Îmbogăţirea în Dumnezeu

Duminica a XXVI-a după Rusalii

 Evanghelia de la Luca 12,16-21

16 Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. 17 Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? 18 Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; 19 şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. 20 Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? 21 Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

 1. „Străini și călători”. Un autor englez a scris o carte intitulată Cuvinte nescrise ale Domnului (Unwritten Sayings of Our Lord, Londra, 1913). În această carte, el imaginează o serie de cuvinte pe care nu avem vreo dovadă că Mântuitorul le-ar fi rostit, dar pe care le-ar fi putut rosti, ele fiind în spiritul învăţăturii Sale. Unul din aceste cuvinte este următorul: „Lumea este un pod; podul există ca să treci pe el, nu ca să-ţi faci sălaşul pe el” (p. 71).


       În multe feluri este exprimat acest adevăr în Sfânta Scriptură. Cei ce L-au cunoscut pe Dumnezeu au înţeles şi au trăit acest adevăr. Despre credincioşii Vechiului Testament, Epistola către Evrei ne spune că au trăit „mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători” (11,13); ei n-au socotit a avea aici o patrie stătătoare, dorind „una mai bună, adică pe cea cerească” (11,16). Este ceea ce nu face bogatul din Evanghelia acestei Duminici. El este numit „nebun” tocmai pentru că ignoră acest adevăr fundamental şi atât de uşor de constatat de oricine. În nebunia lui, acest om – şi, vai, cât de mulţi sunt şi se poartă asemenea lui! – a crezut că trăieşte veşnic pe pământ; şi-a şi făcut un plan pe termen lung, „pentru mulţi ani”: să se odihnească, să mănânce, să bea şi să se veselească (Lc 12,19).

2. „Păziți-vă de toată lăcomia!”. Contextul este el însuşi grăitor. Parabola este precedată de un episod în care cineva Îi cere Mântuitorului să-L determine pe fratele său să-şi împartă moştenirea cu el. Domnul îi răspunde: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”; apoi adaugă, pentru toţi cei de faţă: „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiilor sale” (Lc 12,13-15). „A fi” este infinit mai presus de „a avea”, deşi omul este mereu tentat să inverseze această ordine valorică. O viaţă înaltă, o viaţă ce merită, cu adevărat, să fie trăită nu depinde de „prisosul bogăţiilor”; mai mult, prin parabola cu bogatul cel nebun, Mântuitorul va arăta că bogăţia pământească nu poate asigura nici simpla existenţă biologică.

„Să nu te temi când se îmbogăţeşte omul – zice psalmistul – şi când se înmulţeşte slava casei lui. Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va pogorî cu el slava lui” (Ps 48,17-18). Dar el constată îndată cât greu îi este necredinciosului să asimileze acest adevăr. Deşi vede mereu „moartea”, de care nimeni nu poate scăpa (v. 10), cel care se laudă cu mulţimea bogăţiei sale (v. 6) continuă să trăiască asemenea dobitocului fără minte: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alătura­tu‑s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor (v. 21; cf. v. 12). Aceeaşi idee este exprimată şi într-un alt text din Vechiul Testament, care pare a fi inspirat parabola cu bogatul nebun din Evanghelie: „Este câte un om care se îmbogăţeşte prin multă grijă şi avariţie şi aceasta este partea ostenelilor lui, zicând: Aflat-am odihnă şi acum voi mânca din bunătăţile mele. Şi nu ştie că vremea trece şi va muri şi le va lăsa altora” (Is Sir 11,18-20).

3. Planuri „pentru mulți ani”. Textul parabolei nu cuprinde nici un indiciu că acest om şi-ar fi câştigat bogăţia în mod nedrept. Cum nu avem nici un indiciu că ar fi fost nedreaptă pretenţia omului care voia ca fratele său să-şi împartă cu el moştenirea. Mântuitorul ne învaţă însă să ne păzim „de toată lăcomia” (v. 15), adică de orice formă de lăcomie, care ne întunecă privirea duhovnicească, făcându-ne să ignorăm ceea ce este cu adevărat important.

Bogatul avea, desigur, calităţi care ar fi foarte preţuite în lumea materialistă a zilelor noastre. Era un om priceput în a-şi conduce afacerile; dacă ţarina i-a rodit „din belşug”, înseamnă că era un om harnic şi muncitor (de aceea, poate, se şi bucură de perspectiva odihnei, cf. v. 19) şi care ştia să facă agricultură. Era şi un om întreprinzător, gata să se apuce de lucruri mari; văzând belşugul roadelor, îşi face pe dată socoteala că nu are loc destul să le depoziteze şi decide să‑şi construiască hambare noi şi mai mari. Marea lui greşeală este însă aceea că se gândeşte numai la el însuşi. „Pauperum nulla mentio”, notează un comentator din sec. al XVIII-lea (Bengel), adică: „Despre săraci, nici-o pomenire”. Tot ce are, se gândeşte să pună bine numai pentru el. Este de notat, în această privinţă, repetiţia pronumelui posesiv „al meu” (în original: mou): „roadele mele”, „jitniţele mele”, „grâul şi bunătăţile mele”, „sufletului meu”. Mai ales prin această repetiţie se vădeşte asemănarea dintre parabolă şi istorisirea vechitestamentară despre Nabal, care, şi el un „nebun” (cf. I Regi 25,25), se exprimă la fel: „Nu cumva voi lua pâinile mele şi apa mea şi vinul meu şi carnea pregătită pentru cei ce tund oile mele şi să le dau la nişte oameni pe care nu-i ştiu de unde sunt?” (I Regi 25,11).

Bogatul se gândeşte numai la „sufletul” său. Dar, ca toţi materialiştii, el nu ştie nici ce este cu adevărat sufletul, nici bunătăţile de care are nevoie sufletul. Acest cuvânt este folosit de două ori cu sensul unui pronume reflexiv, în v. 19; şi cu sensul de „viaţă”, ca ceva care s-a dat omului şi care se va cere înapoi de la el, în v. 20. Această ambiguitate a folosirii cuvântului „suflet” (psyche) este intenţionată: Evanghelia evidenţiază astfel contrastul între ceea ce crede bogatul, care se consideră stăpân deopotrivă al „sufletului” său şi al bunurilor sale, şi ceea ce ştie Dumnezeu, anume că el este, de fapt, pe punctul de a-şi pierde „sufletul” şi, deci, şi orice posibilitate de a-şi folosi bogăţiile pământeşti. „Nebune!”   – îi zice Dumnezeu. „În această noapte (ei) cer de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (v. 20). Pluralul impersonal al verbului îl indică, de fapt, pe Dumnezeu Însuşi ca Cel ce „cere” sufletul; într-adevăr, în limbile semite, este adeseori folosit pluralul impersonal pentru lucrarea lui Dumnezeu (cf. Lc 6,38: „turna-vor”; 16,9: „să vă primească”). O trăsătură importantă a acestui text o constituie însă mai ales faptul că verbul este la timpul prezent: moartea e chiar la uşa bogatului.

Şi totuşi el îşi face planuri pentru „mulţi ani”. Planuri în care „sufletul” său, în înţelesul cel mai înalt al acestui cuvânt, de parte spirituală a fiinţei, nu are nici un loc. Cum nici Dumnezeu şi ascultarea de poruncile Sale nu au vreun loc în acest proiect de viaţă al bogatului. Deviza lui este: Totul pentru trup – odihnă, mâncare, băutură, veselie.

Bogăţiei pământeşti şi folosirii ei egoiste şi exclusiv trupeşti, Mântuitorul îi opune o altă bogăţie, adevărata bogăţie. În concluzie, El ne atrage atenţia asupra bogăţiei pe care nu a cunoscut-o şi nu a adunat-o personajul din parabolă: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (sau: „şi nu în Dumnezeu este bogat”) (v. 21).

4. Un alt fel de „lăcomie”. Iată adevărata bogăţie! Iată „lăcomia” de care avem nevoie şi pe care o laudă Dumnezeu! Căci, într-adevăr, precum există o altă bogăţie decât cea pământească, tot astfel există şi o altă „lăcomie”, adică dorinţa arzătoare şi râvna stăruitoare după „îmbogăţirea în Dumnezeu”. A te îmbogăţi în Dumnezeu (sau: către Dumnezeu; în cele cu privire la Dumnezeu) înseamnă a te îmbogăţi în fapte bune, făcând astfel roditor harul dumnezeiesc de care te-ai învrednicit. Sfântul Ioan Gură de Aur, de pildă, insistă asupra valorii milosteniei ca mijloc al acestei „îmbogăţiri”. El zice că bogaţii trebuie să facă milostenie pe măsura belşugului lor. Chiar dacă şi-au câştigat bogăţia în mod cinstit, ei nu sunt scutiţi de această îndatorire. „Cu cât cineva primeşte mai multe binefaceri, cu atât merită mai mult pedepsit dacă se poartă cu nerecunoştinţă, că nu s-a făcut bun, chiar dacă este cinstit… (Bogaţii) nu vor scăpa de pedeapsă dacă nu vor face milostenie pe măsura avuţiei lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LII, III, trad. de Pr. D. Fecioru, în Scrieri, Partea a treia, PSB, 23, Bucureşti, 1994, p. 604). Sfântul Serafim de Sarov zice că „scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt”. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra rolului privilegiat al milosteniei în această „dobândire” a harului lui Dumnezeu: „Milostenia nu lasă să ni se stingă candelele (Mt 25,1-12), nici nu ne lasă să ne arătăm la nuntă cu haine murdare (Mt 22,11-13), ci le spală şi le face mai curate ca zăpada… Milostenia nu ne lasă să cădem acolo unde a căzut bogatul cel nemilostiv, nici să auzim acele înfricoşătoare cuvinte (Lc 16,19-31), ci ne călăuzeşte în sânul lui Avraam” (ibid., p. 605).

5. Este nebunie tot ceea ce ne împiedică de la agonisirea adevăratei bogăţii. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan împarte „tot ceea ce este în lume”, adică toate atracţiile lumeşti aflate în opoziţie cu voia lui Dumnezeu, în trei categorii: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I In 2,16); deci în: plăceri trupeşti; lăcomie după bunurile pământeşti; şi slava deşartă. A te lăsa stăpânit de oricare din acestea înseamnă a cădea în nebunie, ca şi bogatul din parabolă.

Este nebun cel ce se face rob plăcerilor trupeşti. Trădându-şi menirea spirituală, unul ca acesta se face mai rău decât dobitoacele. Şi, vai, cât de mare este nebunia lumii de astăzi în această privinţă!

Nebun este şi cel stăpânit de „pofta ochilor”, cel ce pofteşte tot ceeea ce-i văd ochii. Bunurile pământeşti sunt un mijloc, iar nu un scop al vieţii. Dumnezeu le-a dat israeliţilor – şi nouă, de asemenea, prin ei – un avertisment clar în această privinţă. Dându-le mana în pustiu (Ieş 16), le-a poruncit să nu-şi adune mai mult decât le era necesar pentru ziua respectivă. Cei lacomi nu s-au mulţumit însă să adune numai atât; ei şi-au făcut şi rezerve. Dar a doua zi rodul lăcomiei lor nu mai era bun de nimic; plină de viermi, mana adunată împotriva poruncii lui Dumnezeu a trebuit aruncată. Însăşi rugăciunea Tatăl nostru ne învaţă să ne îngrijim de „pâinea cea de toate zilele” numai pentru „astăzi”, iar nu pentru „mulţi ani” înainte, ca bogatul cel nebun.

Nebună este şi atitudinea celui mânat de slava deşartă. Trufia sau slava deşartă se naşte din nebunie şi rodeşte şi mai multă nebunie. Este grăitor, de pildă, ceea ce s-a întâmplat cu un om genial ca Alexandru cel Mare, atunci când s-a lăsat pradă acestui mare păcat. Slava deşartă, cultivată cu asiduitate de supuşi, l-a făcut să se creadă zeu; şi a ajuns atât de „nebun” încât l-a străpuns cu suliţa la un ospăţ pe unul dintre cei mai apropiaţi generali ai săi – un om în vârstă şi care-i era ca un tată – pentru simplul motiv că a avut curajul să-i pună la îndoială caracterul divin. Un alt exemplu: regele Antioh al IV-lea al Siriei (sec. II î.d.H.) şi‑a luat titlul de Epifanes, o prescurtare, de fapt, a expresiei „theos epifanes”, care înseamnă „dumnezeu văzut (arătat)”. El pretindea ca toată lumea să i se închine ca unui dumnezeu şi a încercat să le impună şi israeliţilor închinarea idolatră (I Mac 1,11 şi urm.). Mărturiile istorice ne spun că Antioh ajunsese de râsul supuşilor cu această pretenţie a sa, astfel încât aceştia, schimbând o singură literă din titlul pe care el şi-l dăduse, îl numeau Epimanes, adică „nebunul”.

6. Nepieritoarea bogăție a credinței. Adevărată şi nepieritoare este numai bogăţia pe care ne‑o mijloceşte credinţa. Prin ea, însăşi sărăcia se face bogăţie, precum moartea se face mijlocitoare a vieţii celei adevărate. „Credinţa – zice Sfântul Simeon Noul Teolog – este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea ca slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate…” (Cele 225 de capete teologice şi practice, 10, în Filocalia, trad. de Pr. D. Stăniloae, vol. VI, Bucureşti, 1977, p. 20). Singură credinţa satisface setea de infinit a fiinţei umane, „lăcomia” ei de „îmbogăţire în Dumnezeu”. Celor credincioşi, Sfântul Apostol Pavel poate să le spună: „Toate sunt ale voastre” (I Cor 3,21). Avem totul dacă-L avem pe Hristos, în Care Dumnezeu „a binevoit să sălăşluiască toată plinirea” (Col 1,19).

Cât de frământat şi de nemulţumit fusese Fericitul Augustin până ce L-a cunoscut pe Hristos! Gustase din plin, în viaţa lui păgână, nu numai din plăcerile pământeşti, ci şi din tot ceea ce-i putea procura ca satisfacţie „sufletească” faptul că poseda o minte genială sau că s-a adăpat din tot ceea ce-i putea oferi cultura profană. Dar nimic din toate acestea nu l-au putut mulţumi. Nouă ani – după cum mărturiseşte în celebrele sale Confesiuni – a fost adânc frământat. Până când, la un îndemn pe care l-a socotit ceresc, exprimat în cuvintele unui copil care-i zicea: „Ia şi citeşte!”, a deschis Noul Testament şi a citit aceste cuvinte: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom 13,13-14). Ascultând acest îndemn, a devenit creştin; şi abia atunci a descoperit un sens vieţii sale. În opt cărţi din Confesiuni el îşi mărturiseşte frământările şi rătăcirile din perioada cât nu L-a cunoscut pe Hristos. Dar la fiecare rând din cele opt cărţi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru bogăţia pe care i-a dăruit-o prin convertire. El şi reuşeşte să dea o formulare neîntrecută adevărului că singura bogăţie care poate satisface sufletul omenesc este Dumnezeu şi unirea cu El, când zice: „Ne-ai făcut pentru Tine (Doamne) şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”.

7. Postul, prilej de îmbogățire „în Dumnezeu”. Este acum Postul Naşterii Domnului, un prilej aparte de îmbogăţire în Dumnezeu şi în harul Lui. În Apostolul acestei Duminici (din Ef 5,8-19) am auzit un îndemn asemănător celui care a schimbat viaţa Fericitului Augustin: să umblăm „ca fii ai luminii”, cu precizarea că „roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr”; să nu fim părtaşi la „faptele cele fără roadă ale întunericului”, căci „cele ce se fac în ascuns de ei (adică de cei necredincioşi) ruşine este a le şi grăi”. Apostolul cuprinde, printre altele, un citat din ceea ce pare a fi fost un imn baptismal al Bisericii primare: „Pentru aceea zice: Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (v. 14).

Într-adevăr, de o înviere din morţi avem nevoie pentru a trece de la lăcomia după „tot ceea ce este în lume” (I In 2,16) la „lăcomia” de a fi „bogaţi în Dumnezeu”. Fără o astfel de înviere, trăim ca bogatul cel nebun şi murim tot ca şi el. O astfel de înviere a trăit Fericitul Augustin când a lăsat lumea şi L-a primit pe Hristos. Suntem cu toţii botezaţi. Harul lui Hristos a operat în fiinţa noastră, prin Taina Sfântului Botez, o moarte şi o înviere (cf. Rom 6,3 şi urm.; Col 2,11-13; cf. Ef 2,5-6). Dar această moarte faţă de lume şi înviere pentru viaţa lui Hristos îşi arată roadele concrete numai dacă punem şi noi voinţa şi străduinţa noastră. Mântuirea este o lucrare sinergetică, adică un rod al împreună-lucrării noastre cu Dumnezeu.

Postul este, desigur, un mijloc de a ne exersa voinţa de a ne smulge de sub stăpânirea celor trupeşti şi lumeşti. Totodată, postul adevărat este nedespărţit de milostenie (cf. Is 58), care, aşa cum am arătat mai înainte, este un mijloc important de îmbogăţire în harul lui Dumnezeu. Dar postul înseamnă chiar mai mult decât atât. Prin post ne punem şi mai mult la dispoziţia lui Dumnezeu, ca El să facă din noi ceea ce voieşte, spre sfinţirea şi mântuirea noastră. Lipsin­du‑ne, de dragul lui Dumnezeu, de unele bunătăţi pământeşti îngăduite, o facem cu credinţa că El Însuşi ni se face hrană şi că se împlineşte astfel şi cu noi cuvântul că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut 8,3; cf. Mt 4,4; Lc 4,4). De aceea, în general, în viaţa credincioşilor, postul este asociat cu primirea Sfintei Euharistii, prin care Hristos ne dă, iară şi iară, ca hrană şi ca băutură a vieţii celei veşnice, însuşi cinstitul Său trup şi scumpul Său sânge. Aceasta nu înseamnă că numai în posturi trebuie să ne împărtăşim. Ci că, într-un anumit fel, viaţa noastră întreagă trebuie trăită sub semnul postului şi al dedicării depline, cu trupul şi cu sufletul, pe care el o exprimă.

Apa vieţii dumnezeieşti este de aşa natură încât, după cuvântul Sfinţilor Părinţi, cu cât bei mai mult, cu atât mai mult însetezi. Dacă nu însetăm după această apă, nu înseamnă că am băut destul, ci că încă nu am ajuns să gustăm din ea măcar atât cât să ne trezească setea. Sau că suntem din punct de vedere duhovnicesc ca nişte oameni bolnavi de moarte, care nu mai simt nici foame şi nici sete.

„Este chiar ceasul să vă treziţi din somn” – zice Apostolul Pavel (Rom 13,11). Dacă am trăit până acum asemenea bogatului celui nebun, dacă ne-am lăsat copleşiţi de lăcomia după cele trupeşti şi pământeşti, dacă am uitat ceea ce suntem cu adevărat şi ţinta pentru care am fost creaţi, este chiar acum timpul să ascultăm chemarea lui Hristos și să dobândim dorul și rîvna pentru îmbogățirea cea „întru Dumnezeu”.

 PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos