Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin VOICU ,
" Munca în cpncepţia etică a antichităţii ",
Revista Teologica, nr.3/2007, p.
Cât de diferită şi străină era concepţia despre muncă a antichităţii faţă de învăţătura creştină reiese din o simplă comparare cu concepţiile marilor filozofi şi scriitori greci şi romani, începând cu Homer, Platon şi Aristotel până la Cicero, Seneca sau Lucian de Samosata.
Aproape că la nici unul dintre aceşti bărbaţi ai antichităţii nu vom găsi gânduri şi preţuiri atât de patetice, care să proclame că „în muncă rezidă o nobleţe trainică şi chiar ceva sacru. Munca este viaţă.
Din străfundul inimii muncitorului se înalţă o forţă pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, acea sfântă, cerească esenţă a vieţii insuflată de Dumnezeu. Cinstesc vrednicia mâinii dure, noduroase, aspre, în care sălăşluieşte o măreţie împărătească nepieritoare, căci această mână poartă sceptrul planetei noastre. Cinstesc de asemenea vrednicia chipului aspru, tăbăcit, murdărit, cu inteligenţă sobră, căci este chipul omului care trăieşte aşa cum trebuie să trăiască un om”.
Lumea antichităţii, dimpotrivă, apare torturată parcă de blestemul muncii, împotriva căreia se răzvrătea, pe care o ocolea şi o dispreţuia[1]. De aceea opinia generală a antichităţii considera orice muncă fizică, exceptând agricultura, ca fiind înjositoare[2].
În mitologia greco-romană, însuşi focul, condiţia primordială a oricărei munci culturale, nu le-a fost dăruit oamenilor în chip generos de către zei, ci a trebuit să le fie smuls acestora de către Prometeu, iar Hercule, întruchiparea prin excelenţă a omului antic, este chinuit şi zdrobit de zei prin munci trudnice. Pentru Hercule muncile sunt pătimiri. Ceea ce au exprimat aceste mituri în imagini grandioase s-a repercutat apoi asupra întregii culturi a antichităţii[3].
În Iliada lui Homer (sec. XII-VIII î.Hr.), Agamemnon murmură împotriva lui Zeus pentru că acesta i-a impus legea muncii şi aceasta numai şi numai pentru că-i era silă, ca şi lui Menelau, să trebuiască să-şi cheme noaptea oamenii pe rând.
Herodot (sec. V î.Hr.) socoteşte că originea repulsiei şi a dispreţului faţă de muncă, atât de notorii la greci, s-ar găsi la popoarele culte mai vechi. El vorbeşte despre castele preoţeşti ale egiptenilor, care nu muncesc, ci se îndeletnicesc numai cu meşteşugul armelor (Herodot, Hist. II, 167)[4].
Această concepţie au îmbrăţişat-o chiar şi unii dintre cei mai mari filozofi greci, ca Socrate, Platon, Aristotel şi alţii, dispreţuind munca nu numai sub raport social-politic, ci şi etic. Aceşti filozofi preţuiau mai presus de orice munca spirituală, văzând în aceasta nu atât o muncă propriu-zisă, cât mai ales o îndeletnicire demnă şi plăcută a omului în timpul liber al său. În acest sens, ei nu considerau ca fiind o muncă în sine contemplarea filozofică a lumii şi mai ales studiul ideii despre bine şi rău, ci o recreaţie intermitentă după îndeplinirea îndatoririlor lor oficiale[5].
Această situaţie a devenit posibilă datorită exploatării muncii sclavilor, care a permis existenţa unor pături de cetăţeni care nu se ocupau cu îndeletniciri productive, ci îşi consacrau timpul ocupaţiilor neproductive[6]. De aceea, sclavia era considerată ca o condiţie naturală a existenţei cetăţii, pentru a asigura producţia materială şi eliberarea cetăţenilor de munca manuală productivă, pentru a se ocupa de conducerea cetăţii, de război, de filozofie[7].
Cât priveşte atitudinea grecilor antici faţă de munca manuală propriu-zisă, se poate observa o schimbare generală între cea din sec. VI î.Hr., când legislaţia lui Solon (sec. VII-VI î.Hr.) încuraja dezvoltarea meseriilor ca ocupaţie pentru oameni liberi, şi cea din sec. IV î.Hr., când datorită preponderenţei muncii sclavagiste se ajunge în rândul cetăţenilor la o atitudine de dispreţ general faţă de munca manuală meşteşugărească.
În legislaţia solonică, munca era privită ca o datorie, iar mai târziu, Pericle (sec. V î.Hr.) mărturisea că este ruşine să nu munceşti, după cum relatează istoricul Thucidide (460-403) (Războiul peloponesiac, II, 40, 1-2)[8].
Dar odată cu creşterea sclavajului, dispreţul faţă de muncă îşi face loc tot mai mult în concepţiile cetăţenilor, devenind dominantă în ideologia epocii şi reflectată în gândirea filozofilor ei[9].
Despre Socrate (470-399 î. Hr.) se spune că se întreţinea cu diferiţi meseriaşi, cu care era prieten şi cărora le acorda stimă, dându-le sfaturi pentru mai buna exercitare a meseriilor pe care le practicau. Aceste legături aveau sa-i aducă, însă, lui Socrate neplăceri, tiranul Critias cerându-i să lase în pace acel vulg (Xenofon, Memorabila I, 2, 37 şi III, 7, 3)[10].
Elogiul socratic al muncii reprezenta în gândirea timpului un adevărat cântec al lebedei pentru respectul muncii, mai ales al celei manuale, a meseriilor. Căci discipolul său, Xenofon (427-354 î.Hr.), îl va înfăţişa ca un adversar al muncii manuale, al meseriilor, ca incompatibile cu calitatea de om liber şi că netrebnicii de meşteşugari n-au dreptul să îndrăznească a gândi sau a judeca, deoarece aceasta depăşeşte sfera muncii lor dure, ordinare pe care o sugerează dictonul „ne sutor ultra crepidam!” (cismare, rămâi la calapodul tău)[11].
Socrate subliniază şi efectele funeste ale meseriilor asupra trupului şi sufletului celor ce muncesc, făcându-i inapţi pentru relaţiile sociale şi viaţa statului (Xenofon, Economicul, IV, 2, 3)[12].
Platon (427-347 î.Hr.) se ocupă de problema muncii şi a muncitorilor în cadrul concepţiei sale despre statul ideal, la baza căruia este principiul diviziunii sociale a muncii între cele trei clase ale societăţii, care să asigure cele necesare traiului.
Statul are adică trei categorii distincte de cetăţeni, trei caste, analoage celor trei părţi ale sufletului: filozofii care au atributul înţelepciunii, conducătorii statului, reprezentând lumea ideilor, curajul care corespunde războinicilor, chemaţi să apere statul împotriva duşmanilor dinafară, dorinţele sau poftele, care corespund masei populare a agricultorilor şi meseriaşilor, aflaţi pe ultima treaptă a scării sociale, reprezentând lumea simţurilor[13].
Aceste clase sociale distincte trebuie să rămână imuabile, între conducători şi conduşi nefiind permisă nici o fuziune, nici un amestec sau întrepătrundere. Căci dacă muncitorii şi-ar schimba profesiunea, atunci nici plugarul nu va mai fi plugar, nici olarul olar, nici ceilalţi din care se compune statul, nu-şi vor mai avea condiţia lor de a fi şi statul se va îndrepta spre pieire (Statul III, XX, XXII; IV, l)[14]. Platon adaugă că cei care au îndeletniciri economice producătoare nu pot fi în acelaşi timp şi soldaţi şi apărători ai statului, care (totuşi) trebuie constituiţi într-o clasă separată (Statul 374 b. c.)[15].
Este adevărat că Platon vorbeşte uneori cu simpatie despre muncitori, salahori şi sclavi; aceasta o face însă mai degrabă dintr-un simţământ de milă, decât din conştiinţa juridică. Căci în fond muncitorul nu este pentru el decât un om cu mintea mărginită, lipsit de libertate, care-şi vinde puterile pe simbrie (Politica II, 371), în timp ce omul educat trebuie să dispreţuiască munca fizică (Statul VI, 495; cf. VIII, 549; IX, 590), pe care o consideră inferioară din punct de vedere moral. De aceea, plugarii şi ceilalţi meseriaşi trebuiesc excluşi de la treburile statului (Statul III, XXI)[16].
În altă scriere a sa Platon pretinde ca numai sclavii să se ocupe de muncile agricole şi numai străinii (metecii) de meserii (Legile 8476, 8506)[17].
Aristotel (384-322 î.Hr.), cel mai mare cugetător al antichităţii, are manifestări mult mai aspre şi mai dispreţuitoare faţă de muncă şi despre muncitori. Etica lui Aristotel, având un caracter de clasă, ideologia sa era aceea a clasei sclavagiste. După el numai oamenii liberi pot trăi potrivit preceptelor morale, în timp ce sclavii sunt, prin natura lor, lipsiţi de posibilitatea de a duce o viaţă virtuoasă[18].
Atitudinea lui Aristotel faţă de sclavaj constituie fundamentul atitudinii sale faţă de munca fizică, precum şi faţă de cetăţeni, oameni liberi care se ocupă cu îndeletniciri manuale, legate de munca fizică[19].
Sclavul este destinat prin natură să fie sclav, ceea ce reiese chiar şi din conformaţia corpului său, din calităţile sale sufleteşti şi morale (Politica I, 2, 11; I, 5, 6, 9)[20]. În viaţa economică-socială, sclavul se înfăţişează însă cu o natură dublă – ca unealtă şi ca om (Etica nicomachică VIII, 11, 6).
Pornind de la ideea că sclavul este o unealtă (Politica I, 2, 4) şi că nu este posibil ca uneltele să lucreze singure, la comandă (Politica I, 2, 5), Aristotel ajunge la concluzia fortuită că sclavul are menirea de a exista veşnic pentru a asigura existenţa cetăţeanului ca membru al polisului şi chiar existenţa polisului[21].
În expunerile sale asupra sclavilor şi a oamenilor liberi care se ocupă cu munci manuale, Aristotel le contestă principial şi unora şi altora capacitatea de a duce o viaţă virtuoasă, iar deosebirea dintre ei constă doar în numărul celor pentru care sunt siliţi să muncească (Politica III, 3, 3-5)[22].
Reluând concepţia lui Platon, după care muncile agricole trebuiau făcute de sclavi, iar meseriile să fie practicate numai de către străini (meteci) (Legile), Aristotel pretinde ca orice muncă fizică – agricultura şi meseriile – să fie îndeplinită numai de către aceştia[23].
Considerând că munca fizică este asemenea muncii animalelor, Aristotel îi desconsideră şi pe oamenii liberi care practică meserii şi în general munci manuale, din pricina efectelor lor funeste asupra trupului şi sufletului acestora (Politica, V, 2, 4-5)[24].
Munca fizică îi face pe aceşti meseriaşi meschini şi nepăsători faţă de interesele superioare, din care pricină trebuiesc excluşi de la activitatea politică (Politica IV, 8, 5; IV, 11, 2; VII, 2, 7)[25], concepţie care a dus la teza exorbitantă că munca şi educaţia se exclud reciproc şi că în muncă nu poate înflori virtutea (Politica IV (VII), 9; V (VIII), 2)[26].
De aceea, Aristotel proclamă necesitatea divizării sociale a muncii pentru existenţa unui stat perfect, arătând elementele componente ale unui astfel de stat (Politica II, 7, 4 şi VI, 8, 7)[27].
După ce îi împarte pe locuitori în clase pe baza îndeplinirii funcţiilor necesare statului (Politica, VI, 3, 11), Aristotel categoriseşte meseriile şi pe meseriaşi după criteriile calificării şi calităţii lor (Politica I, 4, 3)[28].
„Meseriile care presupun o calificare foarte înaltă sunt acelea în care întâmplarea aproape că nu are ce căuta; meseriile cele mai caracteristice în munca propriu-zisă de meşteşugar sunt acelea care deformează cel mai mult corpul; meseriile cele mai apropiate de munca sclavilor, unde se întrebuinţează numai puterea trupului; în fine, meseriile cu totul lipsite de nobleţe, acelea unde se cere cât mai puţină pricepere.” Grecia, subjugată prin război de Roma, va subjuga în curând pe biruitoarea ei pe tărâm spiritual şi politic. Îîn problema muncii, însă, romanii o dispreţuiau şi ei, înainte de a învăţa acest lucru de la greci. În această privinţă este caracteristic faptul că însuşi cuvântul „labor” exprimă în limba romană ideea de muncă, dar şi de trudă. Prin aceasta se stigmatiza munca şi se excludea ideea că ea ar fi o binecuvântare sau o îndatorire supremă a omului. De aici apoi şi îndemnul tacit de a fugi de muncă, iar dacă acest lucru nu era posibil, să se îngrădească la minimum, ca şi truda. Repulsia maselor faţă de muncă era atât de mare în vremea republicii, încât legile căutau să remedieze această stare anormală. Dispreţul faţă de muncă se manifestă şi în epoca regalităţii, iar pe vremea lui August, omul educat îşi motiva acest dispreţ prin argumentul că însuşi Romulus i-ar fi exclus pe meseriaşi de la slujbele de stat (Dionys. Hal. Antiq. Rom. IX, 25). Filozoful Seneca (4 î.Hr.-65 d.Hr.), în general atât de superior în tratatele sale etice, are cuvinte aspre despre muncă, considerând în spirit veritabil grecesc, că înţelepciunea nu este învăţătoarea mâinilor, ci a spiritelor (Ep. 90, 25), ceea ce aminteşte de contradicţia dintre muncă şi educaţie, formulată de Aristotel[29].
De altfel, cu un secol înainte de Seneca, Cicero (106-43 î. Hr.) expunea în chip clasic concepţia romanilor despre munca lucrativă, expunere cu atât mai preţioasă cu cât nu este o părere individuală, proprie lui Cicero, ci, după cum subliniază el, oglindeşte tradiţia romană însăşi. Potrivit acesteia, orice muncă economică, cu excepţia agriculturii, era mai mult sau mai puţin onorabilă (Despre îndatoriri I, 42)[30].
Cu alte cuvinte, Cicero socotea că îndeletnicirile celor ce-şi câştigă mijloacele de existenţă prin muncă fizică sunt înjositoare şi nedemne de un om liber. Lucrătorii angajaţi, spunea el, merită să fie dispreţuiţi, deoarece „se vând pe ei înşişi”[31].
Atitudinea faţă de muncă a lui Cicero, despre care acesta zicea că oglindeşte pe cea tradiţională romană, e confirmată de faptul că ea este o compilaţie din scrierile predecesorilor săi, stoicii Pancratius (180-110 î. Hr.) şi discipolul acestuia Posidonius (135-50 î. Hr.), care se exprimă depreciativ[32].
Preţuirea inferioară a muncii de către romani s-a repercutat şi asupra dreptului lor. Ideologia proprietarilor de sclavi din Roma antică era consfinţită pe cale legislativă, pe exploatarea sclavilor şi a păturilor sărace ale populaţiei, astfel încât sclavii erau puşi în afara legii. Exploatarea omului de către om era proclamată drept un raport veşnic şi „natural” între oameni[33], ceea ce ne aminteşte de concepţia lui Aristotel despre sclavi.
Consecvent acestei concepţii juridice, însuşi Seneca, tratând despre sclavi, deşi considera sclavia ca o instituţie ce contravine naturii şi credea în umanitatea organică a sclavilor, în egalitatea originară şi structurală a tuturor fiinţelor cu grai omenesc, cerând stăpânilor o conduită blândă faţă de sclavi; totuşi el cere numai atenuarea sclaviei, nu suprimarea ei, nu eliberarea sclavilor (Ep 47, 10)[34].
Din expunerile sumare de mai sus cu privire la concepţia antichităţii despre muncă se poate desprinde ideea că motivele principale ale atitudinii antichităţii de dispreţuire a muncii manuale se datorează sistemului sclavagist, exaltării idealului statului şi supraestimării activităţilor spirituale.
Sclavia era considerată ca o condiţie naturală, iar sclavilor le reveneau acele munci fizice grele, dispreţuite ca şi cele ale muncitorilor manuali, deşi prin acestea s-a asigurat existenţa unei pături sociale, care să-şi poată consacra timpul preocupărilor pentru politică, filozofie, creaţii artistice, literare şi ştiinţifice, care au dus la înflorirea civilizaţiei greceşti şi la măreţia statului roman[35].
Pentru Aristotel, munca manuală şi activitatea politică se exclud întreolaltă, de aceea activitatea cetăţenească şi interesele politice sunt pentru el atât de măreţe şi de cuprinzătoare, încât cel ce munceşte pentru a-şi asigura traiul zilnic nu mai poate fi folositor pentru treburile politice.
Iar modul de gândire a lui Aristotel cu privire la exaltarea idealului statului era atât de predominant în lumea antică, încât a influenţat până şi concepţia Eclesiasticului, după care munca manuală ar fi o piedică în dobândirea înţelepciunii (Sirah 38, 25-38).
În sfârşit, supraestimarea unilaterală şi mereu crescândă a activităţii pur spirituale trebuia să ducă la dispreţuirea muncii fizice. De aceea, filozofia, considerată a fi disciplina suverană, care se înalţă, prin nobleţea funcţiunii ei, deasupra artelor şi ştiinţelor, trebuia să rămână prin excelenţă ştiinţa şi arta perfecţionării morale, învăţătura despre virtute şi bine. Mai mult chiar, neoplatonismul, ultima eflorescentă a filozofiei greceşti, vedea în cugetare, în filozofie, mântuirea omului. Mântuirea prin filozofie! Filozofia cale către unirea cu Dumnezeu! Suprema exaltare a activităţii spirituale[36].
Ceea ce s-a spus cu privire la subaprecierea muncii de către antici, este valabil mai ales cu privire la meşteşuguri. Originile acestei concepţii pot fi urmărite până în panteonul grecesc. Toate zeităţile olimpice sunt concepute ca idealuri ale frumuseţii, cu excepţia lui Hefestos, zeul făurăriei, reprezentat ca un schilod, un uriaş cu ceafă puternică şi cu pieptul împăroşat, dar cu picioarele tremurătoare, slăbănoage (Iliada, XVIII, 410 ş.u.)[37]. Lycurg (sec. IX) le interzicea spartanilor de-a dreptul exercitarea oricărei meserii. (Plutarh, Lycurg, XXIV)[38].
Aristarh, plângându-se lui Socrate că nu poate hrăni rudele care se aciuiseră la el în vremurile de război, la sfatul lui Socrate de a le pune să toarcă şi să ţese, îi răspunse indignat că acestea sunt femei libere, iar nu sclave (Oec. IV, 2).
Am arătat, că Aristotel îi excludea pe meseriaşi de la activitatea politică, deoarece aceasta are nevoie de virtute, care nu poate înflori, însă, în meserie, iar activitatea negustorilor şi a zilierilor nu are nimic comun cu virtutea. Pe agricultori şi păstori Aristotel îi preţuia mai mult, însă numai pentru faptul că muncesc şi că, deci, nu au prestanţă să participe la conducerea statului[39].
Teofrast (390-287 î.Hr.) arată că modul de viaţă al meseriaşilor îi face să fie cu totul incapabili de tot ceea ce este superior, iar Pseudo-Xenofon îi declară pur şi simplu pe meseriaşi ca fiind de o valoare spirituală inferioară. (Constituţia atenienilor, 1). Chiar şi un bărbat ca Dion din Prusa († 354 î.Hr.), preţuit fiindcă avea înţelegere faţă de poporul de rând, consideră de sine înţeles să aibă repulsie faţă de elogierea meseriaşilor (Dion. Pru. X, 37)[40].
Plutarh (50-125 d.Hr.) citează numeroase exemple de dispreţuire a muncii, care sunt, de exemplu, cele relatate în capitolele sale despre Marcellus (XIV, XVII) şi Pericles (II)[41].
Am arătat mai sus cum Cicero, sintetizând concepţia tradiţională a romanilor, considera murdare, necuviincioase pentru omul liber şi ordinare toate muncile mecanice-fizice, între care socotea toate muncile meşteşugăreşti, pe care le dispreţuia şi le socotea potrivite numai pentru sclavi[42].
Într-o alegere politică, filozoful grec Lucian din Samosata (sec. II d.Hr.) descrie lupta pe care a trebuit să o ducă, înainte de a se decide pentru meseria de sculptor sau pentru ştiinţă. Alegând ştiinţa, Lucian vede în munca de meseriaş, ceva rău, pe care omul o îmbrăţişează de nevoie (Visul 6-13)[43].
În ceea ce priveşte concepţia antichităţii despre comerţ şi comercianţi, se constată în general o atitudine duplică; din punct de vedere social, comerţul îl califică pe omul antic. Lumea îl admira pe comerciant, se servea bucuros de el, se temea de forţa lui, se împrumuta cu bani de la el, totuşi comerciantul nu se bucura de stimă. Mercur, zeul comerţului, avea ceva infamant, fiind şi zeul hoţilor.
Cauza acestui fapt incontestabil este că la început comerţul – cu precădere comerţul maritim – mergea mână în mână sau era chiar identic cu pirateria, după cum ne arată Thucidides (Războiul peloponesiac, I, 5)[44].
Homer întăreşte în toată claritatea sa acest adevăr, căci, în fond, ce erau eroii săi, în frunte cu Odiseu, altceva decât nişte piraţi? Iar Demostene (384-322 î. Hr.) aduce o mulţime de exemple de manevre, de care se serveau negustorii din antichitate pentru a se îmbogăţi. Un truc obişnuit era acela de a echipa o navă comercială cu bani străini, făcând-o apoi să dispară pur şi simplu sau, cum arăta Lysias (440 î. Hr.) în cuvântarea sa către negustorii de bucate (14), se răspândea zvonul că s-au scufundat corăbiile cu bucate, pentru a se forţa astfel preţul acestora[45].
După Platon, comerţul exercitat de cetăţenii din clasa inferioară este socotit necesar cetăţii (Statul 371 a-b)[46]. În viaţa cetăţii au un cuvânt greu de spus armatorii, mateloţii, vâslaşii, piloţii, muncitorii din port, care trăiesc din încărcarea şi descărcarea vaselor, acea mulţime turbulentă de care depinde prosperitatea cetăţii în timp de pace, iar în timp de război victoria![47]
Acceptând necesitatea comerţului, Platon remarcă şi el că acei care practică comerţul, fiind lipsiţi de educaţie, se comportă într-un mod puţin lăudabil, fiindcă tot ce vine în contact cu economia bănească este corupt (Legile 918 d)[48].
Xenofon considera comerţul ca una dintre sursele de venituri ale statului, cu condiţia, însă, să nu se încalce interesele altora (Hieron IX)[49].
Ţinând seama de faptul că poporul vedea întotdeauna în negustori pe omul care se îmbogăţeşte pe nedrept, nu e de mirare că Aristotel îi condamnă pe comercianţi ca fiind lipsiţi de virtute (Polk. IV, 8, 2)[50], cu toate că şi el consideră „clasa negustorilor, care vinde şi cumpără în târgurile cele mari, în locurile de comerţ” (Politica VI, 3, 11), ca o clasă care îndeplineşte o funcţie necesară statului[51]. Aristotel face distincţie între comerţul în natură, trocul, care este un schimb de mărfuri pentru dobândirea celor necesare, pe care-1 aprobă, şi comerţul practicat de dragul îmbogăţirii (Politica I, 3, 12)[52].
Aşadar, Aristotel consideră ca o muncă inferioară comerţul mărunt, necesar şi natural, iar pe de altă parte socoteşte că marele comerţ trebuie interzis, căci în cetatea model piaţa publică „nu va fi niciodată murdărită de mărfuri” (Politica IV, 12, 4)[53].
Este semnificativ, de altfel, că peste tot, popoarele comerciale ale antichităţii: iudeii, sirienii, fenicienii, egiptenii şi grecii, aveau reputaţia de necinstiţi, după cum mărturisesc profeţii israeliţi, Strabo (Hirt. XVII, 1), Homer, Herodot (Hist. I, 153), Thuchidides (Bell. pelop. III, 82), Cicero (pro Flacco IV, 9, 10).
De aceea, romanii au ajuns să considere şi ei comerţul ca o îndeletnicire necinstită. Iar dacă Cicero, făcând distincţie între micul şi marele comerţ, condamnă pe cel dintâi, criticând mai puţin pe cel de al doilea, în fond îl laudă pe marele comerciant abia atunci când încetează de a mai fi comerciant şi când începe să devină agricultor (Despre îndatoriri I, 42)[54].
Să devină agricultor! Iată o îndeletnicire pe care opinia populară a antichităţii n-a primit-o cu atâta dispreţ ca meşteşugurile sau comerţul, deşi o considera ca o muncă destinată sclavilor sau păturilor sociale inferioare.
Grecii vechi considerau că meşteşugurile, comerţul sau creaţiile de artă ar fi împrumutate de la barbari şi că numai agricultura ar fi autohtonă, pe care zeii ar fi hărăzit-o direct Greciei[55].
De aceea, şi la Homer, îndeletnicirea agricolă apare într-o lumină mult mai favorabilă decât comerţul şi meşteşugul. Iar Hesiod (sec. VIII î.Hr.) laudă muncile agricole, care timp de secole i-au hrănit singure pe greci. El vede starea de fericire în „epoca de aur” a omenirii, când pământul dădea de la sine roadă îmbelşugată (Munci şi zile, 113-115)[56] însă, după apunerea epocii de aur, oamenii trebuie să muncească trudnic pământul, astfel încât Hesiod îl îndeamnă pe fratele său Preses să muncească pentru a se bucura de binefacerile agriculturii (Munci şi zile, 292-303)[57].
Socrate elogiază agricultura, pe care o socoteşte a fi cea mai profitabilă şi mai onorabilă ocupaţie pentru cetăţean şi arată avantajele acestei îndeletniciri (Xenofon, Economicul, V, 17)[58].
Platon, dimpotrivă, deşi conferă statului un caracter net agrar, interzice cetăţenilor să se ocupe de agricultură, obligându-i la această îndeletnicire exclusiv pe sclavi (Legile 846 d)[59]. În orice caz, Platon îi exclude pe agricultori (ca şi pe meseriaşi) de la conducerea şi apărarea statului. (Statul, III, 20 ş.u.)[60].
Nici Aristotel nu are aprecieri prea favorabile despre agricultori. Recunoaşte că sunt necesari statului pentru că asigură hrana cetăţenilor (Politica, VI, 3, 11)[61]; îi preţuieşte mai mult decât pe meseriaşi şi pe negustori, dar numai pentru faptul că muncesc şi că, din această pricină, nu au pretenţii să participe la conducerea statului. Aşadar, Aristotel nu-i consideră pe agricultori apţi pentru îndatoririle unui cetăţean virtuos, ci-i socoteşte doar ca fiind inofensivi. De aceea, în statul ideal al lui Aristotel, agricultorii nu sunt decât nişte cetăţeni aproape pasivi, excluşi în orice caz de la administrarea statului (Politica, VI, 2; VII, 8)[62].
O dezvoltare asemănătoare în privinţa aprecierii muncii agricole poate fi constatată şi la Roma. Întemeietorii Imperiului Roman erau ţăranii, iar patricienii au continuat până în sec. V să fie ţărani. După Cato cel Bătrân (234-149 î.Hr.), a fi socotit un bun sătean era o laudă supremă[63] (De agric. proem.), iar Pliniu (23-79 d.Hr.) arată că „domnitorii romani îşi arau cu braţele lor ogoarele” (Nat. hist. VIII, 19). În felul acesta, agricultura şi-a păstrat caracterul unei îndeletniciri foarte onorabile, încât Cicero putea recunoaşte, în spiritul unei bune tradiţii romane, calităţile superioare ale agriculturii (De offic. I, 42)[64].
De aceea, Musonius (sec. I d.Hr.) adaugă că îndeletnicirea agricultorului se potriveşte în mod deosebit filozofului[65].
Preferinţa pe care o manifestă scriitorii antici faţă de agricultură, în comparaţie cu celelalte îndeletniciri manuale şi cu comerţul, socotim că va fi avut la baza ei motivări mai superioare decât numai consideraţiile economice, sociale sau psihologice. Acestea se vor limpezi abia în ideologia creştină.
Peste tot, însă, vom reţine ideea dominantă a eticii anticilor, după care munca, îndeosebi munca manuală, este dispreţuită, ca fiind incompatibilă cu demnitatea omului liber, chemat să se dedice activităţilor spirituale de filozof, bărbat de stat, om de ştiinţă, literat.
Iar dacă, totuşi, unii dintre autorii antichităţii împărtăşesc păreri mai pozitive faţă de muncă, îndeosebi faţă de agricultură, aceştia o fac fie sub inspiraţia unei revelaţii naturale, fie a religiei monoteiste a Vechiului Testament.
Labor in the Ethical Thought of Antiquity. In the Antiquity, the concept of labor, as perceived by the greatest Greek and Roman philosophers and authors, such as Homer, Plato, Aristotle, Cicero, Seneca, or Lucian of Samoset, was completely different from what Christianity was preaching. None of those men would have ever proclaimed that “there is long lasting nobleness and something sacred in labor. Labor is life. A force given by God, the holy, heavenly essence of life bestowed upon us by Him, emerges from laborer's heart. I honor the industry of strong, knotty, harsh hands, in which an everlasting kingly greatness resides, for this rough hand holds the scepter of our planet. I also honor the industry of harsh, thrashed, dirty faces with their austere intelligence, for it is the face of a man who lives as all men should live.” On the contrary, the world of Antiquity was tortured by the curse of labor, rioted against labor, which it used to avoid and despise. That is the reason why the man of the Antiquity used to view physical labor, except for agriculture, as degrading. In Greek-Roman mythology, fire, the primordial prerequisite of any cultural activity, had to be taken from the gods by Prometheus by force, and Hercules, the embodiment of the antique man par excellence, is tormented and crushed by the gods through exhausting labor. To Hercules, labor is suffering. These mythical images 
influenced the entire culture of the Antiquity.
[4] Ibidem, p. 11: „Nu îndrăznesc să decid sigur dacă elinii au învăţat şi aceasta de la egipteni, căci văd că tracii, sciţii, perşii, lidienii şi aproape toţi barbarii îi preţuiesc mai puţin pe cei care învaţă meserii şi pe urmaşii lor, socotindu-i în schimb nobili pe cei care sunt dezlegaţi de muncile pentru câştig, mai ales pe cei sortiţi serviciului militar. Aceasta şi-au însuşit-o aproape toţi elinii.”
[5] P. Barth, op. cit., p. 107.
[8] Ibidem, p. 40, 54-55: „A mărturisi că eşti sărac, nu e o ruşine; ruşinos este că nu cauţi să scapi muncind. La noi, aceiaşi oameni pot să se ocupe de afacerile lor personale şi de treburile publice; chiar muncitorii cu palmele pot înţelege chestiunile politice”, cf. şi Thukidides, Războiul peloponeziac. Studiu introductiv, traducere, note, indice. Prof. univ. dr. docent N. I. Barbu, Bucureşti, 1966, p. 257.
[9] M. Oprişan, op. cit., p. 55.
[10] Ibidem, p. 92; H. Weinand, op. cit., p. 11: „Acea gloată ignorantă, incapabilă, de lăbăcari, cizmari, dulgheri, fierari, ţărani, negustori şi precupeţi, care nu au meditat niciodată asupra politicii.”
[12] M. Oprişan, op. cit., p. 93: „Ocupaţiile ce se numesc meserii, sunt compromise şi este foarte firesc ca ele să fie dispreţuite în cetăţi. Ele minează trupurile lucrătorilor care le execută şi pe ale celor care supraveghează producţia, silindu-i să stea în umbra atelierelor, uneori chiar cât e ziua de lungă, în preajma focului. Trupurile fiind astfel slăbite, sufletele devin şi ele mult mai fricoase. Apoi, aceste ocupaţii numite meserii nu-ţi lasă nici un răgaz pentru a te ocupa de prieteni şi de cetate; aşa încât prietenia unor astfel de oameni este considerată fără valoare, ca de altfel şi aportul lor la apărarea patriei. De aceea, în unele cetăţi, mai ales în cele considerate războinice se interzice tuturor cetăţenilor practicarea ocupaţiilor de meseriaş.”
[13] Eduard Zeller, Grundriss der Geschichte der griechischen Philosophie, Leipzig, 1905, p. 141-142; Friedrich Ueberweg, Grundriss der Geschichte der Philosophie des Altertums, Berlin, 1909, p. 152; M. Oprişan, op. cit., p. 136.
[14] Ibidem, p. 135; Statul (Republica) lui Platon. Traducere din greceşte însoţită de o introducere şi note explicative de Vasile Bichigean, vol. I, Bucureşti, 1923, p. 164, 168, 170-171.
[15] M. Oprişan, op. cit., p. 135; „Ori noi i-am interzis cizmarului să încerce în acelaşi timp meseria de agricultor, de ţesător, de zidar; l-am îngrădit la meseria de cizmar pentru ca să ne dea produse bune şi la fel, fiecărui meseriaş în parte i-am atribuit o meserie unică, aceea pentru care este mai înzestrat şi în care, cu excluderea oricărei alteia, este destinat să lucreze o viaţă întreagă fără să piardă nici un moment preţios. Şi dacă este aşa, nu este oare de cea mai mare importanţă ca această meserie să fie practicată cum trebuie? Sau este atât de uşoară încât orice agricultor, orice cizmar, sau oricare alt meseriaş poate fi în acelaşi timp războinic?”
[16] H. Weinand, op. cit., p. 11; P. Barth, op. cit., p. 106; M. Oprişan, op. cit., p. 139: „Divinitatea, atunci când v-a plăsmuit, pentru cei dintre voi care sunt capabili să conducă, a amestecat aur în materia din care i-a făcut. Iată de ce aceştia sunt cei mai demni de stima noastră. În materia celor care sunt paznici, a amestecat argint, iar în a acelor care sunt agricultori, cât şi în a celorlalţi meseriaşi, fier şi aramă.” (Statul, III, 21). Magistraţii au datoria să înlăture fără milă bastarzii, amestecul metalelor inferioare în compoziţia celor superioare, „pentru că este un oracol care prezice că statul va pieri atunci când va fi păzit de fier sau cupru” (Statul, III, 21), cf. V. Bichigean op. cit., p. 166.
[18] H. Weinand, op. cit., p. 11-12; M. A. Dînnik şi colaboratorii, Istoria filozofiei, vol. I, Bucureşti, 1958, p. 111; M. Oprişan, op. cit., p. 195.
[19] M. Oprişan, op. cit., p. 231.
[20] Ibidem, p. 232: trupurile sclavilor sunt „vânjoase, pentru munca de rând”, şi „sclavul nu are puterea de a reflecta”, iar în privinţa virtuţii, sclavul „nu are nevoie decât de puţină virtute, numai de atâta cât să nu-şi părăsească treburile fie din neînfrânare, fie din lene”.
[21] Ibidem, p. 237: „Sclavul este un instrument însufleţit, cum instrumentul este un sclav neînsufleţit. Întrucît el este sclav, o prietenie cu el nu este posibilă în măsura în care este om.”
[22] H. Weinand, op. cit., p. 12; E. Zeller, op. cit., p. 192; M. Oprişan, op. cit., p. 239; Aristotel, Studiu introductiv şi alegerea textelor: Prof. C. I. Gulian. Traducerea textelor: Prof. A. Frenkian, Bucureşti, 1951, p. 136-137: „în timpurile vechi în unele cetăţi, meseriaşul era sclav sau străin. Aşa cum mulţi sunt tot astfel şi astăzi. Cetatea cea mai bună nu-1 va considera pe un meseriaş printre cetăţeni. Dar dacă acesta ar fi cetăţean trebuie considerat că virtutea cetăţeanului nu aparţine fiecărui cetăţean, nici măcar celui liber, ci numai acelora care sunt degajaţi de muncile necesare (traiului zilnic). Cei ce muncesc la producerea celor necesare vieţii pentru un stăpân sunt sclavi, iar cei ce muncesc pentru public sunt meseriaşi sau salahori. Nu este posibil ca cel care trăieşte o viaţă de meseriaş sau zilier, să se consacre realizărilor virtuţii.”
[23] M. Oprişan, op. cit., p. 163-164; E. Zeller, op. cit., p. 192.
[24] M. Oprişan, op. cit., p. 239: „Trebuie să socotim lucru de meşteşugar şi acea îndeletnicire şi acea învăţătură care fac corpul, sufletul sau raţiunea oamenilor liberi inapte pentru deprinderile şi faptele virtuţii. Iată de ce astfel de îndeletniciri care deformează corpul le numim „îndeletniciri de meşter”, alături de activităţile plătite. Ele suprimă activitatea gândirii şi o degradează.”
[25] H. Weinand, op. cit., p. 12; M. Oprişan, op. cit., p. 239: „Meseriaşii nu trebuie să aibă drepturi cetăţeneşti” ..., căci „virtutea n-are nimic de-a face cu îndeletnicirile obişnuite ale meseriaşilor, ale negustorilor, ale muncitorilor cu plată.”
[26] A. Frenkian, op. cit., p. 144, 145, 147: „Nu trebuie ca cetăţenii să ducă o viaţă de meseriaşi sau de comercianţi. Căci o astfel de viaţă este nedemnă şi opusă realizării virtuţii. Cei ce vor să fie (cetăţeni) virtuoşi n-au voie să fie nici agricultori, căci ei au nevoie de timp liber pentru cultivarea virtuţii şi pentru acţiunile politice... Cine este meseriaş nu face parte din cetate, nici vreo altă categorie de oameni, care nu este făuritoare de virtute... îndeletnicire de meseriaş trebuie socotită acea artă ... destinată câştigării unui salariu ... care face ca mintea să fie preocupată şi înjosită.”
[27] M. Oprişan, op. cit., p. 241: „Mai întâi mijloacele de subzistenţă, apoi meşteşugurile (căci viaţa pretinde o mulţime de instrumente), apoi armele... Statul cere în mod imperativ. .. plugari care să dea hrana cetăţenilor, îi trebuie meseriaşi, oşteni...” etc.
[28] Ibidem, p. 241, 242: „O clasă numeroasă care pregăteşte hrana pentru societate; aceştia sunt agricultorii; meseriaşii formează o altă clasă, ale cărei ocupaţii sunt toate acele meşteşuguri fără de care societatea n-ar putea trăi, unele absolut necesare, altele destinate doar desfătării şi podoabei. O a treia clasă este clasa negustorilor, cu alte cuvinte clasa care vinde şi cumpără în târgurile cele mari, în locurile de comerţ. O a patra clasă este alcătuită din salahori (zilieri). O a cincia clasă este formată de războinici, clasă tot aşa de necesară ca şi toate celelalte dacă statul vrea să se apere de invazie şi sclavie.”
[29] H. Weinand, op. cit. 13; L. A. Seneca, Scrisori către Luciliu. Traducere şi note de Gheorghe Guţu. Studiu introductiv de Isac Davidsohn, Bucureşti, 1967, p. 307 şi 312: „N-aş putea să admit că (aşa cum susţine Posidonius) meşteşugurile de care ne folosim în viaţă ar fi născocite de filozofie şi nici nu i-aşi atribui gloria acestei iscodiri.” „Toate acestea sunt invenţiile celor mai de rând sclavi; înţelepciunea stă mai presus de ele; şi ea nu se ocupă cu dresarea mâinilor, ci este „învăţătoarea sufletului.”
[30] H. Weinand, op. cit., p .13, 15: Marcus Tullius, Cicero, Despre îndatoriri. Traducere din limba latină şi note de David Popescu. Studiu introductiv de Aurelian Tache, Bucureşti, 1957, p. 106-107: „Ştim de la înaintaşii noştri care ocupaţii şi venituri trebuie considerate nobile şi care înjositoare. Sunt condamnate mai întâi câştigurile care te pun în conflict cu lumea, cum sunt acelea ale vameşilor şi ale cămătarilor. De asemenea, sunt umilitoare şi nu nobile câştigurile oamenilor cu ziua şi ale tuturor celor ce li se plăteşte munca, nu priceperea; căci plata însăşi este pentru ei un contract de servitute. Trebuie socotiţi cu ocupaţie umilă ... toţi meseriaşii de rang inferior, căci atelierul nu poate avea ceva nobil în el. Nu sunt de preţuit nici acele ocupaţii, care servesc unei plăceri: crescătorii de peşte, măcelarii, bucătarii, cârnăţarii, pescarii, cum zice Terentius ... Artele care cer o pricepere mai deosebită, sau care au o utilitate mai mare, ca medicina, arhitectura, învăţământul disciplinar, care n-au în ele nimic imoral, sunt onorabile pentru cei cărora li se potriveşte ca rang social... Din toate îndeletnicirile care aduc un câştig, însă, nici una nu este mai bună ca agricultura, nici una nu este mai vrednică, mai plăcută şi mai demnă de un om liber.”
[32] H. Weinand, op. cit., p. 16; L. A. Seneca, op. cit., trad. Gh. Guţu, p. 294: „Posidonius zice că sunt patru feluri de arte: artele vulgare şi josnice, artele de agrement, cele educative şi cele liberale. Artele vulgare sunt meseriile manuale, care au ca scop uşurarea traiului; la acestea nu găseşti nici o umbră de demnitate sau de frumuseţe.”
[33] H. Weinand, op. cit., p. 16 ş. u.; M.A. Dînnik şi colaboratorii, op. cit., p. 122.
[34] Eugen Cizek, Seneca, Bucureşti, 1972, p. 137; L. A. Seneca, op. cit., p. LXIII, 112-113, 114: „Dacă te gândeşti, omul pe care-1 numeşti sclavul tău e făcut din aceleaşi elemente, are parte de acelaşi cer, respiră la fel ca şi tine, trăieşte la fel ca şi tine. Îl poţi privi ca om liber, tot aşa cum el te poate privi ca sclav.” „O să zică acum cineva că eu chem pe sclavi la libertate şi că răstorn pe stăpâni de pe culmile puterii... De aceea, cred că faci foarte bine că nu doreşti să fii temut de sclavii tăi şi că-i pedepseşti numai cu cuvântul.”
[36] H. Weinand, op. cit., p. 18; I. Davidsohn, op. cit., p. XLVI-XLVII.
[37] H. Weinand, op. cit., p. 27.
[38] Ibidem, p. 27; N. I. Barbu, op. cit., p. 131: „Belşugul de răgaz era într-adevăr unul dintre lucrurile frumoase şi fericite pe care le-a pregătit Lycurg pentru cetăţenii săi, cărora nu le-a îngăduit deloc să se îndeletnicească cu vreun meşteşug pentru bani; ... hiloţii lucrau pentru ei pământul... Atât de servilă socoteau ei că este îndeletnicirea cu meşteşugurile şi câştigarea banilor.”
[41] Ibidem, p. 28; N. I. Barbu, op. cit., p. 386, 389, 380: „La stăruinţele tiranului Hieron, care-1 convinsese pe Arhimede să întoarcă ceva din ştiinţa sa de la cele gândite spre cele practice... Arhimede socoti că îndeletnicirea cu cele mecanice şi îndeobşte, tot meşteşugul care se amestecă cu folosul este lipsit de nobleţe şi josnic.” „Iar îndeletnicirea personală cu lucruri umile aduce, împotriva ei însăşi, ca martor al nepăsării faţă de lucrurile frumoase, chiar munca depusă cu lucrurile nefolositoare. Nici un tânăr de viţă nobilă, văzând pe Zeus din Oisa, n-a dorit să ajungă Fidias, şi nici după ce a văzut pe Hera din Argos, n-a dorit să ajungă Polideitos... Căci nu este necesar ca, dacă un lucru produce încântare, cel care 1-a făcut să merite să fie imitat.”
[44] Ibidem, p. 38; Thucydides, op. cit., p. 149: „într-adevăr, în trecutul îndepărtat, elenii şi barbarii, care locuiau pe continent, lângă ţărmul mării şi pe insule, după ce au început să treacă, din ce în ce mai mult, cu corăbiile unii pe la alţii, s-au dedat pirateriei, sub conducerea unor oameni foarte puternici, atât pentru propriul lor câştig, cât şi pentru a-şi procura hrana celor slabi; apoi, năpustindu-se asupra unor cetăţi neîntărite, şi care aveau locuitori aşezaţi prin sate, le prădau şi de aici îşi procurau cea mai mare parte a hranei necesare, fără ca această îndeletnicire să le atragă necinste, ci dimpotrivă, le aducea o oarecare faimă. Acest lucru îl vădesc şi acum unii dintre locuitorii de pe continent, pentru care este o fală să practice această îndeletnicire cu îndemânare; îi vădesc şi vechii poeţi, când pun, peste tot, la fel, pe cei care navighează să întrebe pe cei întâlniţi, dacă sunt piraţi.”
[46] M. Oprişan, op. cit., p. 148: „Socrate – Noi vom avea deci nevoie de comercianţi? Adeimantos – Desigur. Socrate – Şi dacă comerţul se face pe mare, vor trebui şi numeroşi alţi oameni, adică acei care se pricep în meseria de marinari. Adeimantos – Da, va fi nevoie de multă lume.”
[48] Ibidem, p. 168: „Nevoile lor (comercianţilor) sunt nemăsurate şi chiar când au posibilitatea să câştige în mod limitat, ei caută să câştige cât mai mult timp. Iată de ce au fost discreditate toate aceste categorii de negustori cu ridicata, negustori cu amănuntul, hangii şi au ajuns să fie de râsul şi batjocura lumii.”
[49] Ibidem, p. 104: „Dacă într-adevăr negoţul îmbogăţeşte statul, aducând cinste acelora care se ocupă numai cu aceasta, numărul negustorilor va trebui mărit; şi dacă se acordă în mod făţiş o recompensă oricui găseşte un venit pentru stat fără să încalce interesele altcuiva, nici această latură nu trebuie neglijată.”
[50] H. Weinand, op. cit., p. 40; P. Barth, op. cit., p. 106; Aristotel, Politica, în româneşte de El. Bezdechi, Bucureşti, f. a., p. 163: „Ei (cetăţenii) se vor abţine cu îngrijire de la (orice profesiune mecanică) şi de la orice speculaţie mercantilă, munci decăzute şi contrare virtuţii.” Cf. A. Frenkian, op. cit., p. 144: „Căci o astfel de viaţă este nedemnă şi opusă realizării virtuţii.”
[52] Ibidem, p. 251-252: „Un asemenea schimb (trocul) nu contravine legilor naturii şi nu este câtuşi de puţin un aspect al hrematisticii (agonisirea de avuţii), căci rolul lui era de a completa cele trebuincioase dobândirii unei independenţe conformă cu natura, însă din el s-a dezvoltat hrematica în chip firesc. Pe măsură ce legăturile de schimb reciproc s-au extins prin importul articolelor care lipseau şi exportul celor de prisos, de nevoie, s-a ajuns la întrebuinţarea monedei.” A. Frenkian, op. cit., p. 130.
[54] H. Weinand, op. cit., p. 15, 41-42; D. Popescu, op. cit., p. 106-107; „Trebuie socotiţi cu ocupaţie umilă şi cei ce cumpără de la negustori şi vând apoi imediat; aceştia nu fac nimic dacă nu înşeală şi desigur nimic nu e mai urât ca înşelăciunea… Comerţul, dacă este de mărunţişuri, este înjositor; dacă este bine dezvoltat şi pe scară întinsă, aducând mărfuri multe de pretutindeni şi împărţindu-le multora, fără să înşele, nu este deloc (chiar atât) de condamnat. Iar dacă negustorul se satură, sau mai bine zis se mulţumeşte cu câştigul realizat, retrăgându-se de pe mări în port, sau din port stabilindu-se pe o proprietate la ţară, atunci el merită, pe cât se pare, toată lauda.
[56] H. Weinand, op. cit., p. 52; M. Oprişan, op. cit., p. 177; Hesiod, Munci şi zile. Traducere din limba greacă de St. Bezdechi, Studiu introductiv de Ioan Banu, Bucureşti, 1957, p. 51: „De la sine pământul mănos, fără trudă, roade le da din plin, iar dânşii voioşi şi în pace îşi împărţeau între sine belşugul ca oameni de treabă.”
[57] Sf. Bezdechi, op. cit., p. 56-67: „Harnic munceşti, o! Perses, mlădiţă de soi, sărăcia să te ocolească de vrei şi drag să te aibă Demetra, încununată, slăvită, hambarul de grâne umplându-ţi. Pentru că pururea foamea-i tovarăşa omului leneş. Însă şi oameni şi zei se mânie pe acel ce trăieşte în lenevie, cu trântorii fără de acei semeni, care, trândavi, prăpădesc, mâncând, osteneala albinei. Tu să-ndrăgeşti însă munca făcută cu rost şi măsură, ca să-ţi fie la vreme pătulu-ncărcat cu bucate. Munca-ţi aduce avere şi multe mioare-ţi aduce. Tuturor zeilor este mai drag acel ce munceşte. Nu e ruşine a lucra; ci lenea e doar o ocară.”
[58] H. Weinand, op. cit., p. 51; M. Oprişan, op. cit., p. 114, 170, 93, 97: „Avea dreptate cel care a zis că agricultura este mama şi doica tuturor îndeletnicirilor. Când agricultura prosperă şi celelalte îndeletniciri merg în plin, dar dacă eşti nevoit să laşi pământul în paragină orice altă ocupaţie decade atât pe pământ, cât şi pe mare.”
[59] M. Oprişan, op. cit., p. 160, 163, 164, 170, 161: „(Legislaţia statului) va legifera pentru agricultori, păstori, apicultori şi alţii care lucrează în asemenea domenii.”
[61] M. Oprişan, op. cit., p. 241: „Iată o clasă numeroasă care pregăteşte hrana pentru societate; aceştia sunt agricultorii.”
[63] H. Weinand, op. cit., p. 52: „Cea mai bună clasă (a poporului) sunt agricultorii; ... aceştia sunt urmaţi de crescătorii de vite... în schimb populaţia care alcătuieşte celelalte democraţii pare a fi aproape complet cu mult mai rea decât primele două clase amintite.”
[64] Ibidem, p. 52-53; D. Popescu, op. cit., p. 107; „Din toate îndeletnicirile care aduc un câştig, însă, nici una nu este mai bună ca agricultura, nici una nu este mai rodnică, mai plăcută şi mai demnă de un om liber.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!