Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu ,
"Îndatoriri fundamentale ale credincioşilor",
Revista Teologica, nr.1/2010, p.144-154
Ar putea fi numite obligaţii esenţiale. Dintotdeauna, dar îndeosebi astăzi, termenul obligaţie[1]a stârnit reacţii adverse, producând tensiuni, mai mult sau mai puţin evidente, dar mereu în defavoarea stabilirii şi menţinerii unui climat paşnic şi responsabil, la nivelul comunităţilor creştine. Când, de la înălţimea amvonului, preotul prezintă lista obligaţiilor, ce cad în sarcina credincioşilor săi, consider că întreg planul său pastoral-misionar are de suferit. Termenul, din start, creează fie lacune în comunicare, fie înveninează procesul de transmitere şi receptare a informaţiilor sau rugăminţilor, punând, astfel, sub semnul întrebării reuşita unei acţiuni ce se vrea a fi desfăşurată în spiritul binelui comunitar. A fi obligat înseamnă să nu ai alternativă, iar declinarea împlinirii unei obligaţii poate duce la privaţiuni, care lezează fie latura personală, fie interesele unui grup. Obligaţia inhibă latura afectivă şi o exacerbează pe cea refractară.
De preferat este termenul îndatoriri, unde subiectul se simte mai implicat şi, cunoscând în detaliu despre ce este vorba, se simte mai responsabilizat, în a fi părtaş, a sprijini şi apoi în a se bucura, împreună cu ceilalţi membri ai comunităţii, de realizările obţinute. În economia unui succes în activitatea pastorală, a te simţi dator că eşti creştin, credincios şi susţinător al unui program pastoral, duhovnicesc şi gospodăresc, deci participant activ la viaţa comunităţii, este un mare câştig, element care, de fapt, dă sens celui în cauză. Aflaţi mai multe »
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!