Un bătrân avea mai mulți fii. Când aceștia au crescut, au inceput să-i spună uneori vorbe grele tatălui, răstindu-se și cerând socoteală pentru ce n-a putut face pentru ei și pentru ce n-au primit din ceea ce considerau că li se cuvine.
Ori de câte ori băieții se comportau ca atare, bătrânul nu zicea nimic, dar lua câte un cui și-l bătea în prispă.
Așa prispa a ajuns să fie plină de cuie de sus până jos.
Unul câte unul și-au întemeiat familii, au avut la rândul lor copii și au văzut ce înseamnă să fii părinte.
Bătrânul nu a zis nimic. A intrat în casă, a luat un clește și a început să scoată toate cuiele înfipte în lemnul prispei. Unul câte unul până nu a mai rămas niciun cui înfipt în lemn.
Băieții l-au întrebat nedumeriți de ce a bătut atâtea cuie în lemnul prispei și de ce le-a scos acum.
Bătrânul le-a răspuns că de fiecare dată când l-au acuzat, el a înfipt un cui în prispă. Acum ca și-au cerut iertare, toate acestea sunt iertate. Dar asa cum rămâne un gol în urma cuielor scoase din lemn, așa rămân și amintirile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!