UNUI COMERCIANT AFLAT ÎN SUFERINŢĂ, PE CARE TOŢI L-AU PĂRĂSIT
Îmi scrii că eşti pierdut. Prietenii te-au părăsit. Unii îşi întorc capul când te văd, alţii râd de tine. Numai credinţa în Dumnezeu te ţine să nu înnebuneşti ori să îţi faci ceva rău.Aşa îmi scrii.
E pierdută averea, nu eşti pierdut tu. E pierdut comerciantul: asta nu înseamnă deocamdată că e pierdut omul.
Bogăţia nu s-a născut cu tine; s-a lipit de tine pe calea vieţii; la sfârşitul vieţii ea trebuie să se dezlipească de oricine. Ea s-a dezlipit de tine, însă, mai înainte de sfârşitul vieţii tale, şi acest lucru te amărăşte – dar el tocmai că multora le-a slujit spre cea mai mare fericire:
fiindcă dezlipindu-se de bogăţia putredă a pământului, au avut mai multă vreme să îşi îmbogăţească sufletul cu Dumnezeu.
Iar pentru cei ce leapădă povara bogăţiei tocmai în ceasul când leapădă şi povara trupului, poate să fie prea târziu pentru tot şi să fie totul pierdut. Ai muncit cinstit, îmi scrii. Păi, cinstei i s-a făgăduit răsplată veşnică, nu vremelnică. Din munca cinstită omul se poate îmbogăţi, poate şi sărăci; dar precum bogăţia nu-l face pe cel cinstit mai om, nici sărăcia nu-l face mai puţin om. Cine gândeşte altfel nu trăieşte în era creştină, ci în cea veche, păgână, în care valoarea omului se măsura pe cântar cu greutăţi de aur.
De asta S-a şi dat Hristos să fie răstignit pe Golgota: ca să desfiinţeze dintre oameni acest etalon barbar şi să-l înlocuiască prin altul, duhovnicesc şi moral.
După etalonul lui Hristos, ceea ce face valoarea trainică în om nu afluează din bogăţie, nici nu refluează din sărăcie, ci din dragostea mai puternică sau mai slabă faţă de legea lui Dumnezeu depind fluxul şi refluxul acestei valori trainice, care nu se pogoară în mormânt împreună cu trupul. Iar cât priveşte faptul că prietenii te-au părăsit în restrişte, iar acum fie că îşi întorc capul când te văd, fie că te batjocoresc pe faţă, el este într-adevăr dureros, dar e o nouă mărturie a unei experienţe omeneşti străvechi.
Când L-au răstignit pe Domnul Hristos pe cruce, unde erau cei ce voiau mai înainte să-L facă împărat? Şi cei care strigau: „Osana!”? Nici unul, nicăieri. Sub cruce stăteau numai nepăsătorii şi batjocoritorii. Caporalii romani căscau a plictiseală, iar câinii evreieşti lătrau cu bucurie răutăcioasă.
Şi sub crucea ta stă fie căscatul nepăsător, fie lătratul răutăcios.
Fii bucuros că picătura amărăciunii tale seamănă cu marea amărăciunii Domnului răstignit.
E bine că ţii credinţa în Dumnezeu. Şi ea te va ţine în aceste zile grele, care vor trece precum pâcla. Iată, un om ţine în mână un baston, iar bastonul îl ţine pe el când are de urcat coasta. Unii oameni poartă bastonul de podoabă, alţii, ca să le fie de ajutor în drumuri grele.
Credinţa în Dumnezeu îl şi împodobeşte pe om, îl şi ajută.
Câtă vreme ai fost avut, o ţineai mai mult ca pe o podoabă; acum ţi-a devenit o cârjă de care nu te poţi lipsi. Ea are faţă mai luminoasă când slujeşte şi ajută decât când numai împodobeşte. Să nu înnebuneşti, zici.
Nu te teme: puţini au înnebunit de sărăcie, iar mulţi, foarte mulţi, de bogăţie.
Să nu îţi faci ceva rău, scrii. La sinucidere te gândeşti? Dar ea este banchetul diavolului.
Sinuciderea înseamnă să nu mergi după voia lui Dumnezeu, nici după voia ta, ci după voia Satanei.
O funie de gât – şi viaţa veşnică e pierdută. Şi într-adevăr, în neaşteptata şi neprielnica întorsătură din viaţa ta nimic nu-l poate ţine pe om afară de credinţa vie în Viul Dumnezeu, Care dă şi ia, şi ia şi dă, punând la încercare prin aceasta credinţa noastră şi dragostea noastră. Necredincioşii se coboară împreună cu Iuda la pârâu ca să se spânzure, iar sufletele cu credinţă vitejească se urcă pe Golgota să bea paharul pătimirii – şi învie.
Dumnezeu să-ţi fie într-ajutor!
Sfântul Nicolae Velimirovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!