Evanghelia aceasta, cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, poartă în sine cheia dramei indiferenţei şi îmbuibării de prea mult bine. Dincolo de toate cele două personaje – bogatul şi Lazăr –, într-un fel sau altul, suntem fiecare dintre noi. Uneori pe rând. Alteori bogaţi. Alteori Lazări. Dar nici unuia nu ne este străină starea dintâi şi nici a doua. Atât că, după ce-am văzut drama, suntem mai vinovaţi de cădere şi intrăm noi înşine în hlamida, în vizorul bogatului, când ştim, de-acum, că haina de bube a lui Lazăr e izvor de hlamidă împărătească în acea Împărăţie pe care ne-o dorim, sau pe care mărturisim că ne-o dorim.
Ceea ce ne-a pus însă pe gânduri este faptul că bogatul, dincolo de haine din stofă foarte fină şi, mai ales, foarte scumpe, se veselea în toate zilele „în chip strălucit“ (Luca 16, 19 b). Ce înseamnă astăzi veselia „în chip strălucit“ ştim. Chefuirea aceasta în veşnic-părelnica distracţie în care se zbate omenirea de acum nu-i alta decât strălucitoarea veselie a bogatului celui nemilostiv. Nemilostiv nu neapărat în raport cu Lazăr. Căci bogatul n-are milă nici faţă de el. Şi-i trebuie experienţa cutremurătoare a iadului, unde o picătură de apă face cât toate avuţiile lumii, pentru a-şi aduce aminte de tată, de fraţi… Lazăr devine astfel un soi de medicament pentru memoria noastră scurtă. Icoana lui în sânul lui Avraam – atât de palidă totuşi faţă de locul unde, după Învierea lui Hristos, suntem chemaţi să locuim (căci cu cât e mai mare Hristos faţă de Avraam, cu atât e mai măreaţă aşezarea în Hristos în această locuire în sânul lui Avraam…) – atrage aminte la strălucirea adevăratei bucurii, aceea care, sporind din sămânţă cerească, sporeşte în duhul, veşnic…
Care-i atunci „veselia strălucitoare“ a celui bogat în Hristos? Sf. Ioan de Cronstadt (pe care, cu drag, l-am ascultat şi-n Duminica trecută glăsuindu-ne) zice: „Sfinţii lui Dumnezeu sunt mari negustori, ce s-au îmbogăţit cu toate comorile sufleteşti, cu toate faptele bune: cu blândeţea, cu smerenia, cu înfrânarea, cu răbdarea, cu bogăţia credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Drept aceea şi cerem sfintele lor rugăciuni, ca nişte săraci de la cei bogaţi, ca ei să ne ajute în sărăcia noastră duhovnicească, să ne înveţe a ne ruga şi a spori în faptele bune creştineşti, ca ei, precum cei care au îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, să se roage pentru iertarea păcatelor noastre şi să ne păzească de păcate noi. Mergem la negustorii pământeşti, în prăvăliile lor, ca să le cumpărăm mărfurile; şi atunci, cum să nu mergem la negustorii cei cereşti cu rugăciune osârdnică, în loc de argint şi aur, cum să nu cumpărăm de la ei mijlocirea înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru dăruirea feluritelor fapte bune creştineşti! Se pare că este un lucru foarte firesc“ (Sf. Ioan de Cronstadt, În lumea rugăciunii, Sofia, 2003, p. 64).
Ce blestem ne paşte de-am pierdut tocmai acest „foarte firesc“, ce transformă veselia omenească în bucurie duhovnicească? Ce rană de plâns ne-a putut răni cugetele, de-am pierdut această normalitate a strălucirii în Hristos, cu Hristos?
Chemaţi pururea la a şedea în „bucuria Tatălui“, preferăm neadevărata, snoaba şi plina de capcane „veselie“ zdrăngănitoare a lumii…
Lazărul din noi, pecete de taină a Învierii! De-ar rodi pururea umilinţa lui în inimile noastre, ca, desfăcuţi din falsa bogăţie, să strigăm bucuria pe uliţele Raiului.
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!