Boala slavei deşarte

Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii

(a Vameşului şi a Fariseului)

Evanghelia de la Luca 18,10-14

¹⁰ Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. ¹¹Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. ¹² Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. ¹³ Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. ¹⁴ Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

 1. „Doi oameni”. Înseşi cuvintele prin care evanghelistul introduce această pildă ne arată că ea a fost adresată „către unii care se credeau drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (v. 9).

Se ştie, într-adevăr, că fariseii se considerau „drepţi” şi-i dispreţuiau pe ceilalţi tocmai pentru că-i socoteau inferiori din punctul de vedere al „dreptăţii”. Însăşi denumirea de „farisei” (în ebraică: perişim) înseamnă „separaţi”. Fariseii nu se amestecau cu ceilalţi, pe care-i considerau cu mult mai prejos decât ei în ce priveşte îndeplinirea îndatoririlor religioase. „Mulţimea aceasta care nu cunoaşte Legea este blestemată!” – exclamă unii ca aceştia când constată popularitatea de care se bucură Iisus printre „ceilalţi” (In 7,49).

Și totuși, în relatarea evanghelică, fariseul și vameșul sunt, pur și simplu „doi oameni”. Adică membri ai uneia și aceleiași umanități. Sunt amândoi creați de Dumnezeu, au amândoi trup și suflet, amândoi s-au născut și trăiesc în această lume, amândoi vor muri și se vor înfățișa la scaunul dreptății divine. Ba, împărtășesc și unele trăsături pe care nu le-ar găsi la alți oameni. Amândoi sunt iudei; și, iată, amândoi sunt acum în templu, pentru rugăciune. Căci au Același Dumnezeu, pe Care-L recunosc (măcar teoretic) și Căruia I se roagă.

O, de am vedea câte avem în comun cu fiecare dintre semenii noștri, înainte de a vedea ceea ce ne deosebește și înainte de orice impuls păcătos de a ne socoti masi buni ca alții!

2. Rugăciune? Cei doi oameni s-au suit la templu să se roage. Numai că rugăciunea fariseului nu mai e rugăciune. De ce? În primul rând, el nu-I cere nimic lui Dumnezeu, fiind deplin satisfăcut cu situaţia sa. E adevărat, el mulţumeşte. Şi totuşi, „rugăciunea” sa este departe de ceea ce se înţelege printr-o rugăciune de mulţumire. El, aparent, se adresează lui Dumnezeu, dar de fapt se contemplă cu admiraţie pe sine însuşi. Ba, parcă Îl şi compătimeşte pe Dumnezeu pentru că, în afară de el, nu mai are şi alţi slujitori cu adevărat credincioşi.

Să luăm aminte, frații mei, la conținutul și la felul rugăciunii noastre. Ca nu cumva, Doamne ferește, să se întâmple cu noi ceea ce se zice prin profetul Isaia despre falșii rugători: „Când ridicați mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, și când înmulțiți rugăciunile voastre, nu le ascult” (Is 1,15).

3. Un „drept” pentru sine însuși, dar nu și pentru Dumnezeu. Poți să-L minți pe Dumnezeu? Desigur că fariseul nu minte când spune că face ceea ce face. Da, fariseul nu era nici răpitor, nici nedrept, nici nu trăia în adulter. Da, fariseul postea, chiar mai mult decât cerea Legea lui Moise, care nu prevedea nicăieri obligativitatea de a posti mereu două zile pe săptămână. Ba, poate, chiar mai mult decât posteau în general înşişi fariseii. Căci, deşi posturile ocazionale erau ţinute întotdeauna lunea şi joia, nu există dovezi că fariseii ar fi făcut o obligaţie din a posti câte două zile în fiecare săptămână. Da, fariseul dădea zeciuială, după Lege (Num 18,21; Deut 14,22), ba chiar şi depăşind prescripţia Legii (cf. Mt 23,23). Şi desigur că, prin silinţele sale de a-şi impropria acea „dreptate a cărturarilor şi a fariseilor” (cf. Mt 5,20), el îi depăşea de departe pe mulţi dintre „ceilalţi oameni”. Ce să mai spunem de sărmanul vameş, păcătos notoriu prin însăşi ocupaţia sa!

Şi totuşi, fariseul minte grav. Se minte pe sine însuşi. Şi Îl minte pe Dumnezeu. Căci el se înşeală amarnic în ce priveşte situaţia sa în faţa lui Dumnezeu. Păcatele pe care fariseul le vede la „ceilalţi” (v. 11), chiar toate la un loc, nu sunt atât de grave ca păcatul de care suferă el însuşi. Este vorba de păcatul slavei deşarte şi, îndeaproape înrudit cu acesta, ba chiar socotit una cu el, de păcatul mândriei.

4. Slava deșartă. Motiv pentru slava deşartă poate fi situaţia pământească a unui om, ca frumuseţea trupească, inteligenţa, bogăţia, situaţia socială etc. Dar încă mult mai grav este acest păcat când omul „se umflă de dorinţa unui renume deşert pentru bunuri duhovniceşti şi ascunse” (Sf. Ioan Casian). Diavolul nu se sperie de virtuţile noastre. Mai ales pe cei virtuoşi îi asaltează el cu ispita slavei deşarte. Sf. Ioan Scărarul zice că „diavolul slavei deşarte simte o bucurie deosebită atunci când vede că se înmulţesc virtuţile” (Scara, XXI, 3) şi că aşa precum „furnica aşteaptă ca recolta să crească şi grânele să se coacă, tot astfel şi slava deşartă aşteaptă să fie adunate toate bogăţiile noastre duhovniceşti” (ibid., 2). Slava deşartă este în stare, ea singură, să ia în om locul tuturor celorlalte patimi.

Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să fim extrem de atenţi la asalturile acestui păcat. Căci slava deşartă are o mare putere şi face multe victime printre oamenii care se consideră credincioşi. Ea este foarte subtilă şi îmbracă forme extrem de variate, astfel încât îl atacă pe om din toate părţile. Într-adevăr, orice stare şi orice lucru poate deveni pentru om un motiv de trufie. Părinţii descriu natura acestei patimi comparând-o cu o ceapă: când ei de pe ea o foaie, găseşti dedesubt alta, şi cu cât ei din ea, cu atât apar mereu altele. Sf. Ioan Scărarul zice: „Aşa precum soarele străluceşte la fel pentru toţi, tot astfel slava deşartă găseşte temei să se bucure de toate lucrările noastre. Astfel, de pildă, din post îmi fac pricină de trufie, apoi, când încetez postul pentru a nu fi luat în seamă, mă slăvesc cu prudenţa mea. Sunt biruit de slava deşartă când port veşminte frumoase, dar găsesc motiv de trufie şi când port haine sărmane. Sunt biruit de ea când vorbesc, şi sunt stăpânit de ea când păstrez tăcerea. Ea este asemenea acelor capcane cu trei ţepuşe; oricum ai arunca-o, tot rămâne o ţepuşă îndreptată în sus” (Scara, XXI, 5). Astfel, e foarte greu să scapi de acest rău, căci chiar ceea ce faci pentru a te debarasa de el poate deveni pentru tine un nou temei pentru vanitate (Evagrie din Pont).

Subtilitatea slavei deşarte este de aşa fel încât ea ne poate îndemna la lucruri dintre cele mai lăudabile: la asceză şi la lupta împotriva patimilor, la practicarea virtuţilor, la dobândirea darurilor duhovniceşti. Numai că toate aceste fapte devin fără folos şi „deşarte” dacă sunt săvârşite sub impulsul slavei deşarte, al trufiei. Şi ele nu au nici o valoare în faţa lui Dumnezeu, ci sunt „asemănătoare nedreptăţilor”, zice Sf. Macarie, care citează acest cuvânt al Psalmistului: „Că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor” (Ps 52,7).

5. Boală, nebunie, decădere din credință. Sf. Ioan Gură de Aur zice că „slava deşartă este un fel de nebunie” (Despre slava deşartă, 10). Prin acest păcat, diavolul îl scoate pe om din minţi şi „îi tulbură raţiunea, până la delir” (ibid., 2).

Astfel, slava deşartă este o boală, o gravă boală spirituală. Ca orice boală, ea înseamnă o pervertire a unei atitudini naturale şi normale. Într-adevăr, omului i s-a dat prin creaţie să tindă spre slavă; el însă este destinat să dobândească slava dumnezeiască, prin unirea cu Dumnezeu, iar nu slava omenească. Astfel, cum zice Sf. Maxim Mărturisitorul, „nu slava este un rău, ci slava deşartă” (Capete despre dragoste, III, 4). În două rânduri, în Epistolele sale, citează Sf. Apostol Pavel acest cuvânt al lui Ieremia (9,24): „Cel ce se laudă, în Domnul să se laude” (I Cor 1,31; II Cor 10,17).

Slava deşartă este nu o boală obișnuită, ci cea mai grea boală: ea este o nebunie, o boală care afectează întreaga ființă a omului. Într-adevăr, cel stăpânit de ea pierde simţul realităţii şi se aruncă în iluzie şi în delir. Cel ce se înalţă şi se admiră pe sine face acest lucru pentru că nu mai recunoaşte că tot ceea ce ar putea fi bun în el vine de la Dumnezeu. Atitudinea normală a omului este ca, atunci când constată vreun bine la el, să-l atribuie lui Dumnezeu, să vadă în acest bine un dar al lui Dumnezeu. Mântuitorul Însuşi ne dă pilda acestei atitudini normale atunci când îi zice unuia care I se adresase cu apelativul „Învăţătorule bun”: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât Unul Dumnezeu” (Mc 10,17). Trufaşul, de fapt, nu-L mai cunoaşte – şi nu-L mai recunoaşte – pe Dumnezeu. „Începutul trufiei omului este a părăsi pe Dumnezeu şi a-şi întoarce inima de la Cel ce l-a făcut”, zice Isus Sirah (10,12). Astfel, cel căzut victimă acestei grave boli care este slava deşartă, chiar dacă se crede şi se dă mare credincios, nu mai crede, de fapt, în Dumnezeu. Mântuitorul Însuşi zice: „Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (In 5,44). Cel stăpânit de slava deşartă începe să „creadă” în oameni, de la care aşteaptă atenţia, stima, admiraţia, laudele, şi în tot ceea ce ar putea să trezească în aceştia astfel de atitudini. Dar, mai presus de toate, el „crede” în sine însuși. Trufaşul este, astfel, un idolatru, ba chiar mai rău decât un idolatru, ca unul care se face propriul său dumnezeu.

Iar dacă pe Dumnezeu Însuşi Îl ignoră, nu e deloc de mirare că trufaşul nu are decât gânduri şi cuvinte înjositoare pentru semenii săi.

6. „Nu sunt ca ceilalți oameni” (v. 11). Iată de ce fariseul îl priveşte cu atâta dispreţ pe cel ce se ruga nu departe de el în templu! Iată de ce, în orbirea sa, nu realizează deloc anomalia faptului că se plasează pe sine însuşi, singur, de o parte, iar pe toţi „ceilalţi oameni” de cealaltă parte! Căci, în delirul său nebunesc, în decăderea sa spirituală, crede că nimeni nu-i poate sta alături. Iar dacă vine în faţa lui Dumnezeu, n-o face decât ca, excluzându-L pe Dumnezeu din viaţa sa, să se slăvească pe sine ca „dumnezeu”; ca recunoscându-i „dreptatea” şi „slava”, Dumnezeu Însuşi să se includă în masa nevrednică a „celorlalţi”, buni numai ca termen de comparaţie şi ca sursă de unde să-i vină recunoaşterea, admiraţia şi lauda.

Iată o adevărată catastrofă spirituală! Care distruge tot ce omul a putut câştiga, prin oricât de mari şi stăruitoare eforturi. Şi care-l aruncă pe acesta la o stare foarte apropiată de a celui care, prin trufie, a devenit din înger, demon.

7. Păcat al celor „drepți”. Păcatul fariseului din această pildă este şi astăzi foarte răspândit printre cei „care se cred că sunt drepţi” (cf. v. 9).

Un mare rabin din vechime (rabbi Hillel) învăţa aşa: „Sileşte-te să nu fii mai presus decât adunarea (comunitatea) şi nu te încrede în tine însuţi până în ziua morţii tale”.

Din nefericire, la această învăţătură nu luau aminte mulţi dintre pretinşii lideri spirituali ai iudaismului din vremea Mântuitorului. Cum nu iau aminte atâţia dintre creştini, care până şi în biserică ţin să-şi etaleze trufia, şi nu iau aminte atâţia dintre cei care-şi arogă calitatea de „lideri” între creştinii din zilele noastre. Căci, din nefericire, pentru mulți dintre „liderii” de care ne lovim şi de care se loveşte şi astăzi Hristos şi lucrarea Sa de mântuire, motivaţia principală a eforturilor şi a realizărilor aşa-zise „duhovniceşti” nu este alta decât nebunia catastrofală a slavei deşarte. Ei se amăgesc că nu sunt ca „ceilalţi”. Că locul lor nu poate fi niciodată laolaltă cu „turma”. Apar numai acolo unde sunt luaţi în seamă. Şi cum s-ar putea ca, acolo unde apar, să nu fie primiţi cu măguleli şi cu laude? Cum să nu li se dea lor cuvântul? Şi cum să nu fie ascultat cuvântul lor ca „literă de Evanghelie”?

O, Doamne Dumnezeul nostru, izbăveşte-i pe toţi credincioşii Tăi de boala cea ucigătoare, de nebunia și de cumplita decădere din credință a slavei deşarte. Şi dă-ne înţelepciunea şi harul de a folosi în toată viaţa noastră leacul cel minunat al smereniei şi al pocăinţei vameşului. Astfel încât, între fraţii noştri şi negrăit de fericiţi de a fi cu ei, să căutăm şi să ne bucurăm întotdeauna de locul cel mai de jos. Ca, de acolo, să Te putem vedea şi să Te putem mărturisi numai pe Tine, izvorul a „toată darea cea bună şi a tot darul cel desăvârşit”. Şi ca, fugind de orice iluzie în ce ne priveşte şi văzându-ne aşa cum suntem cu adevărat – adică de tot nevrednici şi cei dintâi dintre păcătoşi (cf. I Tim 1,15) – să ne mărturisim Ţie cu lacrimi şi cu umilinţă şi să strigăm numai după mila Ta!