Catehism creștin ortodox ( 87 )

130. Care sunt articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul ?

 Articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeului sunt art. II - art. VII.? 

131. Ce ne învaţă aceste articole ?

 Ele ne vorbesc despre cea mai mareşi mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ele ne spun ca Cel ce ne-a mântuit pe noi este însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea a înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om şi prin moartea Sa pe cruce. Multă iubire ne-a arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei.

Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce ne-o poartă, ne-a arătat-o prin aceea ca pe însuşi Fiul Său L-a trimis în lume, ca om, şi L-a dat la moartea pe cruce «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire». Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: «Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (Ioan 3:16). Iar Sfântul Atanasie spune: «Fiindu-i milă de neamul nostru şi înduioşându-se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru... şi dă morţii propriul Său trup».

132. Era necesară pentru oameni această întrupare?

 Era necesară. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul şi moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie (Romani 5:10) între ei şi Dumnezeu, fiind toţi «fii ai mâniei» (Efeseni 2:5; Romani 5:9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face binele. Încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea cugetul lor, făceau mereu răul. Din această pricină, cugetul îi mustra necontenit. Iar aceasta era un semn ca însuşi Dumnezeu era nemulţumit. Dar Dumnezeu îşi arăta nemulţumirea şi prin pedepsele ce ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit (Romani 5:18). De altfel, însuşi păcatul pe care îl făceau oamenii: producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni pisma, ura, cearta şi razboaie. Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Romani 5:12), ca să nu fie «răutatea fără de moarte». Toţi mureau şi prin moarte se duceau la moartea veşnica, adică la chinurile fără de sfârşit. Dar aceasta era o stare prea chinuitoare şi nu putea fi răbdata nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea o mântuire din ea. 

133. Nu puteau să-şi dea oamenii înşişi mântuirea din aceasta stare ?

 Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu puteau scăpa de el, firea lor era slăbită de păcat, erau robii păcatului. Această stare chinuitoare o descrie Sfântul Apostol Pavel astfel; «Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac. Iar de fac aceasta care nu voiesc eu iată nu fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte întru mine» (Romani 7:19-20). Nici un om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era «rob legii păcatului» (Romani 7:23), şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc. Iată ce spune Sfântul Atanasie: «Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet şi tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor, cum era cu putinţă ca omul să întoarcă sufletul şi mintea oamenilor? Dar poate să zică cineva ca lumea întreagă ar fi putut face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atâtea mari rele. Căci lumea există şi totuşi oamenii persistau în atâtea mari rele».