Pocãința mântuitoare

 

– Predicã la Duminica dinaintea Botezului Domnului – (Marcu 1, 1-8)

Suntem în prima duminică a noului an 2020. Primul lucru – mai întâi – trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu că am ajuns cu zile până astăzi. Mulţi fraţi şi surori au plecat la Domnul – Acasă – înainte de a se încheia anul trecut şi, iată-ne, suntem deci datori să mulţumim bunului Dumnezeu că am păşit pragul noului an cu speranţa unui an mai bun, de pace, de linişte, de sănătate şi de lucrare la mântuirea sufletească.

Astăzi, lăsând Betleemul, să alergăm la Iordan, în pustie, acolo unde strigă ca o trâmbiţă gura Sfântului Ioan Botezătorul şi că, pentru botez, să ne pregătim cu mărturisire curată a păcatelor, cu căinţă pentru cele făcute, cu haine albe pentru botez şi cu stâlpări de fapte bune. Ca orice nou venit la Iordan, aşa şi noi poate ne întrebăm astăzi: care e adevărata misiune a Sfântului Ioan Botezătorul? Ne-o spune Sfânta Evanghelie de astăzi, ne-o spun cei patru evanghelişti, ne-o spune Însuşi Iisus Hristos. Şi anume: să vestească lumii că timpul întrupării Domnului a venit; să pregătească calea înaintea Lui, adică să pregătească sufletele oamenilor pentru a crede în Mesia; să cheme lumea la pocăinţă, la mărturisirea păcatelor, la o viaţă nouă; să meargă înaintea Fiului lui Dumnezeu ca un înger, ca o făclie aprinsă, aşa cum se cuvine; să boteze lumea cu botezul pocăinţei; să boteze pe Însuşi Iisus Hristos în Iordan; să-L arate lumii pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce singur poate ridica păcatele ei; şi, în sfârşit, să pătimească pentru adevăr şi să vestească şi celor din iad că a venit în lume Mântuitorul şi Dumnezeul nostru.

Am auzit „Evanghelia dinaintea Sfântului Botez”, care întâi ne aminteşte că Sfântul Ioan Botezătorul se nevoia undeva în Munţii Iudeii. 30 de ani de pustie, de rugăciune şi de nevoinţă a petrecut, ca să se facă vrednic să boteze pe Mântuitorul Hristos. Mântuitorul nu avea nevoie de botezul omului, că nu avea păcate, dar S-a botezat, ca să ne înveţe pe noi, păcătoşii, să ne smerim şi noi, fiecare unul altuia şi toţi înaintea lui Hristos, a duhovnicului, să ne smerim mărturisindu-ne păcatele noastre. Asta e Taina Botezului pe care l-a practicat Sfântul Ioan: a învăţat lumea că fără spovedanie şi fără spălarea păcatelor cu căinţă, şi fără mărturisire deci nu ne putem apropia de Hristos. Şi acesta se numeşte botezul pocăinţei. Aşadar, Sfântul Ioan, după 30 de ani cât a stat în pustie îmbrăcat într-o haină din piele de cămilă şi încins cu brâu de curea, după 30 de ani, a luat poruncă de la Dumnezeu să pregătească lumea pentru venirea lui Hristos. Şi propovăduia, spunând cuvânt de învăţătură: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” Apoi îndemna să dea din hainele lor – dacă aveau două sau trei – una celui sărac; dacă aveau bani, să dea şi celui ce nu are; fiecare să se mulţumească cu cât îi dă Dumnezeu, cu „salariul” lui şi fiecare să îşi caute de sufletul lui şi de pocăinţă. Iar pe cei bogaţi, pe cei zgârciţi, pe cei răi îi mustra şi zicea: „Pui de năpârcă, …” pentru ce-aţi venit aici dacă nu aveţi smerenie? Adică, cu alte cuvinte, dacă din inimă nu ne căim, nu ne pocăim, degeaba mergem noi la Biserică chiar şi în Adunare. Ne trebuie şi căinţă, ne trebuie şi lacrimă, ne trebuie şi răbdare, ne trebuie şi milostenie pentru cei săraci. Cât de puţin trebuie să facem şi noi, să ne ajutăm frate pe frate. Aşa învăţa Sfântul Ioan acolo, în Valea Iordanului, şi aşa a făcut-o până când a venit Mântuitorul, cerând să fie botezat de către Ioan. Care e taina botezului practicat de Sfântul Ioan sau ce simbolizează el? Simbolizează spovedania noastră, a creştinilor. Şi iată că, la început de an nou, această evanghelie ne îndeamnă să pornim la un an nou cu viaţă nouă, cu inima curată şi smerită, cu dragoste şi frăţie între creştini, între rude, între toţi. Şi să promitem bunului Dumnezeu, la început de an nou, dacă vrem să ne meargă toate mai bine decât acum, că vom veni duminica regulat la Biserică şi apoi la Adunare, fiecare în satul lui sau la parohia lui, fiecare unde poate. Cel mai bun sfat pe care vi-l dăm noi acum este acesta: Nu lipsiţi duminica şi în zilele de sărbătoare, de la Sfânta Liturghie şi de la Adunare! Este cea mai mare Slujbă şi Jertfă care se face pe pământ. Fără Sfânta Liturghie, nici o rugăciune nu are valoare, iar dacă începem cu Sfânta Liturghie şi terminăm cu Adunarea, cu adevărat suntem pe calea lui Hristos, pe calea pocăinţei, pe calea mântuirii.

Mâine, este slăvitul praznic al Bobotezei, pe care trebuie să-l întâmpinăm cu bucurie, cu vrednicie şi recunoştinţă, fiindcă, intrând în repejunile Iordanului, Mântuitorul nostru ia asupra Sa păcatele noastre, ca să ne scape de ele. La pregătirea noastră pentru sărbătoare, ne ajută Sfântul Ioan Botezătorul, pe care pericopa evanghelică de astăzi îl prezintă drept „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Mc 1, 3). El a venit să defrişeze pădurea păcatelor şi a nelegiuirilor umane, pentru ca oamenii să poată primi „Calea, Adevărul şi Viaţa”, prin Hristos. El a deschis uşa ca să intre Stăpânul ceresc pe arena acestei lumi, stigmatizată de blestem şi de moarte. El i-a pregătit pe oameni pentru venirea Izbăvitorului, botezând şi „propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor”. Esenţa predicii sale este: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Mt 3, 2; cf. Mc 1, 15), fiindcă numai pocăinţa pregăteşte calea, ca Hristos şi Împărăţia Lui să vină la noi cu putere.

Iubiţi fraţi şi surori,

POCĂINŢA este, cum spunea poetul Robert Frost (†1963), «revoluţia unui om», o revoluţie nu împotriva lumii sau a altor oameni, ci împotriva răului din noi. Când am păcătuit, nu putem suporta mustrările conştiinţei şi nopţile fără somn. Ce-i de făcut cu aceste sentimente de vină? Le putem scoate din minte sau uita, aceasta fiind o înăbuşire, dar ea nu merge, fiindcă poate produce boală mintală. Alternativa înăbuşirii este pocăinţa, care înseamnă că eşti cinstit în faţa lui Dumnezeu, nu ascunzi păcatul, îl recunoşti, îl mărturiseşti şi cauţi iertarea lui Hristos, Care, prin Sfântul Ioan Iacob, ne zice fiecăruia din noi: „Negura păcatului, / Cuprinzând viaţa ta, / Eu sunt Soare neapus: / Vino la lumina Mea!”.

Ce cere adevărata pocăinţă? Ea cere cinci lucruri foarte importante:

1. MINTE SCHIMBATĂ – cuvântul grecesc pentru pocăinţă este „metanoia”, care înseamnă chiar schimbarea minţii. Aceasta te ajută să vezi acel rău din mintea ta, care te-a făcut să acţionezi greşit. Apoi te ajută să actualizezi „mintea lui Hristos”, Care locuieşte în tine de la Botez, aducându-I Lui „gânduri nemuşcate de fiare”, cum zice Sfântul Marcu Ascetul. Aşa a făcut Zaheu, vameşul din Ierihon.

2. INIMĂ SCHIMBATĂ este inima ce exprimă adevărata tristeţe pentru păcat; inima e centrul spiritual al fiinţei umane, eul cel mai adânc şi adevărat, care e menit să fie sălaş pentru Hristos. Nicolae Cabasila spune: „Inima omului a fost creată, pe măsura lui Hristos, o raclă atât de largă cât să încapă pe Dumnezeu în ea; de aceea, aici jos, nimic n-o satură, căci inima omului este însetată de infinit”. Aşa a simţit femeia păcătoasă din Evanghelie.

3. DIRECŢIE SCHIMBATĂ – schimbarea minţii şi a inimii, prin pocăinţă, duce la schimbarea direcţiei vieţii. Cuvântul evreiesc pentru pocăinţă înseamnă „a te întoarce”, adică să lepezi răul, întorcându-ţi faţa spre Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel s-a întors, pe drumul Damascului, devenind din prigonitor un atlet al lui Hristos. Nici nu se poate altfel, că la aceasta ne cheamă Domnul.

4. VIAŢĂ SCHIMBATĂ este necesară, după îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă” (Lc 3, 8). Nu-i suficientă căinţa şi mărturisirea, ci acestea trebuie exprimate printr-o viaţă nouă. Mântuitorul Iisus zice: „Pomul bun face roade bune”. Pocăinţa lăuntrică se manifestă şi în afară. Trebuie să înlocuim cuvintele rele cu cele bune, necinstea cu cinste, mândria cu smerenie, ura cu iubire.

5. SLUJIRE SCHIMBATĂ – o viaţă schimbată duce la o slujire schimbată. Mântuitorul l-a întrebat pe Simon Petru, de trei ori: „Mă iubeşti tu pe Mine?”, pentru a-i adânci pocăinţa acestuia, care, de trei ori, se lepădase. L-a chemat din nou la slujire, spunându-i: „Paşte oile Mele!”. Pocăinţa înseamnă că noi încetăm să slujim păcatul, sinea şi idolii şi ne întoarcem la adorarea şi slujirea adevăratului Dumnezeu. Aşa a procedat şi Fericitul Augustin.

Pocăinţa este deci, cu adevărat, revoluţia unui om, implicând o minte schimbată, o inimă schimbată, o direcţie schimbată, o viaţă schimbată şi o servire schimbată. Aceasta este ca şi cum ai spune: „Am fost orb şi acum văd, am fost pierdut şi sunt aflat, am fost mort şi am înviat!”. Sfântul Paisie zice: „Fără puterea şi lumina Ta, Hristoase, orice am face, ne paşte primejdia de a ne pomeni pe alt drum decât pe cel care duce spre Tine”. Dacă am devenit fii ai nelegiuirii, slujind duhurilor viclene prin patimile noastre necurate, există totuşi o cale de mântuire şi o nădejde de iertare. Aceasta este pocăinţa, despre care Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte aşa: „Nici un păcat nu este atât de mare, ca el să nu poată cuceri generozitatea Stăpânului. Chiar dacă cineva este închinător la idoli sau un desfrânat, puterea iubirii Stăpânului este destul de mare ca să facă toate aceste păcate să dispară şi să-l facă pe păcătos să strălucească mai mult decât razele soarelui…”. Şi Hristos Însuşi, adresându-Se întregului neam omenesc, a zis: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!»”. Tâlharul pocăit, care a fost răstignit alături de Iisus, s-a îndreptat spre Domnul cu pocăinţă, zicând: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta!”. Şi Iisus i-a zis: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Lc 23, 42-43). El era un tâlhar care a furat cai, bijuterii, bani… Dar acum el fură cerul. El fură încuietoarea uşii cerului cu cheia pocăinţei.

Pocăinţa nu este o stare pasivă, în care ne plângem soarta şi ne blestemăm zilele, ci este o ardere a inimii, potrivit Sfântului Isaac Sirul, pentru Dumnezeu, pentru oameni şi pentru întreaga făptură. Cel ce se pocăieşte iubeşte, arde din pricina acestei iubiri în inima lui şi încearcă să recâştige timpul pe care l-a pierdut în păcate. Se îndurerează pentru căderile lui. Nu se nelinişteşte, nici nu se supără pe sine sau pe felul în care a păţit-o „minunatul” de el, fiindcă aceasta, fireşte, ascunde mult egoism. Iubirea către Dumnezeu, fără dragoste faţă de aproapele nu există niciodată. Această dragoste mă face răbdător, iertător, compătimitor, bun, mulţumitor şi plin de bunăvoinţă faţă de fraţii mei, iar nu aspru, pedepsitor, critic, sever, posomorât şi exclusivist. Această dragoste a noastră nu poate, fireşte, să fie prefăcută, făţarnică, ipocrită, exterioară şi improvizată. Nu izvorăşte din cuvinte şi expresii emoţionante şi dulcegării, ci din acceptarea şi recunoaşterea aproapelui, fără idei preconcepute sau schimburi de interese. Starea aceasta, de a lăsa loc şi altuia, de a-l urma, de a-l lăsa bucuros să-ţi treacă pe dinainte, de a face ceea ce este plăcut altuia este propriu dragostei sincere faţă de Domnul, dragostei adevărate, jertfelnice, este iubire creştinească şi pocăinţă sinceră a omului.

„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Mt 3, 2), a strigat Sfântul Ioan Botezătorul. Ce este Împărăţia lui Dumnezeu? Nu-i altceva decât o stare sau o condiţie în care Dumnezeu este Împărat şi împărăţeşte. Dumnezeu a invadat lumea noastră la primul Crăciun. El a venit să ierte, să lumineze, să povăţuiască şi să facă toate lucrurile noi. El a venit să domnească, nu stând pe vreun tron pământesc, ci stând pe tronul inimii tale şi al inimii mele! Iisus Hristos, Domnul slavei, nu intră la noi până nuI deschidem de bunăvoie cămara tainică a sufletului nostru. Mielul lui Dumnezeu nu pătrunde în noi până nu acceptăm să se înlăture din calea Lui bolovanii păcatului şi colţurile nelegiuirii. Iată cât de important este botezul pocăinţei purificatoare, predicat de Sfântul Prooroc Ioan, în pustia Iordanului! Iată cât de actual este mesajul său, pe care ni-l adresează în evanghelia acestei Duminici, zicând: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui!” (Mc 1, 3). Trăim într-un timp în care oamenii Îl refuză cu încăpăţânare pe Dumnezeu şi tot mai mulţi devin astăzi victime ale păcatului şi sunt incapabili de iubire. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cheamă să ne încredinţăm Lui, Care este Împăratul lumii mântuite, singurul Suveran Care ne poate da pace şi siguranţă, iubire şi iertare.

„Calea Domnului” este calea vieţii, este calea nouă şi vie (Evr 10, 20), este „calea adevărului” (II Ptr 2, 2), este „calea cea dreaptă (II Ptr 2, 15), este „calea dreptăţii” (II Ptr 2, 21), este „calea păcii” (Lc 1, 7-9), (Rom 3, 17) şi a mântuirii (Fapte 16, 17). Calea morţii, în schimb, este calea satanei, a păcatului (Ps 1, 16), a minciunii, a strâmbătăţii, a nedreptăţii, a zavistiei, a războiului dintre fraţi şi a tuturor păcatelor.

Biserica noastră, ca o Mamă duhovnicească, ne îndeamnă să ne întoarcem la Domnul, pe calea postului şi a rugăciunii, a înfrânării şi a pocăinţei. Să fim siguri că nu putem face adevărata pocăinţă dacă neglijăm citirea cuvântului Scripturii, dacă neglijăm Sfânta Liturghie, Adunarea, Spovedania şi Împărtăşania.

Fie ca bunul Dumnezeu să binecuvânteze începutul Anului Nou, Sfânta Biserică, Oastea Domnului, iar noi, mulţumindu-I pentru toate, să Îl slăvim în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin!

Slăvit să fie Domnul!

Pr. Cristian Ionuţ GÎRNIŢĂ