(Lc. 18, 10-14)
Spun unii ca, cata vreme fariseul, intr-un anume fel, ii osandeste si zugraveste pe oameni ca rapitori, nedrepti si curvari, inca nu se poate cunoaste starea lui duhovniceasca. Şi ca atunci cand il osandeste pe vames, se cunoaste cu totul ca s-a inselat.
Eu, Fiilor, va spun ca mai inainte chiar de a-l judeca pe vames se poate recunoaste inselarea sau starea mincinoasa a mintii, sau inalta gandire despre sine a fariseului! Ma veti intreba cum? Din ce traim in fiecare zi ne sunt cunoscute doua pricini:
Prima, fariseul foloseste energia mintii sale, adica prima luminita a mintii, pentru vederea actiunilor si pacatelor straine si pentru zugravirea oamenilor dupa ele. (Una este sa spuneti ca cineva curveste, iar alta este sa spuneti ca cineva este curvar – prima data doar judecati, iar apoi deja osanditi.) Fariseul savarseste pacatul cel mai greu. Vom intelege ca prima lumina nu se foloseste pentru vederea pacatelor straine, ca nu ii este data o astfel de putere sau forta de patrundere, sau insusire.
A doua, „puterea” de a observa, judeca si osandi faptele si greselile straine o dobandim cand primei lumini a mintii – in acest caz limitata la o goala cunostinta – ii facem legatura cu patimile noastre. În acel moment diavolul ne „deschide ochii” sa vedem greselile celorlalti, precum slabiciunile si lipsurile parintelui nostru duhovnicesc, si ne amageste ca sa-i judecam si osandim. Luarea-aminte la patimile celorlalti, privitor la calea de judecare si osandire pecetluita in inima noastra, este doar semn si dovada de netagaduit ca aceleasi patimi vietuiesc in noi, dar nu si ca ar fi cu adevarat in cel pe care il judecam si osandim. De gasim oarece patima la cel pe care il judecam sau osandim, adesea ea se naste din ce vedem cu ochii nostri, sau doar auzim de la altul despre aceasta. Însa, chiar si cand vedem cu ochii, dupa cum spun Sfntii Parinti, nu putem fi intr-atat de siguri, caci tot ceea ce vedem, vedem prin mijlocirea patimilor ce traiesc in noi; daramite cand doar auzim de la altul. Oricum ar fi, in clipa in care judecam, nu facem altceva decat sa atragem asupra noastra acea infierare prin care ii osandim pe ceilalti si cadem de la Dumnezeu.
Prin urmare, fariseul – si cel de atunci, si cel de azi – nu foloseste prima lumina a energiei curatite a mintii pentru luarea-aminte la pacatele lui si la necuratenia adunata, nici nu-l are pe Hristos singura randuiala in viata sa duhovniceasca.
Dumnezeu, Care a venit sa ne mantuiasca, iar nu sa ne judece: “Ca n-am venit ca sa judec lumea, ci ca sa mantuiesc lumea.” (Io. 12, 47)
Ce spune fariseul in „rugaciunea” sa mai departe, dupa Evanghelie? Postesc de doua ori in saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig.
Ce i-am fi spus azi unui astfel de om – unii cu parere de rau, unii cu sange rece, unii mai in ras: „Daca vrei, posteste acum in afara si toata saptamana, implineste numai de forma (in afara) toate randuielile si tipicurile ramase din Lege, ca tot degeaba; spre pierzarea ta faci toate aceste lucruri…” Dar ce ii spune altundeva Domnul unui astfel de om, El Care ii cunoaste cel mai bine starea lui duhovniceasca launtrica, stare pe care noi incercam acum sa o deslusim?
Farisee oarbe, curateste intai partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa fie si cea dinafara curata. (Mt. 23, 26)
Iar Vamesul de departe stand nu vrea nici ochii sai la cer sa-i ridice, ci isi batea pieptul sau zicand: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului.
La vames putem indata lua aminte la calea de vindecare. Şi acest lucru nu doar prin cunoasterea si trairea cugetului si a mintii noastre, ci si prin puterea pildei evanghelice, care, in repetate randuri, inmoaie cu umilinta si cu plans inima noastra. Santem datori sa veghem mereu la aceasta stare a inimii si a mintii noastre si sa o sporim pana la dimensiunile ei sobornicesti.
În pocainta vamesului luam seama la cateva potriveli: de departe stand, nu vrea nici ochii sai la cer sa-i ridice, isi batea pieptul si zicand: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului.
Ce credeti, care dintre aceste aparitii puternice si strans legate ale pocaintei descopera cel mai mult starea lui duhovniceasca? Plansul ascetic dupa Dumnezeu, altfel spus, marea silinta de a se deda pe sine la plans, adica batutul in piept. Aceasta este aceeasi metoda, sau una asemanatoare cu cea pe care Parintii au folosit-o de-a lungul veacurilor. Este aceeasi metoda sau una asemanatoare cu cea pe care o impartaseste altora si Sfantul Ignatie Briancianinov in lucrarile sale. Este aceeasi metoda sau una asemanatoare cu cea pe care o folosesc pana in ziua de azi si o spun si altora ucenicii apropiati sau mai departati ai sfantului staret Iosif Spileotul [Gheron Iosif, n.n.] si multi altii.
Unii spun ca un astfel de mod pare a fi smintitor. Noi le-am raspunde, si in cuvant si in fapta: daca pentru Hristos nu era smintitor si daca El ni-l prescrie, cine santem noi sa filosofam in afara si mai presus de Vestea cea Buna? Întreaga noastra nevointa la treapta de curatire a inimii de patimi, Parintii au insemnat-o si au descris-o ca ascetica – nu simtim, dar ne silim mereu; nu avem sprijinul vadit al harului, dar traim ca si cum l-am avea!
Zic voua, s-a pogorat acesta mai indreptat la casa sa, decat acela, ca tot cel ce se inalta pre sine, se va smerì, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta.
Orice om care, din pricina mandriei si slavei omenesti, se inalta singur si, astfel, il osandeste pe aproapele sau, tot atunci cade, caci harul dumnezeiesc l-a parasit. Iar orice om ce se injoseste si se osandeste singur datorita legaturii trainice cu Dumnezeu, si astfel il indreptateste pe aproapele sau, atrage harul dumnezeiesc necreat iar atunci este inaltat de Dumnezeu.
Fiilor, sa mai stiti si urmatoarele: Toti cei ce nu au inima deschisa pentru rugaciunea mintii si a inimii sunt datori a sti ca pricina pentru aceasta este judecarea aproapelui, care se iveste din prea multa cugetare despre ei insisi; adica din reaua nevointa sau cu alte cuvinte din neascultare si de-sine-indrumare duhovniceasca.
Prin insusirea gandului „eu sant vinovat pentru toate” se deschide locas pentru rugaciunea vamesului:„Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”
Se naste simtamantul de pocainta si plans, si indeobste, curgerea gandurilor este cu totul potrivnica (osandirea de sine) fata de cel ce crede ca celalalt este vinovat (osandire). Cand in inima noastra primim gandul ca celalalt este vinovat si ne punem de acord cu acest gand, aratam si ca ne este straina nevointa iubirii ascetice. Cel pe care il iubim, macar si ascetic, niciodata nu este vinovat.
(din: Mitropolitul Strumitei, Naum, “Nici Eu nu voi spune voua…”, Editura Predania, 2015)
sursa: cuvantul-ortodox.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!