Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai; nu te ţii de ea, o pierzi şi pe cea pe care o ai

Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, are un cuvânt care zice aşa: „Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu Cuvântul”. Sfântul Marcu Ascetul are ân vedere ân această afirmaţie ceea ce a spus Domnul Hristos când a zis către ucenicii Săi: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Şi pornind de la aceasta, Sfântul Marcu Ascetul zice că noi Îl primim pe Mântuitorul Iisus Hristos când primim cuvântul Lui. Dacă nu primim cuvântul Lui, atunci nu-L primim nici pe Domnul Hristos. Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca Învăţător, nu-L poate avea nici ca Mântuitor. „Cel ce vă primeşte pe voi – pe ucenicii Mei – Mă primeşte pe Mine”, pentru că voi Mă reprezentaţi pe Mine. „Cel ce se leapădă de voi – care Mă reprezentaţi pe Mine – de Mine se leapădă şi de Cel care M-a trimis pe Mine”. Aşa este şi cu cuvântul lui Dumnezeu: cel ce primeşte Evanghelia, vestea cea bună a propovăduirii, Îl primeşte pe Mântuitorul Însuşi.

Noi de obicei credem că sunt două categorii de oameni: credincioşi şi necredincioşi. Iată că Sfântul Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni, „mai rău decât necredincioşii”. Deci credincioşi care-şi âmplinesc datoriile, necredincioşi care se declară necredincioşi şi care trăiesc viaţă de necredincioşi, şi credincioşi care nu sunt credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se declară doar credincioşi, şi zice Sfântul Apostol Pavel că aceştia sunt mai rău decât necredincioşii.

Aveam un cunoscut ân tinereţea mea care ştia multe despre ale credinţei şi soacra lui zicea: „Ştie, dar nu crede”. Adică nu e destul să ştii. Ca să crezi trebuie să realizezi o stare sufletească, care, deşi porneşte de la informaţie, nu e numai informaţie. Părintele Arsenie Boca zicea că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Când eşti numai informat e prea puţin. Când eşti convins, e cât trebuie. Credinţa ânseamnă convingere.

Tare âmi place mie âmprejurarea aceea istorisită ân Sfânta Evanghelie de la Marcu, ân legătură cu omul care a zis: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Domnul Hristos nu a zis: „Dacă n-ai destulă credinţă n-am ce-ţi face! Să-ţi ânmulţeşti credinţa şi apoi stăm de vorbă”, ci l-a ajutat cu credinţa câtă a avut-o! Este foarte important lucrul acesta: să ai dorinţa de mai mult, ca să primeşti ânvrednicirea de la Dumnezeu.

Măsura credinţei este măsura vieţii. Dacă vrea cineva să ştie câtă credinţă are şi cum îi este credinţa, cât âi este credinţa de lucrătoare, trebuie să se cerceteze pe sine în privinţa credinţei şi trebuie să ia aminte la viaţa pe care o duce, pentru că viaţa pe care o duce este mărturisirea credinţei. Deci atâta credinţă avem, câtă manifestăm ân viaţă. Dacă nu manifestăm ân viaţă credinţa noastră, nu avem credinţă, chiar dacă mărturisim că avem credinţă.

Credinţa ân Dumnezeu, âmpreună cu roadele ei, este aşa cum este cultura. Se ântăreşte pe măsura angajării noastre pentru ea.

Omul din vremea noastră aderă cu greu la religie; iar ân cazul că aderă la religie, trăieşte ân ea şi prin ea „numai parţial”, nu se predă pe sine total lui Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt la Paşti, care, dacă ar fi fost singurul pe care l-ar fi spus, Sfântul Ioan Gură de Aur ar fi rămas Ioan Gură de Aur: „Toţi să vă ândulciţi de ospăţul credinţei”. Credinţa noastră este un ospăţ, un ospăţ care ni se oferă şi pe care âl simţim ân măsura ân care suntem ântăriţi ân credinţă.

Dumnezeu ne ântăreşte pe toţi să avem credinţă ân Dumnezeu, şi prin credinţă biruim. Să ajungem să ne dăm seama că normalul nostru este starea ân care ne găsim, şi ân condiţiile acestea ne şi mântuim. Omul nu se mântuieşte decât ân condiţiile ân care trăieşte.

Nu dă lumea aceasta ce poate da credinţa ân Dumnezeu!

În măsura cunoştinţei noastre de Dumnezeu, pe măsura legăturii noastre cu Dumnezeu, avem viaţă veşnică, avem putere de viaţă.

Credem şi pe măsura credinţei cunoaştem, şi pe măsura cunoştinţei iubim pe Dumnezeu, şi pe măsura iubirii ajungem să fim fericiţi. Cine crede ân Dumnezeu Îi slujeşte lui Dumnezeu, şi cine-I slujeşte lui Dumnezeu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi cine cunoaşte pe Dumnezeu, iubeşte pe Dumnezeu pe măsura cunoştinţei, şi are viaţă veşnică, iar viaţa este fericire.

Cunoştinţa de Dumnezeu este fericitoare de suflet.

Se spune undeva ân Pateric: „Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu şi te vei teme şi tu de Dumnezeu”. Putem spune tot aşa de bine: „Apropie-te de omul credincios şi te vei face şi tu credincios”, pentru că omul credincios are puterea de a âmpărtăşi din credinţa lui şi altora.

Un creştin adevărat trăieşte ân nişte Paşti veşnice.

Cine are putere sufletească este mai tare decât ispitele, ânsă faţă de mulţi oameni sunt mai tari ispitele. De ce te asupreşte un gând? Sunt oameni care sunt ângrijoraţi mereu ce va fi mâine sau aud de tot felul de ânarmări, că este ameninţată pacea lumii, se gândesc mereu ce va fi, cum va fi, ce va fi cu copiii noştri, au o zdroabă sufletească de felul acesta. De ce au oamenii astfel de zdroabe sufleteşti? Pentru că nu-s tari sufleteşte, nu au credinţă ân Dumnezeu, n-au credinţa că nu se poate ântâmpla nimic ân lumea aceasta decât cu ângăduinţa lui Dumnezeu, cu ştirea şi cu voia Lui. Un om credincios are siguranţă. De ce are siguranţă? Pentru că ştie că nu-i singur ân această lume şi că nu omul hotăreşte tot ce se ântâmplă ân lumea aceasta, ci hotăreşte Dumnezeu. Aceasta ânseamnă tărie sufletească. Să poţi face faţă ispitelor, să poţi trece peste necazurile care vin, să poţi rămâne senin ân toate âmprejurările vieţii, să ştii că ai putere ân tine, dată de la Dumnezeu, care risipeşte toată răutatea şi toate âmpleticirile pe care le aduc ispitele ân viaţa noastră.

Credinţa ân Dumnezeu rezolvă toate, dar nu le rezolvă ân sensul că schimbă situţiile, ci schimbă poziţiile.

Cel mai mare lucru pe care-l poate da Dumnezeu omului ân lumea aceasta este, după ce ne dă viaţa şi sănătatea şi câte ne mai dă Dumnezeu, este credinţa ân Dumnezeu. Ai credinţă ân Dumnezeu, ai siguranţă, ai putere. Îţi poţi ridica nu numai patul tău să umbli, ci poţi să-i duci şi pe alţii, poţi să ridici şi pe alţii.

Nu putem ajunge la lucrurile ânalte dacă nu le facem pe cele de jos, aşa cum nu putem ajunge ân vârful scării decât mergând din treaptă ân treaptă.

Necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu este cea mai grea şi mai fără de leac boală a sufletului.

Se spune ân Pateric despre unul care s-a dus ântr-o mănăstire şi unii l-au chemat la masă şi s-a dus să mănânce şi el âmpreună cu obştea mănăstirii. Dar cineva de acolo a zis: „Cine l-a chemat pe acesta la masă? Ia daţi-l afară!”. Şi l-au dat afară. Şi omul s-a dus. După aceea s-au gândit alţii: măi, nu-i frumos să-l scoţi pe om de la masă. Chemaţi-l iară. Şi s-au dus să-l cheme. Şi a venit omul şi a stat la masă. Şi l-au ântrebat după aceea unii: „Ce-ai gândit tu ân gândul tău când te-au dat afară şi te-ai dus şi te-au chemat ânapoi şi ai venit? Altul ar fi zis: ce mă chemaţi acuma după ce m-aţi dat afară?”. Şi ştiţi ce a zis? A zis: „M-am gândit să fiu ca un câine pe care când âl alungi se duce şi când âl chemi se ântoarce”. Şi m-a ântrebat după aceea cineva: Părinte, dacă ar face cineva cu Dumneavoastră aşa, aşa aţi face? Apăi să ştiţi că n-am fost pus ân âmprejurări din acestea. Dar dacă ântr-adevăr am linişte ân suflet şi linişte realizată prin credinţa ân Dumnezeu, aşa ar trebui să fac. Iar dacă nu fac aşa, ânseamnă că n-am ajuns âncă la măsurile la care trebuie să fii biruitor prin credinţă.

Dacă ajungi să fii liniştit numai ân condiţii de liniştire să ştii că nu eşti liniştit.

Creştinul trebuie să ducă o viaţă ân Înviere.

Sfântul Marcu Ascetul spune: „Credinţa neclintită este un turn ântărit şi Hristos se face toate celui ce crede”. E un adevăr neclintit, un adevăr indiscutabil. Când Îl ai pe Hristos ân suflet nu-ţi mai trebuie lucrurile veacului acestuia. Mă gândesc din punct de vedere spiritual, nu că nu-ţi mai trebuie hrană, âmbrăcăminte etc.

Credinţa ân Dumnezeu este o valoare pe care dacă omul nu o are nici el nu este o valoare.

Am ascultat odată un preot vorbind la noi la mănăstire, un preot venit din străinătate, un preot romano-catolic. A ţinut o mesă ân pădure şi am fost şi câţiva dintre noi, şi a vorbit ân limba franceză pentru cei pe care âi avea ân grijă şi s-a referit la pilda cu semănătorul şi mi-a rămas de atunci o idee foarte importantă. A zis că acelaşi om poate să fie uneori pământ bătătorit, alteori poate să fie pământ pietros pentru cuvântul lui Dumnezeu, alteori poate să fie pământ cu spini şi alteori poate să fie pământ care reprezintă inima curată şi bună. Tare mi-a plăcut mie ideea asta.

Să ştiţi că nu-i fără importanţă faptul că Biserica noastră are rânduieli ca ân vreme de toamnă, când se seamănă grâul, să se citească din Sfânta Evanghelie pilda cu semănătorul. Bineânţeles că Domnul Hristos n-a vrut să le dea oamenilor o lecţie de agricultură. Domnul Hristos a luat âmprejurări din agricultură, din plugărie, ca să-i ânveţe pe oameni lucruri mai presus de lumea aceasta, să-i ânveţe despre un alt semănat. Că nu există numai semănatul de grâu, că nu există numai semănatul de plante, ci există şi un semănat spiritual, un semănat duhovnicesc. Eu, de pildă acuma, semăn. Semăn prin cuvânt, aduc cuvântul lui Dumnezeu ân inimile voastre şi voi âl primiţi. Unii ca pământ bătătorit, alţii ca pământ pietros, alţii ca pământ âmpresurat de spini şi alţii ca pământ care reprezintă inima curată şi bună. Rod vor aduce aceia care primesc cuvântul cu inimă curată şi bună, cu minte de copil neâmpotrivitoare, cu inimă curată, primitoare. Cine e aşa, are nădejde să rodească ân el cuvântul lui Dumnezeu şi acela are urechi de auzit şi aude.

Sfântul Isaac Sirul spune că: „Casa credinţei este mintea de copil şi inima curată”. Şi avea de unde să ştie Sfântul Isaac Sirul că credinţa se ântăreşte ân inima curată, pentru că a citit desigur din Sfânta Evanghelie cuvântul Domnului Hristos că cei care au inimă curată şi bună aceia aduc rod ântru răbdare.

Mulţi dintre credincioşii noştri sunt ispitiţi de gândul că ar putea ânainta ân credinţă, că ar putea ânainta ântr-o viaţă curată, ântr-o viaţă deosebită, dacă ar cunoaşte mult. Sfântul Marcu Ascetul, ânsă, atrage atenţia asupra faptului că cunoştinţa singură, cum zice Sfântul Apostol Pavel, âl ângâmfă pe om, iar âmplinirea cuvântului este mântuitoare. Credinţa nelucrătoare, „cunoştinţa singură âl ângâmfă pe om, ândemnându-l la nelucrare, iar iubirea zideşte, ândemnându-l la răbdarea tuturor”.

Se poate credinţă fără cultură, se poate şi cultură fără credinţă. Însă credinţa fără cultură este mai bună decât cultura fără credinţă.

În România avem mai multă credinţă fără cultură sau invers?

În România este mai multă necredinţă şi necultură!

Părintele Teofil Părăian 

din ”Veniţi de luaţi bucurie”