După părerea celor mai mulţi dintre teologii ortodocşi şi romano-catolici, această Epistolă le-a fost adresată de Pavel creştinilor din Ierusalim şi din aria Palestinei în timp ce el se afla în Italia, anume în anul 65 sau, după unii, în primăvara lui 64, adică după eliberarea sa din prima captivitate romană şi înainte de a pleca în Spania; oricum, după săvârşirea din viaţă a Sfântului Iacob (anul 62), la a cărui moarte martirică se face aluzie în 13, 7, cel ce condusese Biserica Ierusalimului cu atâta autoritate încât numai după decesul său îşi putea un alt apostol permite să intervină în viaţa creştinilor din Iudeea.
Din cuprinsul Epistolei reiese cu limpezime că aceşti creştini aveau nevoie de ajutor moral, de îndemnuri şi încurajare. Ardoarea credinţei lor, atât de puternică la început, a intrat acum într-o fază de declin, de oboseală, de delăsare; persecuţiile i-au descumpănit, unii din ei par gata să apostazieze. Dar e încă ceva, mult mai important: ei, minoritatea, trăiesc laolaltă cu majoritatea iudeilor neconvertiţi, cei ce continuă să-şi practice cultul în tot fastul şi-n toată splendoarea lui, o vecinătate care, fatalmente, impune o comparaţie menită uneori să provoace dubii: pe de o parte, măreţia unei moşteniri în care se implică îngerii, Avraam, făgăduinţele, testamentul, Moise, muntele Sinai, Aaron şi strălucitorul său cortegiu de preoţi, jertfe, procesiuni şi ritualuri; pe de alta, un Mesia care suferă şi moare, cu ucenici în permanenţă supuşi prigoanei, torturii şi morţii, cu o liturghie simplă, sobră, aproape palidă, fără nimic din fastul îndătinatelor ceremonii religioase. În astfel de împrejurări sunt destui care-şi pun întrebarea dacă nu cumva au greşit părăsindu-şi religia părinţilor şi s trămoşilor lor şi dacă nu cumva ar fi mai bine şi mai drept să se întoarcă de unde au plecat.
Este situaţia de care Pavel ia act cu multă îngrijorare şi căreia se hotărăşte să-i răspundă printr-un adevărat tratat de dogmatică creştină, al cărei miez îl constituie teza că Iisus Hristos le-a adus oamenilor un testament şi o preoţie incomparabil superioare celor din Legea lui Moise; preoţia lui Aaron e absolut insignifiantă pe lângă aceea a lui Hristos, iar religia lui Israel nu e decât o umbră a realităţii ce avea să vină prin Iisus Hristos ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu, a Cărui smerenie, patimă şi moarte constituie condiţia sine qua non a Slavei Sale de după înviere şi la cea de A Doua Venire. Aşadar, curaj!; toţi cei ce-L urmează pe Iisus, chiar dacă sunt sau vor fi părtaşi ai suferinţelor Lui, cu atât mai mult vor fi părtaşi ai slavei Sale celei veşnice.
Întregul conţinut al acestei Epistole exprimă gândirea lui Pavel, aşa cum o cunoaştem din toate celelalte treisprezece. Cu toate acestea, limba, stilul, felul de a introduce şi insera citatele din Vechiul Testament (fără excepţie, după Septuaginta), ţinuta academică şi rigoarea artistică a demonstraţiilor o deosebesc mult de celelalte, aşa încât problema paternităţii auctoriale a lui Pavel a fost ridicată încă din primele secole. În general, părinţii şi scriitorii bisericeşti ai Răsăritului au admis că Epistola către Evrei este opera lui Pavel, dar nici n-au putut face abstracţie de deosebirile care o singularizează în ansamblul scrierilor pauline. Unii au emis ipoteza că textul actual ar fi traducerea grecească a unui original paulin în ebraică şi că traducerea i-ar aparţine Evanghelistului Luca; ipoteza însă nu stă-n picioare, greaca acestei scrieri nefiind nici pe departe aceea a unei traduceri. O credibilitate cvasiunanimă a căpătat teza lui Origen: gândirea acestei Epistole îi aparţine în întregime lui Pavel, dar compunerea propriu-zisă nu a făcut-o el, ci altcineva, un „altcineva“ pe care Origen nu se hazardează să-l presupună, dar care, indiscutabil, avea o limbă mult mai bogată şi un stil mult mai rafinat decât acelea ale Apostolului; e ca şi cum un discipol ar fi redactat un text după notiţele pe care şi le-a luat la cursul maestrului. Această opinie, până la urmă, s-a impus şi în Occident prin Fericiţii Ieronim şi Augustin.
Cu atâta bogăţie de conţinut a Epistolei, schiţa ei de plan nu poate fi decât palidă:
Preambul (măreţia incomparabilă a Fiului lui Dumnezeu) (1, 1-4).
Partea dogmatică. Superioritatea Testamentului celui Nou asupra celui Vechi. Fiul lui Dumnezeu e mai presus de îngeri, superior lui Moise; El ne-a adus o preoţie superioară; Iisus ca Mare Preot, „Preot în veac“, unic şi fără păcat; El oficiază în altarul ceresc; Testamentul cel Nou e de natură duhovnicească, pecetluit cu sângele lui Hristos ca jertfă unică şi mântuitoare.
Partea morală şi practică. Stăruinţa în credinţă, în încercări, în practicarea virtuţilor.
Încheiere (îndemnuri şi salutări).
sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!