122. Care era starea omului în Rai, înainte de păcat?
În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inima
curată şi voinţa libera. El nu era însă desăvârşit, căci desăvârşirea se
câştigă prin încercare şi deprindere. Ea constă în curăţia păstrată prin
împreună-lucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească
era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Facerea 2:7).
Numai această părtăşie îi asigură lumina sfinţeniei şi apropierea de
Dumnezeu. Mintea lui Adam era într-o continua înălţare minunată
spre Dumnezeu, trupul era linistit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu
era încă în el frământarea mişcărilor neorânduite. Sfintenia primilor
oameni nu era desăvârşită, dar ea nu era nici numai o stare de nepăsare
şi neştiiţă copilărească, aşa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăţie
şi nerăutate. Îmbrăcaţi în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau
pofta trupului. De aceea nu simţeau nevoia de a se acoperi.
Ei se
acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu
acoperământul nemuririi, cât timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam şi Eva trăiau în Rai că îngerii, deci fără trebuinţă îmbrăcăminţii.
Scriptura zice: «Erau amândoi goi şi nu se ruşinau» (Facerea 2:25).
Neascultarea şi păcatul nesăvârşindu-se încăî, ei erau îmbrăcaţi în
mărirea cea de sus. De aceea nu se ruşinau. După călcarea poruncii
însă, a venit ruşinea şi cunoaşterea goliciunii. Adam apare înzestrat cu
o uimitoare uşurinţă de cunoaştere şi cu o întşlepciune deosebită. Din
primele clipe ale facerii lui, el se înfăţişează cu o minte agera, ca unul
care păstra în el lumina limpede şi curată, dată lui de Dumnezeu, şi-şi
menţine vrednicia neatinsă a firii. Harul care punea pe Adam în
legatură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume
făpturilor supuse lui: «Şi a pus Adam nume tuturor dobitoacelor şi
tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului?»
(Facerea 2:20). În limba, adică în puterea de a vorbi, pe care o capătă
Adam, odată cu zidirea lui, se arată firea raţională a omului. Primii
oameni, înainte de păcat trăiau o viaţă fericită. Ei n-au fost zidiţi nici
nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge, fie la moarte, fie la
nemurire, după ascultarea sau neascultarea lor faţă de porunca lui
Dumnezeu. Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de
curăţie, de fericire, de cunoaştere, de putinţa de a nu muri, dar nu era o
stare de desăvârşire deplină. Omul putea înainta spre această
desăvârşire, după cum se şi putea abate de la desăvârşire, folosindu-se
de acelaşi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!