22 Şi îndată Iisus a silit
pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt,
până ce El va da drumul mulţimilor. 23 Iar dând drumul mulţimilor,
S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur
acolo. 24 Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ,
fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. 25 Iar la a
patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. 26 Văzându-L umblând pe mare,
ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. 27 Dar
El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! 28
Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine
pe apă. 29 El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a
mers pe apă şi a venit către Iisus. 30 Dar văzând vântul, s-a temut
şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! 31
Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule,
pentru ce te-ai îndoit? 32 Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit
vântul. 33 Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat,
Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. 34 Şi, trecând dincolo, au venit în
pământul Ghenizaretului.
1. O primă minune: Iisus umblă pe apă. După prima înmulţire a pâinilor,
Mântuitorul a săvârşit alte două mari minuni asupra naturii, despre care ne
vorbeşte Evanghelia acestei Duminici. Anume, minunea umblării pe mare şi cea a
unei noi potoliri a furtunii pe mare (cf. Mt 8,23-27).
După ce mulţimea a mâncat şi s-a săturat din
pâinile şi peştii înmulţiţi prin minune, „îndată Iisus a silit pe ucenici să
intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da
drumul mulţimilor” (v. 22). El face acest lucru nu numai pentru că voia „să se
roage singur” (v. 23), ci mai ales pentru că, aşa cum ne spune Evanghelia de la
Ioan 6,15, mulţimea voia să-L ia cu sila şi să-L facă rege. Neînţelegând încă
îndeajuns caracterul mesianităţii lui Iisus, ucenicii erau în pericol de a
deveni şi ei susţinători ai acestei idei. Era o cursă în care s-au lăsat prinşi
adeseori oamenii nu îndeajuns de duhovniceşti. Istoria Bisericii ne dă
numeroase exemple de rătăcire a unor oameni care au crezut că Împărăţia lui
Dumnezeu are nevoie să fie slujită cu mijloace lumeşti. Şi care n-au înţeles că
„Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari” (I
Cor 1,27).
Iisus le poruncise ucenicilor să treacă pe
ţărmul celălalt, adică spre Betsaida, cum precizează Evanghelia de la Marcu (6,45).
Dar vântul le era împotrivă. De aceea, „la a patra strajă din noapte” (v. 25),
adică spre dimineaţă, între orele 3 şi 6 (căci cei vechi împărţeau cele 12 ore
ale nopţii în patru „străji”, de câte trei ore fiecare), corabia se afla încă
„în mijlocul mării” (Mc 6,47). Evanghelia de la Ioan ne spune că ea se afla „ca
la douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii” de la ţărmul de unde plecaseră
ucenicii, adică la vreo 5 km. Cum marea Galileii are o lăţime de aproximativ 10
km, înseamnă că se aflau, într-adevăr, „în mijlocul mării”. Ucenicii erau,
desigur, nu numai obosiţi peste măsură, ci şi tulburaţi de neputinţa de a
ajunge la ţărmul dorit. Atunci Iisus, Care îi vedea „cum se chinuiau vâslind”
(Mc 6,48), vine la ei pe mare. Iată o primă minune despre care ne vorbește
această pericopă: Iisus umblă cu picioarele pe marea înfuriată!
2. Alte mari minuni. Văzându-L ucenicii s-au înspăimântat, crezând că e o nălucă, şi au
strigat înfricoşaţi. Atunci Domnul le-a zis: „Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă
temeţi!” (v. 27). El se face astfel cunoscut ucenicilor. Cuvântul lui Petru:
„Dacă eşti Tu” nu exprimă o îndoială, ci o certitudine; expresia însemnând de
fapt: „Fiindcă eşti Tu”. Este evident că dacă Apostolul ar fi avut vreo
îndoială, el nu s-ar fi aruncat în valuri la cuvântul Celui Care li se arătase
astfel mergând pe mare. El nici nu ceruse un semn prin care să-L recunoască pe
Iisus, ci numai permisiunea de a veni la El pe apă. Numai dorinţa de a fi mai
repede alături de Domnul îl determină pe Petru să ceară acest lucru. Atât de
mult le lipsise Iisus în lungile ceasuri de luptă cu vântul şi cu valurile!
„Vino!”, i-a zis Mântuitorul. Plin de încredere, Petru s-a coborât din corabie
şi a pornit să meargă pe valuri. Evanghelia ne spune că „a mers pe apă şi a
venit către Iisus” (v. 29). Iată o a doua minune: Câtă vreme privește la Iisus,
Petru umblă și El pe apă! Dar, o clipă, Petru şi-a desprins privirea de la
Mântuitorul. A luat seama la vântul cel puternic şi la valurile înfricoşătoare
şi încrederea i s-a clătinat. Atunci a început să se scufunde în apă. A strigat
deci către Mântuitorul: „Doamne, scapă-mă!” (v. 30). Aşa cum strigaseră într-o
împrejurare asemănătoare ucenicii: „Doamne, mântuieşte‑ne că pierim!” (Mt
8,25). Şi tot ca şi atunci, Iisus îi vine imediat în ajutor celui care Îl
cheamă. El îi întinde mâna lui Petru şi-l smulge din valuri. Dar totodată îl
mustră pentru îndoiala sa, prin cuvintele: „Puţin, credinciosule, pentru ce
te-ai îndoit?” (v. 31).
Împreună cu Petru, Domnul Se suie în corabie. S-a petrecut atunci o
nouă mare minune, a treia de care dă seamă Evanghelia acestei Duminici: vântul
s-a potolit dintr‑o dată (v. 32; cf. Mc 6,51). Relatarea mateiană atinge
punctul ei culminant atunci când ne spune că „cei din corabie I s-au închinat,
zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (v. 33). Minunile succesive nu
numai că îi uimesc pe cei care participă la ele, dar îi și conduc la credință
și la mărturisirea credinței.
După Evanghelia de la Ioan, s-a petrecut
atunci şi o a patra minune: Iisus nici nu apucase bine să se suie în corabie
(ucenicii „voiau să‑L ia în corabie”), că „îndată corabia a sosit la ţărmul la
care mergeau” (In 6,21).
3. Credința în Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pline de dumnezeieşti învăţături sunt
aceste trei minuni alăturate şi relatările evanghelice care mărturisesc despre
ele.
În primul rând, încă o dată se descoperă
puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos. Ucenicii erau încă plini de
îndoială. Iisus l-a şi mustrat pe Petru pentru puţinătatea credinţei sale.
Ceilalţi nu erau nici ei mai credincioşi. Erau mai degrabă nedumeriţi.
Evanghelia de la Marcu ne spune că ucenicii „erau peste măsură de uimiţi în
sinea lor” ca unii care „nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece
inima lor era învârtoşată” (Mc 6,51-52). Cu toate acestea, seria de minuni la
care au fost martori îi determină pe ucenici să se închine lui Iisus ca lui
Dumnezeu, mărturisindu-L totodată ca atare: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu”. Desigur, credinţa lor în dumnezeirea lui Iisus încă nu era
desăvârşită. Numai după Înviere şi numai prin Lucrarea Duhului Sfânt în inima
lor, vor putea ucenicii să-L mărturisească într-adevăr pe Hristos-Dumnezeu.
Nimeni nu poate face o adevărată mărturisire a lui Iisus numai cu puterile sale
fireşti. Atunci când la Cezareea lui Filip, Apostolul Petru va face
mărturisirea că Iisus este „Hristosul Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt 16,16),
Mântuitorul îl va ferici, dezvăluind faptul că numai printr-o descoperire a
Tatălui Ceresc a putut el face această mărturisire (Mt 16,17). Iată însă că,
încă de pe acum, ucenicii anticipează această mărturisire că Iisus este Fiul
lui Dumnezeu. Iar Evanghelia, înfăţişându-ne acest moment, ne invită şi pe noi
să mărturisim cu deplină credinţă că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu. Căci numai prin această credinţă şi această mărturisire ne putem
mântui. Aceasta ne-o spune lămurit Apostolul neamurilor: „Că de vei mărturisi
cu gura ta că Iisus este Domnul (adică Dumnezeu adevărat n. n.) şi vei crede în
inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi te vei mântui” (Rom 10,9).
O
altă importantă învăţătură a acestei pericope evanghelice este aceea că, în
călătoria noastră spre cer, trebuie să avem ochii inimii îndreptaţi numai către
Hristos. Că nu trebuie să privim la vântul care ne stă împotrivă, nici la
valurile pe care el le ridică înaintea noastră. Dacă Petru ar fi privit numai
spre Iisus nu s-ar fi afundat deloc în valuri; ar fi mers pe apă ca şi Iisus,
spre El şi împreună cu El. Sfânta Scriptură ne îndeamnă, într-adevăr, să
străbatem calea mântuirii noastre „cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus” (Evrei
12,2). Atunci biruinţa noastră va fi uşoară şi sigură.
4. Corabia mântuirii și „cei din corabie”. Ne vom referi însă pe larg la o altă
învăţătură importantă ce se desprinde din Evanghelia acestei duminici. Pe lângă
latura hristologică – că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi că se cuvine să-L
mărturisim ca atare – exegeţii discern în această pericopă o importantă
intenţie eclesiologică. Se știe că Sf. Matei manifestă, în Evanghelia Sa, o
preocupare aparte în ce priveşte învăţătura despre Biserică. Acest lucru este
evident şi în pericopa de faţă. Corabia la care face referire în repetate
rânduri este pentru evanghelist un simbol al Bisericii. În episodul de la
Cezareea lui Filip – de o valoare fundamentală în iconomia primei Evanghelii –
Mântuitorul Hristos îşi exprimă în mod explicit intenţia de a întemeia Biserica
(„voi zidi Biserica Mea”), punând la temelia ei credinţa mărturisită de Petru
în mesianitatea şi divinitatea Sa: „Tu eşti Hristosul Fiul lui Dumnezeu Celui
viu” (Mt 16,16-18). Iată însă că această credinţă, descoperită lui Petru de
către Tatăl Ceresc, este anticipată de pe acum, ucenicii din corabie
mărturisind tocmai acest adevăr fundamental că Iisus este cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu. Un comentator zice că „epilogul potolirii furtunii este pentru scena
de la Cezareea lui Filip ceea ce sunt zorii pentru ziuă” (Alfred Durand, Evangile selon Saint Matthieu, traduite et
commenté, „Verbum salutis”, I , ed. a 15-a, Paris, 1929, p. 286). Nu este
deci de mirare că în legătură cu această mărturisire, ni se dezvăluie ceva şi
despre taina Bisericii.
Iată câteva
evidente trăsături eclesiologice ale acestei pericope: în primul rând corabia
apare aici oarecum personificată. Într-adevăr, în v. 24, în original, verbul
grecesc (la participiu), folosit de evanghelist pentru a arăta situaţia
corăbiei în mijlocul furtunii, este
basanizomenon, care se traduce exact prin „era chinuită”. Ceea ce nu se
poate spune decât despre o persoană.
Iisus îi
sileşte pe ucenici să intre în corabie (v. 22); ceea ce arată voinţa
Mântuitorului ca toţi ucenicii Săi, de pretutindeni şi de totdeauna, să fie în
corabia Bisericii Sale, iar nu pe undeva pe dinafara ei. Iar, în finalul
pericopei, ucenicii sunt numiţi, pur şi simplu, „cei din corabie”. „Cei din
corabie” se închină lui Hristos şi mărturisesc că El este Fiul lui Dumnezeu (v.
33). Astfel, a fi ucenic al lui Hristos înseamnă a fi în corabia Bisericii
Sale. Mulţi nu înţeleg acest lucru şi nu întrevăd rolul unic al Bisericii în
dobândirea mântuirii. De aceea o dispreţuiesc, o batjocoresc şi o părăsesc. Împotriva
acestei grave ispite ne previne un cuvânt apostolic, îndemnându-ne să nu
părăsim „Biserica noastră, precum le este obiceiul unora” (Evrei 10,25).
5. Hristos iubește Biserica. Biserica nu este numai ceea ce se vede, adică numai o comunitate de
oameni sau locaşul în care ei se adună pentru cultul public. Ci Biserica este
deopotrivă şi – mai ales – ceea ce nu se vede. Ca să ştim ceea ce este
Biserica, trebuie să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu. Astfel, încă în Vechiul
Testament, ni se descoperă taina Bisericii ca Mireasă a lui Hristos (Osea
2,21-22). În Sfintele Evanghelii Iisus Se prezintă ca Mirele Bisericii, ca în
parabola cu nunta fiului de împărat (Mt 22,1-13) sau în parabola celor zece
fecioare (Mt 25,1-13). Sfântul Apostol Pavel vorbeşte direct de această unire
tainică atunci când, în Epistola către Efeseni, compară iubirea bărbatului faţă
de soţia sa cu cea a lui Hristos pentru Biserică. El face acest lucru nu numai
pentru a dezvălui sensul căsătoriei creştine, ci şi pentru a ilustra taina
Bisericii: Hristos şi Biserica formează „un singur trup” (Ef 5,31-32). Dacă
Hristos şi Biserica sunt una, cum poţi zice că-L iubeşti pe Hristos urând sau
dispreţuind Biserica Sa? „Hristos – zice Apostolul – a iubit Biserica şi S-a
dat pe Sine pentru ea” (Ef 5,25). Iar în Apocalipsă, Biserica apare în întreaga
splendoare a desăvârşirii Sale (Apoc 21,1-4), ca „mireasa, femeia Mielului”
(21,9).
Taina
iubirii lui Dumnezeu pentru Biserică este revelată încă în Vechiul Testament.
Voi cita un singur text, din Proorocia lui Zaharia (8,1): „Aşa grăieşte Domnul
Savaot: Iubesc Sionul cu zel mare şi cu patimă aprinsă îl doresc” (cf. Zah 1,14).
Or, Sionul preînchipuia Biserica.
6. Și noi trebuie să iubim Biserica. Ca și Hristos – și prin harul Său – și
credincioșii sunt chemați să iubească Biserica. Adevăraţii credincioşi nu pot
decât să iubească, cu toată puterea lor, Biserica, pe care Dumnezeu Însuși o
iubește, pentru care Hristos S-a dat pe Sine Însuși, și care a fost întemeiată
pe Crucea Golgotei pentru mântuirea lor. Iată, de pildă, cum se exprimă
Psalmistul: „Sculându-Te, vei milui Sionul... că au iubit robii Tăi pietrele
lui şi de ţărâna lui le va fi milă” (Ps 101,14-15). Templul de pe Sion era
atunci o ruină. Ei bine, „robii” lui Dumnezeu iubesc chiar şi pietrele risipite
ale Sionului şi le este milă chiar şi de molozul lui. Iată un model minunat al
atitudinii pe care șin noi se cuvine s-o avem faţă de Biserică!
Păcatele
noastre fac, într-adevăr, ca Biserica să le apară celor care o văd numai pe
dinafară, ca o ruină. Mulţi chiar dintre cei care se consideră credincioşi o şi
socotesc astfel şi îi arată întreg dispreţul lor. Într-un catehism ortodox
alcătuit în Franţa (Dieu est vivant
Catéchisme pour les familles, Cerf, Paris, 1980), editat şi în româneşte,
la capitolul despre Biserică sunt date mai întâi o serie de minunate definiţii
ale acesteia, preluate din scrierile patristice sau din lucrările unor mari
teologi mai noi. În dialogul care urmează dintre părinte şi fiul său
duhovnicesc, acesta din urmă zice că toate acestea sunt bune, dar că privind la
membrii Bisericii, simpli credincioşi sau chiar preoţi, cu toate păcatele lor
şi, de multe ori, cu făţărnicia lor, Biserica îi apare cu totul altfel decât în
acele frumoase definiţii. La care părintele duhovnicesc răspunde următoarele:
„Dacă ai fi fost la Ierusalim în Vinerea Mare, când Pilat L-a înfăţişat
mulţimii pe Hristos plin de sânge, de scuipat, ai fi zis că El e urât... El
purta pe faţa Sa întreaga urâţenie a lumii. Scuipatul oamenilor Îl desfigura şi
totuşi era El, Hristosul, cel Unul Sfânt. Ei bine, acelaşi lucru se întâmplă şi
cu Biserica Sa. Ea este urâtă din pricina tuturor scuipaturilor noastre, a
tuturor meschinăriilor noastre, a tuturor crimelor noastre, a tuturor păcatelor
oamenilor care o compun, inclusiv ale tale şi ale mele; şi totuşi în ea se
ascunde Hristos, asupra ei planează Duhul Sfânt” (p. 297). Mai departe,
părintele atrage atenţia că Biserica este obiect al credinţei. În Crez, mărturisim nu numai credinţa în
Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, ci şi credinţa în Biserica cea „una
sfântă sobornicească şi apostolească”. Or, nu în ceea ce vedem credem, ci în
ceea ce nu se vede; n‑ai nevoie de credinţă pentru a constata ceea ce vezi.
Astfel, Biserica este nu numai ceea ce se vede, ci şi ceea ce nu se vede, ceea
ce Cuvântul lui Dumnezeu spune despre ea. De aceea Biserica este sfântă în
ciuda păcatelor membrilor ei (p. 298). Şi trebuie s-o iubim aşa cum o iubeşte
Dumnezeu Însuşi, aşa cum o iubeşte Hristos, Mirele ei.
7. Drumul furtunos al vieții Bisericii. Drumul Bisericii, spre ţărmul Împărăţiei
celei veşnice nu este unul lin. Ea se confruntă mereu cu un puternic vânt
împotrivitor şi valuri mari i se ridică în cale. Dar această pericopă
evanghelică, cu șirul ei de minuni, ne arată că niciodată corabia Bisericii nu este
pierdută din ochi de Domnul şi Mântuitorul ei. În paralela de la Marcu citim
că, deşi corabia cu ucenicii era departe, „în mijlocul mării”, totuşi „Iisus
i-a văzut (pe ucenici) cum se chinuiau vâslind” (Mc 6,47-48).
Totodată,
Evanghelia acestei Duminici ne îndeamnă, încă o dată – după atâtea alte
mărturii și minunate chemări ale cuvântului dumnezeiesc–, să nu ne lăsăm
nicidecum copleşiţi de ispita de a judeca Biserica numai după cele dinafară, de
a o dispreţui sau de a o părăsi – aşa cum le este astăzi multora obiceiul –
uitând de unirea tainică dintre ea şi Mirele ei! Să ne silim numai ca nu cumva
şi păcatele noastre să însângereze şi să murdărească faţa Miresei lui Hristos,
cea pentru care El „S-a dat pe Sine Însuşi, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia
apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau
zbârcitură ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană”
(Ef 5,25-27).
Iar dacă în
calea noastră se ridică valuri uriaşe şi vânt împotrivitor, să nu descurajăm,
nici să nu ne îndoim de privegherea plină de iubire a Celui Care este Capul şi
Cârmaciul corăbiei mântuitoare a Bisericii Sale! Dincolo de vânt şi de valuri,
să-L vedem pe Hristos mergând înaintea noastră şi să-L auzim, zicându-ne:
„Îndrăzniţi!” Dorind şi noi, asemenea lui Petru, să mergem către El, să auzim
dulcea Lui chemare: „Vino!” O chemare căreia să‑i dăm cu bucurie răspunsul
cuvenit de credinţă şi de iubire.
PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!