Catehism creștin ortodox ( 85 )

128. Care au fost urmările păcatului strămoşesc?

 Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu lumea. Acest păcat a mai adus slăbirea chipului lui Dumnezeu în om, prin întunecarea în parte a puterilor sufletului şi prin înclinarea mai mult spre rău decât spre bine. Mintea se mişcă greu, deosebeşte anevoie cele ce are de cunoscut şi mai mult se depărtează decât se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decât anevoie pe Dumnezeu, priveşte mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viaţa trecătoare. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om.

Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeieşti. El s-a îmbolnăvit. Chipul lui Dumnezeu în el a slăbit. Prin păcatul strămoşesc, primii oameni au pierdut sfinţenia, curăţia şi putinţa de a nu muri. Pierzând harul, ei au pierdut şi roadele harului. Dacă ar fi ascultat porunca, dumnezeiască, Adam şi-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinţa de a nu muri, la care ar fi contribuit şi pomul vieţii, de care nu s-a putut folosi, fiindcă a fost scos din Rai (Facerea 3:22). Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită a trupului, firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat «prin neascultarea unuia singur». Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după Sfântul Apostol Pavel este «plata păcatului» (Romani 6:2; 1 Corinteni 15:22); moartea cu cele trei trepte ale ei: trupească, sufletească şi veşnică. Dumnezeu însuşi a vestit primilor oameni că vor muri, dacă nu vor asculta porunca (Facerea 2:17). Neascultând-o, pedeapsa lor a fost moartea. Nu trebuie să se creadă Adam şi Eva şi-au atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri şi de moarte, ci numai pentru că au călcat porunca dumnezeiască.