noastră – să fim măcar şi „cei mai mici” în împărăţia cerurilor, cum înţelegem să ne apropiem de Hristos şi de harul Său? Trăind în voia trupului, trăind „ca noaptea” (cf. Rom 13,13), în ospeţe şi în beţii, în desfrânări şi în fapte de ruşine, în ceartă şi în pizmă?

Poate că aşa am trăit până acum, în acest fel nevrednic de Evanghelie, victime ale înşelăciunii diavoleşti, victime ale lumii de păcat. E timpul să ne trezim!

Suntem la începutul anului. Anul va fi cu adevărat nou dacă ne vom face noi înşine oameni noi. Să ascultăm cu înfiorare şi să punem la inimă îndemnul Apostolului: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom 13,12).

Este întoarcerea mântuitoare la care ne cheamă Oastea Domnului!

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

LUMINA EVANGHELIEI – Exegeze la Evangheliile duminicale