Căutarea plăcerii naşte un şir de patimi. Fuga de durere – alt şir.

 

Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat». Şi au început să se veselească.

Iar fiul cel mare era la ţarină: Şi, când a venit şi s‑a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: «Fratele tău a venit, şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos». Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre, dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi‑a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Tatăl său i-a zis:

«Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat»”.

 Sfânta Evanghelie de astăzi se află cuprinsă în capitolul 15 al Evangheliei de la Luca, de la versetul 11 până la final, deci până la versetul 32 şi ne vom opri asupra unui singur aspect al acestei Evanghelii, reîntorcându-ne la versetele 18-19:

„Tată, am păcătuit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”.

 

Acesta ar trebui să fie modelul venirii noastre în fire. Pe schema aceasta a întoarcerii fiului către ta-tăl cel risipitor văd mai toţi Sfinţii Părinţi structu-rarea momentului de întoarcere la Dumnezeu a fiecărui om care a păcătuit: momentul Spovedaniei.

 

Păcatul începe cu îngâmfarea: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine” (Luca 15, 12) – cu alte cuvinte: „Lasă-mă de capul meu! Nu mai am nevoie de voia ta amestecată cu voia mea”. Mai toţi credem că ceea ce zicem noi e mult mai important decât ceea ce ar vrea să ne spună Domnul în raport cu ceea ce făptuim. Ne facem asemănători în acţiune cu arhanghelul căzut pe care-l prezintă proorocul Iezechiel în cartea sa, la capitolul 28, neguţătorind murdar în locaşul minţii noastre cu cel care ne dă gândurile de tulburare. Voinţa omului lipsit de Dumnezeu în sufletul său se întovărăşeşte cu cel mai rău aţâţător al sufletelor – spune Sf. Ciril al Ierusalimului. Şi aceasta ne este reliefată, iată, de cuvântul Scripturii:

„Nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânare”. Aşa şi cu noi: îndată ce îngăduim gândului să se mute de la Dumnezeu spre păcat, cădem. „A plecat într-o ţară înde-părtată”, spune Sf. Scriptură pentru că nu învăţase nevârstnicul că „dacă duhul cel puternic se ridică asupra ta, să nu părăseşti locul tău”, cum îndeam-nă cuvântul Ecleziastului.

 

De aceea, lipsit de spijin, sufletul caută să se apropie mai apoi de primul care-i oferă ceva de lucru: unul dintre locuitorii ţării. Iată, textul Scripturii nu zice „unul dintre oamenii ţării aceleia”, semn că nu la om se referă, deci unul dintre locuitorii ţării, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii.

 

Relaţia gândului omului cu patima, o dată căzut în ţara păcatelor, este una de alipire. S-a dus şi s-a lipit de unul dintre locuitori”. Pentru moment totul pare normal. Lipsit de o avere duhovnicească, de cele mai multe ori minimă, dăruită de traiul în comun cu Tatăl Ceresc, gândul omului, destrăbălându-se, caută scăpare în orice. Patima caută la rândul său patimă. Să vedem cum tâlcuieşte acest cerc de foc al viciilor Părintele Dumitru Stăniloae, care foloseşte, pentru a tâlcui aceasta, spusele Sfântului Maxim Mărturisitorul. Iată: „Căutarea plăcerii naşte un şir de patimi. Fuga de durere – alt şir. Dar între plăcere şi durere este şi o cauzalitate reciprocă, necontenită. Ele se succed ca într-un cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere! Cine fuge de durere dă, prin plăcere, tot de durere. Dar de aici nu rezultă un fatalism. Această înlănţuire poate fi biruită, şi nu treptat, prin îmblânzire, în cursul multor reîncarnări, ci printr-o sărire în afară de cercul plăcerii şi al durerii. E necesar să stai neclintit şi la ispita plăcerii şi la ameninţarea durerii, ca un ac de balanţă imobilizat.”

 

Etapa aceasta a lipirii de păcat şi a traiului împreună cu porcii este, de obicei, cea mai îndelungată, mai cu seamă la cei care uită că au un tată mereu în aşteptarea lor. Pâinea din casă e înlocuită cu surogate: roşcovele. Este asemenea căderii spirituale care marchează doctrinele unor pseudo-teologii moderne. Căderii în păcat, altfel spus desfrânării, îi urmează concubinajul şi mai apoi hrănirea cu lucruri fals-spiritualizate. Să luăm câteva exemple: un curvar va găsi, cu siguranţă, mai multă înţelegere pentru păcatul lui în „biserică”, şi am pus ghilimele în dreptul ei, care interpretează alegoric porunca divină: „Să nu curveşti!”, punând-o pe seama altor dimensiuni. De exemplu: Să nu strici Cuvântul lui Dumnezeu! Un bogat egoist va socoti pe placul său muzica doctrinară a mişcării care poartă numele de „Evanghelia prosperităţii” şi în care „cel sărac e socotit în afara bisericii”. Un îngâmfat nu va admite niciodată, sau poate foarte greu, să se spovedească la un duhovnic, şi de aceea îi va conveni mult mai mult roşcova spirituală con-form căreia nu are nevoie de el pentru Mărturisire.

 

Roşcovele acestea duhovniceşti sunt dăruite mereu de diavol prin trimişii săi în lume, trimişi care oferă şanse mult mai uşoare de mântuire, fără să ceară eforturi duhovniceşti deosebite şi, făcând din post, rugăciune, Cruce, icoane şi altele ca acestea lucruri în plus lăsate la bunul plac al fiecăruia. Ce este periculos este faptul că aşa cum roşcovele umflă pântecele, dând senzaţia de saţietate, de saturare, tot astfel şi ideile acestea pseudo-duhovniceşti vin să dea senzaţia de plinătate duhovnicească. Dar cam cât ţin roşcovele de foame trupească, tot cam atât ţin şi acestea de foame duhovnicească. Lumea devine edificiu; Dumnezeu – o poftă vitală, iar veşnicia se reduce, din păcate, la un simplu sicriu.

 

Textul Evangheliei de la Luca ne spune: „Dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mân-cau porcii, însă nimeni nu-i dădea”. Ultimele cuvin-te ne arată starea de lene duhovnicească ce-l cu-prinsese pe fiul cel rătăcitor, lene dublată întotdea-una de indiferentism, lene dublată de mândrie. El şi acolo avea în structura sa cea mai intimă conştiinţa că el este fiul unui tată bogat.

 

Aşa se întâmplă şi cu noi toţi. Ştim că Dumnezeu este Iubire. Şi toţi mergem mai cu seamă pe această definire a lui Dumnezeu. Trântiţi între porci şi între roşcove, păstrăm conştiinţa aceasta a legăturii noastre indestructibile cu Dumnezeu: Tată, Fiu şi Duh Sfânt: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deşi port ranele păcatelor” – spune cântarea la înmormântare. Şi aceasta este singura noastră salvare, dacă facem apoi şi pasul de întoarcere.

 

Ştiţi că, în general, oamenii, când le vorbeşti de Dumnezeu şi despre păcat, spun: „Ei, Dumnezeu mă iartă pentru că mă iubeşte”, şi tot timpul se face apel numai la iubirea lui Dumnezeu, uitându-se că Dumnezeu este şi Dreptate.

 

Deci spuneam că singura noastră salvare este gândul acesta la Dumnezeu, dacă facem şi pasul să ne întoarcem către Dumnezeu.

Etapele Spovedaniei, pe care aş vrea să vi le pun astăzi înaintea ochilor, pot fi remarcabil ilustrate de acum, cu textul Evangheliei: Haideţi să vedem ce spunem! Se vorbeşte despre fiul cel risipitor că:

1. şi-a venit în fire

2. şi a zis:

3. „Mă voi scula”

4. „Mă voi duce la tatăl meu”

5. „şi-i voi zice”.

Iată, aşadar, că venirii în fire îi corespunde purificarea lucrării de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, eliberând firea de durere sau de plăcere. „Mă voi scula!” devine un imperativ duhovnicesc: ieşirea din păcate, curăţenia de patimi (să remarcăm că revenirea în fire apare în fiu pentru că posteşte. Nu fură. Nu ucide porci ca să mănânce din ei – să nu uităm că avem de-a face cu un mediu iudeu).

 

„Mă voi duce la tatăl meu” este etapa ce semnifică dobândirea virtuţilor. Drumul spre tatăl este, în fapt, drumul pe care, duhovniceşte, omul îl străbate pentru curăţirea chipului lui Dumnezeu din sine. Ori chipul lui Dumnezeu se vădeşte în om pe măsu-ra plinirii poruncilor, a practicării virtuţilor.

 

Toate acestea culminează cu momentul care, în fond, le cuprinde pe toate în sine: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta”, sau la cer şi înaintea ta „şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!”. Este momentul fantastic al conştientizării păcatului şi mai cu seamă al dublării acestui moment de un altul, la fel de important, acela al deşertării de sine, al golirii de propria noastră slavă: „Am greşit; văd aceasta; sunt un păcătos şi o recunosc”.

 

Unii se opresc doar la: „Am greşit”; alţii la: „am greşit, văd aceasta”, dar mai apoi uită să şi recunoască acest păcat. Pierd, de fapt, din vedere punc-tul central al Spovedaniei: pocăinţa. De aceea Taina Spovedaniei este şi Taina Pocăinţei; pentru că nu ajunge doar simpla înşirare a păcatelor săvârşite. În fond, Duhovnicul nu este o curte de juraţi care să asculte un cazier penal. Nu-i foloseşte nici lui şi nici ţie, dacă la acest cazier nu se adaugă şi părerea ta de rău, profunda ta părere de rău, descoperind că ceea ce ai făcut ţi-a întinat raţiunea şi simţurile şi a pervertit chipul slavei dăruit de Creator. Numai astfel vei pricepe că singura ta cerere îndreptăţită este să ceri să fii aşezat împreună cu cei din urmă robi ai Tatălui ceresc, spunând mereu: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”.

 

Pentru că numai reaşezarea întru curtea Tatălui te face vrednic să-I mai poţi spune Tată. Depărtarea ta de bunăvoie, desfrânarea, împreună şederea cu porcii, poftirea roşcovelor – sunt tot atâtea trepte în jos, spre întunecimea iadului, a locuinţei locuitorului ţării îndepărtate, departe de dragostea Tatălui. Oare nu-l iubea tatăl pe fiul cel rătăcit când desfrâ-na, când păştea porcii, când poftea roşcovele?! Ba da. Dar fiul nu mai avea conştiinţa faptului că tatăl îl iubeşte. Desfrânarea, păcatul în general, tocmai asupra acestei conştiinţe încearcă să lucreze. Conti-nua trăire în patimi înlănţuie raţiunea şi simţirea, legând-o de lanţurile cele grele ale închisorii poftei şi mâniei. De acum omul foloseşte lumea dincolo de cadrul strict al necesităţilor, căzând în robia plăce-rilor şi a utilităţilor materiale. Lanţurile cele grele ale păcatului pot lipsi de acum. Robului i-a fost încastrat în suflet numele Antihristului şi nu mai poate fugi decât dacă e hotărât ca nimic din ceea ce a fost până atunci viaţă cotidiană să nu-i mai fie mod de viaţă. Dacă e hotărât să nu-i mai spună patimii virtute, acestei dezgoliri a păcatului în faţa propriei conştiinţe îi corespunde venirea în fire.

Iubiţii mei, multe daruri aduce Spovedania. Iată: – bucuria tatălui. Şi ce va echivala această bucurie?

– Dulcea lui sărutare;

– iertarea păcatelor, văzând părerea de rău şi întoarcerea;

– reîntărirea harului Botezului pentru că iată: tatăl dă haina cea mai bună fiului înapoi;

– reîntărirea peceţii harului Sfântului Duh, prin Taina Sfântului Mir. Iată: punerea inelului;

– reprimirea pe Muntele cel sfânt al Tainelor c-lor sfinte, care este Biserica. Cum am putea interpreta altfel primirea încălţămintei celei noi?

Bucuria cea mare a tatălui se relevă însă cel mai pregnant prin jertfirea viţelului celui gras şi chema-rea la ospăţ a fiului celui pierdut de acum aflat.

Conştiinţa adâncă a păcătoşeniei şi a nevredni-ciei se uneşte cu bucuria credinţei tatălui care aşteaptă în poziţia de neinvidiat a cerşetorului care stă şi bate mereu la poarta sufletului fiecăruia dintre noi. Se vădeşte astfel că Sf. Euharistie nu este răsplată pentru cei sănătoşi; când vom fi, oare, sănătoşi şi drepţi înaintea lui Dumnezeu? Că este hrană adevărată, medicament şi medic deopotrivă pentru cel flămând şi pentru cel bolnav; apă veşni-că pentru cel însetat care ştie de acum că fără ea, fără această apă veşnică, va muri de foame, de sete şi de boală cumplită.

 

Bucuria aceasta a întoarcerii, a unei continue întoarceri către Dumnezeu, trebuie să fie, de fapt, nota de zi cu zi a comuniunii noastre cu El? Fratelui fiului risipitor tocmai aceasta i-a lipsit: comuniunea de bucurie cu tatăl şi cu fratele său. El se socotea vrednic de a fi fiul tatălui său şi nu se mai bucura de aceasta. Nu s-ar fi gândit nici o clipă că ar putea cădea sau că i-ar fi bine ca argat al tatălui său. Lipsa de comuniune cu tatăl şi cu fratele său se vădeşte şi din cuvintele aruncate oarecum: „Iar când a venit acest fiu al tău, i-ai şi tăiat viţelul cel îngră-şat”. În momentul acela, el era într-o altă ţară, îndepărtată, căzut… în sus. Se vede că nu îndurase aceleaşi suferinţe cu tatăl său şi cu fratele său; nu stătuse treaz şi nu priveghease. Durerea tatălui fiindu-i străină, şi bucuria îi era la fel. De aceea „s-a întărâtat în mânie şi nu voia să intre în casă” – ne spune Evanghelia de la Luca.

 

Tatăl este fantastica pildă pentru Duhovnicie. El iese cu bucurie şi către fiul rătăcit şi către fiul care nu vrea să intre în casă, existând pericolul rătăcirii lui. Atenţia lui este extremă şi faţă de unul şi faţă de celălalt. Nu-i judecă nicidecum după acelaşi cala-pod. Nici nu tună, nici nu fulgeră, ba chiar faţă de cel păcătos dragostea lui este mai mare, îl învăluie cu mai multă iubire:

Când era încă departe, încă departe – iată, spune textul – i s-a făcut milă de el, a alergat – au-ziţi ce gest! – „a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult” – spune Evanghelia de la Luca, la versetul 20.

 

Identificarea păcătosului, alergarea, întâmpinarea lui, plângerea împreună cu el a păcatului – acestea sunt trăsăturile chipului duhovnicesc au-tentic. El nu stă rigid în scaunul Spovedaniei, şi drama fiecăruia este şi drama lui, pentru că este drama chipului Slavei lui Dumnezeu. Câtă vreme rămâne străin de zbuciumul sufletesc şi trupesc al fiului său duhovnicesc, Duhovnicul nu poate ieşi cu milă, cu lacrimi şi cu bucurie înaintea lui. Nu trebuie să-l apuce teama nici de prea marea cădere a semenului său şi nici aparenta stare de rob nu trebuie să-i deconcerteze atenţia sa duhovnicească, ci pentru fiecare, în orice clipă, trebuie să fie gata să-şi pună sufletul său pentru a-l mântui, pentru a‑l duce la adevărata Mâncare şi întru adevărata veselie. De aceea, Duhovnicul trebuie să fie un om al rugăciunii şi al plinirii poruncilor. Spune Paul Evdokimov, un teolog modern, dar ortodox, care a trăit multă vreme în Occident: „Într-o perioadă de inflaţie verbală, care nu face decât să agraveze urâta singurătate, numai omul păcii rugătoare poate să mai vorbească celorlalţi, să arate Cuvântul devenit chip, privirea devenită prezenţă. Tăcerea sa va vorbi acolo unde predica nu mai acţionează. Misterul său îl va face atent la o revelaţie devenită apropiată, accesibilă. Şi chiar când vorbeşte, cel care cunoaşte pacea găseşte cu uşurinţă prospeţimea feciorelnică a fiecărui cuvânt – şi auziţi finalul, ce minunat este: Răspunsul său la întrebările despre viaţă sau despre moarte vine ca un Amin al rugăciunii sale continue”.

 

Înaintea unui astfel de om, şi mărturisirea plină de pocăinţă a fiului risipit, şi aceea adevărată, dar lipsită de căinţă a fratelui care caută să sublinieze această risipire, vor găsi răspunsul cel corect al dragostei care, atunci când vede căinţa, iartă, chemând la masa Cinei Celui veşnic de Taină şi la bucuria casei Tatălui Ceresc.

 

Pilda dată de Mântuitorul mai are un aspect pe care de cele mai multe ori îl uităm. Noi tot timpul vorbim despre Evanghelia aceasta ca despre Evanghelia „fiului risipitor”, dar nu este acesta adevărul. Adevărul este că în Evanghelia de astăzi tatăl este cel care se risipeşte, pentru că el îşi dă averea fiului, el îşi risipeşte aşteptarea, el îşi risipeşte rugăciunea, el îşi risipeşte dragostea şi, iată!, el se risipeşte fizic, alergând, căzând cu bucurie şi cu multă dragoste întâmpinându-l; şi iată un caracter fundamental al lui: îşi risipeşte această bucurie a împlinirii împreună cu fiul său.

 

Aşadar, îngăduiţi-mi să spunem că astăzi, împreună, am fost martorii risipirii Tatălui spre readucerea fiului în lăcaşurile cele cereşti: nouă, tuturor, să ne fie pildă că tatăl cel risipitor este Tatăl cel ceresc Care Se risipeşte pentru noi în fiecare clipă, cu harul Duhului Sfânt, pentru a ne întări, pentru a ne face să ne venim în fire, pentru a ne face să renunţăm la roşcovele care ne umflă stomacurile, dar nu ne salvează sufletele, pentru a ne face să ne întoarcem cu privirea din nou către locaşul cel ceresc şi să spunem: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta. Primeşte-ne ca pe unul din argaţii Tăi”, ca argaţi în Împărăţia Ta veşnic să fim, bucuroşi de a Te vedea! Amin.

 

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012