Depărtarea de Dumnezeu este iad

Nu-mi aduc aminte să fi trecut vreo zi fără mângâiere dumnezeiască. Uneori, atunci când oamenii sunt în concedii, mă simt rău, și astfel pot să inteleg cât de rău pot trai cei mai mulți oameni nemângâiați, pentru că sunt departe de Dumnezeu. Cu cât se depărtează cineva de Dumnezeu, cu atât lucrurile se complică mai mult. Se poate ca cineva să nu aibă nimic, dar dacă il are pe Dumnezeu, nu dorește nimic. Asta e ! Iar dacă Ie are pe toate, și nu Îl are pe Dumnezeu, este chinuit înlăuntrul său. De aceea, fiecare pe cât poate, să se apropie de Dumnezeu. Numai lângă Dumnezeu află omul bucuria cea adevărată și veșnică. Ne otrăvim viața atunci când trăim departe de dulcele Iisus. Când omul, din om vechi devine om nou, fiu de împărat, se hrănește cu desfătarea dumnezeiască, cu dulceața cerească și simte veselia paradisiacă, simte adică într -o măsură bucuria raiului.
De la bucuria cea mică paradisiacă, înaintează, zilnic, către cea mai mare și se întreabă dacă există ceva mai înalt în rai decât aceea pe care o trăiește aici. Starea în care trăiește este astfel, încât nu poate face nici o lucrare. Genunchii i se topesc ca lumânările de acea dumnezeiască fierbințeală și dulceață, inima lui saltă și e gata să spargă tatmadul *, ca să plece, pentru că pământui și lucrurile pământești i se par lucruri zadarnice.

La început omul avea comuniune cu Dumnezeu. După aceea, însă, când s-a depărtat de harul lui Dumnezeu, a fost ca unul care, după ce trăise în palat, sa aflat pentru totdeauna afară de el, pe care il vedea numai de departe și plângea. Precum copilul suferă când se depărtează de mama lui, tot așa și omul suferă și se chinuiește când se depărtează de Dumnezeu. Depărtarea omului de Dumnezeu este iad. Diavolul a izbutit să îndepărteze atât de mult pe oameni de Dumnezeu, încât au ajuns la punctul să se închine la statui și săși jertfească pe copiii lor acestor statui. Înfricoșător! Și unde găsesc diavolii atâția zei ? Zeul Hamos! … Numai numele să-l auzi și îți ajunge. Însă cel mai chinuit este diavolul, pentru că este cel mai depărtat de Dumnezeu, de dragoste. Și când pleacă dragostea, acolo rămâne iadul.

Potrivnică dragostei ce este ? Răutatea, răutatea care este una cu chinuirea.

Zeul moabitenilor, care au fost urmașii lui Moab, cel mai mare dintre fiii lui Lot; vezi 3 Imp. 11,5; în elena exista un cuvânt asemănător care ânseamnă zăpăceală.

Unul care este depărtat de Dumnezeu, primește înrâurirea diavolească. În timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primește harul dumnezeiesc. Cine are harul lui Dumnezeu, i se va da și altul. Iar cel ce are puțin și disprețuiește, i se va lua și acesta (Lc. 19,26). Harul lui Dumnezeu lipsește de la oamenii contemporani, pentru că prin păcat au murit izgonind și puținul pe care îl aveau. Și când pleacă harul Dumnezeiesc, se năpustesc toți diavolii înlăuntrul omului.

Potrivit cu îndepărtarea lor de la Dumnezeu oamenii simt mâhnire și în această viață, iar în cealaltă vor trăi mâhnirea cea veșnică. Pentru că încă din viața aceasta gustă oricine, într -o oarecare măsură, potrivit cu cât trăiește el în legătură cu voia lui Dumnezeu, o parte din bucuria raiului. Sau vom trai o parte a bucuriei raiului de aici și vom merge și noi în rai, sau vom trăi o parte a iadului și – Doamne ferește! – vom merge în iad. Raiul e una cu facerea de bine. Iadul e una cu facerea de rău. Face cineva o facere de bine, simte bucurie. Face cineva o strâmbătate, suferă. Cu cât face mai mult bine, cu atăt se bucură mai mult. Cu căt face mai mult rău, cu atât mai multă suferință aduce sufletului său. Hoțul simte bucurie ? Nu simte nicidecum bucurie. În timp ce acela ce face binele simte bucurie. Dacă află cineva ceva pe drum și-l ține spunându -și că e al lui, nu va avea odihnă. Nu stie nici cui aparține, nici n-a nedreptățit pe cineva, nici nu-l fură (lucrul) și totuși nu află odihnă. Cu cât mai mult unul când îl fură. Chiar și când cineva primește, iarăși, nu simte bucuria ce-o simte atunci când dă. Cum să simtă bucurie câtă vreme fură sau
nedreptățește ? De aceea, vezi, oamenii făcând nedreptate, ce fețe au, cum se schimonosesc.

* Cuvânt turcesc – perete subțire construit din lemne mai groase împletite cu șipci, ale căror spații sunt umplute cu cărămidă, după care se tencuiau. Staretul se referă la piept.

Sf. Paisie Aghioritul  – extras din ”Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”