Semne profetice ale Crucii lui Hristos

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 
Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci
(Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17

“Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.”

Sfânta Evanghelie a Duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci face referire la cea mai importantă prefigurare a Sfintei Cruci în Vechiul Testament, şi anume înălţarea şarpelui pe un stâlp de către Moise în pustie, pentru a vindeca pe evrei de muşcăturile şerpilor veninoşi (cf. Numerii 21, 8-9).

În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament sunt multe locuri în care este prefigurată taina Crucii şi a izbăvirii neamului omenesc prin Pătimirile şi răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfânta Cruce este preînchipuită în Vechiul Testament în primul rând de “pomul vieţii”, sădit de Dumnezeu în mijlocul Raiului, alături de “pomul cunoştinţei binelui şi răului” (cf. Facere 2, 9). Această legătură dintre Crucea Domnului şi pomul vieţii a fost evidenţiată în mod deosebit de imnografii Bisericii. Astfel, în cultul Bisericii Ortodoxe, Crucea este înţeleasă ca fiind chiar pomul vieţii situat în centrul lumii, pe Golgota sau “locul căpăţânii”, unde se crede că era mormântul lui Adam, cel prin care a venit moartea în lume. Crucea reînnoieşte şi sfinţeşte întreaga creaţie, prin lucrarea mântuitoare a Celui ce S-a răstignit pe ea: “Lemn al vieţii cu adevărat cel sădit în locul căpăţânii, prin care a lucrat mântuirea Împăratul veacurilor, în mijlocul pământului înălţat fiind astăzi, sfinţeşte marginile lumii şi se înnoieşte Casa Învierii…” 1. “Eu, cel ce am murit prin pom, te-am aflat pe tine pom de viaţă, purtătoare de Hristos, Crucea mea…” 2. Precum primul pom, pomul vieţii, se afla în Rai, acum cel de-al doilea pom se află în raiul cel nou, care este Biserica lui Hristos: “Alt rai, ca şi cel de mai înainte, s-a cunoscut Biserica, având lemn purtător de viaţă Crucea Ta, Doamne, din care prin atingere luăm nemurire” 3.

Sfinţii Părinţi au văzut o prefigurare a Crucii în Vechiul Testament şi în lemnele purtate în spate de Isaac, fiul lui Avraam, pentru jertfirea lui (cf. Facere 22, 2-12). Aceeaşi prefigurare a Crucii o au altarele şi jertfele de la templul iudaic. Referitor la această preînchipuire, precum şi la alte preînchipuiri ale Crucii în Vechiul Testament, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Pentru jertfa de pe Cruce, proorocii au fost trimişi mai dinainte, patriarhii au prezis, iar crucea a fost preînchipuită şi prin cuvânt, şi cu fapta. Junghierea lui Isaac ne-a arătat crucea (Facere 22, 1-14); de aceea şi spunea Domnul: Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă slava Mea; şi a văzut-o şi s-a bucurat (Ioan 8, 56). Deci patriarhul s-a bucurat văzând icoana crucii, iar El a voit să fugă de cruce? Moise învingea pe Amalec atunci când arăta semnul crucii (Ieşire 17, 8-13). Şi poţi găsi în Vechiul Testament mii şi mii de fapte care preînchipuie crucea” 4.

Patriarhul Iacov binecuvântează pe cei doi nepoţi, Manase şi Efraim, în semnul crucii, prin încrucişarea mâinilor. Fiind bătrân şi orb, el a chemat pe Iosif cu cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim, ca să-i binecuvânteze (cf. Facere 48, 12-20). Iosif i-a aşezat cu faţa spre tatăl său, Iacov, pe Manase – ca cel întâi născut – în faţa mâinii drepte, iar pe Efraim la mâna stângă. Şi când i-a binecuvântat, Iacov a încrucişat mâinile, punând mâna dreaptă, în chip profetic, pe Efraim – cel din stânga -, deşi era cel mic, iar mâna stângă pe Manase.

Sfânta Cruce a fost simbolizată în Vechiul Testament şi prin lovirea Mării Roşii de către Moise cu toiagul şi despărţirea ei, pentru a scăpa poporul evreu de mânia lui faraon. Dumnezeu îi spune lui Moise: “Iar tu ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna ta asupra mării şi o desparte, şi vor trece fiii lui Israel prin mijlocul mării ca pe uscat” (Ieşirea 14, 16). Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre aceasta: “A întins Moise toiagul pe care-l avea în mână, a lovit apa, şi curgerea cea nestatornică a apelor s-a despărţit uitându-şi însuşirea ei (Ieşirea 14, 21). Când porunceşte Dumnezeu, şi un element ca acesta îşi uită însuşirile lui. Ca o slugă înţeleaptă, marea, când a văzut pe robul Stăpânului, s-a supus şi a ascultat. A ascultat nu pentru că respecta lemnul cel uscat, ci din pricina Celui ce avea să fie răstignit pe lemn. A văzut marea chipul crucii, a înţeles îndată adevărul şi s-a dat înapoi. Treci tu, îi spune marea lui Moise, tu şi tot poporul lui Israel. Şi a trecut Moise şi tot poporul lui Israel” 5. De asemenea, Crucea este simbolizată de toiagul lui Moise, când, la Meriba, lovind cu toiagul său stânca, a ieşit apă pentru a potoli setea poporului (cf. Ieşirea 17, 1-7). Un simbol al crucii este şi toiagul lui Aaron, care a odrăslit (cf. Numerii 17, 8-10).

Apoi, Crucea mai este prefigurată de Moise când, în timpul luptei poporului evreu cu amaleciţii, se roagă întinzându-şi mâinile orizontal, fiind sprijinite de Aaron şi Or, şi le ţine aşa până ce Israel, având în fruntea oastei pe Iisus Navi, a biruit pe Amalec (Ieşirea 17, 9-16). “Vedeţi fraţilor, cum a fost dată închipuirea prin Moise, şi adevărul a fost adus de către Iisus Hristos. Şi încă: pe Muntele Sinai, atunci când amaleciţii au venit să-i atace pe evrei, braţele lui Moise erau ţinute ridicate de două părţi prin Or şi Aaron (Ieşirea 17), dar Iisus Hristos şi-a ţinut El Însuşi mâinile întinse pe cruce. În care vedeţi cum a fost dat chipul şi cum a fost adus adevărul…” 6

Cea mai importantă prefigurare a Crucii în Vechiul Testament este lemnul pe care Moise a ridicat şarpele de aramă în pustie. Se ştie că în timp ce poporul evreu traversa pustia, mulţi oameni mureau fiindcă erau atacaţi de şerpi veninoşi. Atunci Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă şi oricine privea la şarpele de aramă, înălţat în pustie, se vindeca: “Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi” (Numerii 21, 8-9). Deci, această vindecare a oamenilor care erau muşcaţi de şerpi era o preînchipuire a Crucii Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Nu vedeţi potrivirea chipului cu adevărul? Atunci evreii au scăpat de moarte, dar de o moarte temporală; acum credincioşii sunt scăpaţi de moartea veşnică. Atunci şarpele înălţat în aer vindeca muşcăturile şerpilor; Iisus vindecă rănile pe care le face dragonul duhovnicesc (diavolul). Acolo, cel ce privea cu ochii trupului era vindecat; aici cel ce vede cu ochii sufletului se uşurează de toate păcatele sale. Acolo spânzura (atârna) un chip de aramă, care reprezenta un şarpe; aici trupul Domnului pe care l-a format Duhul Sfânt. Acolo, un şarpe muşca şi un şarpe vindeca; aici moartea biruieşte moartea şi moartea dăruieşte viaţă” 7. Referitor la această legătură dintre taina răscumpărării neamului omenesc prin Mântuitorul Iisus Hristos şi şarpele înălţat de Moise în pustie, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: “Şarpele înseamnă păcatul amar şi de oameni ucigător, care chinuia tot neamul omenesc de pe pământ, muşcând în multe moduri sufletul fiecărui om şi vărsându-şi în el veninul de multe feluri al răutăţii. Şi nu puteau scăpa altfel de păcatul care îi biruia decât prin ajutorul cel din cer. S-a făcut deci Dumnezeu-Cuvântul întru asemănarea trupului păcatului, ca să osândească, precum s-a scris, păcatul în trup (Romani 8, 3) şi să Se arate pricină veşnică de mântuire celor ce privesc la El printr-o credinţă tare şi prin pătrunderea dogmelor dumnezeieşti. Iar faptul că s-a fixat şarpele pe un stâlp înalt (Numerii 21, 9) arată pe Hristos ridicat la înălţimea văzută şi cunoscută, ca să nu rămână necunoscut nimănui pe pământ, cum zice El însuşi (Ioan 12, 32), pentru pătimirea de pe cruce” 8.

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, de asemenea, vede în stâlpul de lemn pe care Moise a înălţat şarpele o prefigurare a Crucii: “Tot ca figură şi ca semn a fost şi ridicarea Crucii aceleia făcute împotriva şerpilor care muşcau pe fiii lui Israel, pentru mântuirea celor ce aveau să creadă că încă de atunci s-a propovăduit moartea şarpelui şi mântuirea celor muşcaţi şi care se refugiau la Cel care avea să fie răstignit” 9.

O altă prefigurare a Sfintei Cruci în Vechiul Testament este lemnul pe care Moise îl aruncă, la porunca lui Dumnezeu, în apa amară a râului Mara, pentru a o îndulci ca să poată bea din ea poporul lui Israel, care era însetat de trei zile (cf. Ieşirea 15, 22-27).

Proorocul Iezechiel ne descoperă şi forma grafică a crucii, şi anume litera “thau” sau “tav”, ultima literă a alfabetului ebraic, care avea formă de cruce în acea vreme (secolul VI î.Hr.). De asemenea, şi în alfabetul vechi grec litera “tau” avea forma unei cruci. Din cauză că se înmulţise fărădelegile şi se profanase locaşul sfânt, Dumnezeu hotărăşte pieirea celor nelegiuiţi, iar pentru a feri pe cei credincioşi, care sufereau şi plângeau văzând ticăloşiile acelora, porunceşte proorocului să însemneze pe frunte cu acest semn în formă de cruce pe cei credincioşi: “Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera “tau” care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui (…). Să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul “†”! (…)” (Iezechiel 9, 4-6).

În Noul Testament, Crucea este altarul de jertfă pe care S-a răstignit Mântuitorul Iisus Hristos şi pe care a sfinţit-o cu sfântul Său Sânge pentru răscumpărarea neamului omenesc. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune că “El (Hristos) a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14). Crucea este, de asemenea, mijlocitoarea preamăririi lui Hristos (cf. Filipeni 2, 8-9; Luca 24, 26), mijlocul prin care s-a înlăturat vrăjmăşia dintre oameni şi împăcarea lor cu Dumnezeu (cf. Efeseni 2, 16; Coloseni 1, 20), semnul biruinţei lui Hristos asupra morţii şi semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer la a doua venire a Domnului (cf. Matei 24, 30), puterea lui Dumnezeu pentru cei ce vor să se mântuiască (cf. I Corinteni 1, 18), pecetea lui Dumnezeu asupra celor meniţi să scape de la pierzanie (cf. Iezechiel 9, 4-6; Apocalipsa 7, 2-3; 9, 4)10.

În Antichitate, crucea era un instrument de tortură şi de ocară pentru răufăcători. În Vechiul Testament era considerat “blestemat înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn” (cf. Deuteronom 21, 23). Însă Mântuitorul Iisus Hristos, primind a fi răstignit pe Cruce din iubire pentru oameni şi luând asupra Sa păcatele lumii, “ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Pentru a explica cum Hristos S-a făcut blestem pentru oameni şi pentru mântuirea lor, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: “(Hristos) a luat asupra Sa osânda ce atârna cu dreptate asupra celor păcătoşi, în baza Legii. Pentru că S-a făcut pentru noi blestem, căci “Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”, după cum s-a scris (Galateni 3, 13). Iar blestemaţi suntem noi toţi, care nu voim să împlinim Legea dumnezeiască. Căci în multe păcătuim toţi (Iacob 3, 2), firea omenească fiind foarte lunecoasă spre aceasta. Fiindcă a zis Legea dumnezeiască: “Blestemat este oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă” (Deuteronom 27, 26). Deci blestemul se referă la noi, şi nu la altceva. Căci cei vinovaţi de călcarea Legii şi duşi cu repeziciune la lunecarea din ceea ce s-a rânduit se cuvine să fie pedepsiţi. Cel ce n-a ştiut de păcat S-a făcut blestem pentru noi, ca să ne elibereze pe noi de vechiul blestem. Fiindcă a fost de ajuns să pătimească pentru toţi Dumnezeu Cel mai presus de toţi, ca, prin moartea trupului Său, să obţină răscumpărarea tuturor” 11.

Aşadar, prin moartea Sa, Hristos Domnul a biruit păcatul şi moartea, iar prin Învierea Sa din morţi a arătat slava Crucii ca fiind slavă a iubirii Sale jertfelnice, sfinţitoare şi de viaţă făcătoare. De aceea, cântăm noi în fiecare Duminică: “Iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Deci, Hristos a transformat crucea din instrument de ocară şi de tortură în simbol al iubirii de viaţă făcătoare.

Sfânta Cruce este semnul lui Hristos, semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer când va veni El să judece viii şi morţii (cf. Matei 24, 30). Demonii se tem de Sfânta Cruce, pentru că iubirea smerită a lui Hristos Cel răstignit şi înviat a biruit viclenia şi răutatea lor (cf. Coloseni 2, 14-15). Prin urmare, noi nu înţelegem Crucea fără Hristos, şi nici pe Hristos fără Sfânta Cruce. Crucea este nedespărţită de Hristos şi Hristos este nedespărţit de Cruce.

Când cinstim Sfânta Cruce, ne aducem aminte în primul rând de iubirea lui Hristos pentru noi, iubire mai tare decât moartea. Iubirea aceasta smerită este singura care dă viaţă şi libertate. De aceea, Crucea este simbolul vieţii trăite în iubire smerită, nu în iubire posesivă, ci în iubire jertfelnică, dăruitoare de sine, iubirea care dă viaţă, care creează comuniune, care iartă şi care înalţă, care recuperează şi care reînnoieşte. În Hristos Cel răstignit pe Cruce se vede iubirea Lui faţă de Dumnezeu Tatăl ca ascultare şi faţă de oameni ca iertare, de aceea, înainte de a muri pe Cruce, Iisus a zis: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). Deci, iubirea smerită şi milostivă mai tare decât moartea se vede numai în Sfânta Cruce.

Din acest motiv, noi creştinii aşezăm Crucea şi pe mormântul celor dragi având credinţa că iubirea lui Hristos Cel înviat din morţi va învia din morţi pe toţi cei care cred în El. Desigur, toţi oamenii vor învia din morţi, dar cei care au crezut în El se vor bucura de Înviere ca de o comuniune de iubire şi viaţă eternă cu El, în Împărăţia Preasfintei Treimi, Care este simbolizată, de asemenea, prin semnul Sfintei Cruci.

Să ne rugăm, aşadar, lui Hristos Cel răstignit şi înviat să ne dăruiască bucuria Învierii Sale cuprinsă în Sfânta Cruce, să ne dăruiască puterea harului Său, pentru a trece prin toate greutăţile şi încercările; să ne dăruiască puterea de a ierta şi de a ne pocăi, de a ne schimba sau înnoi viaţa noastră, prin rugăciune intensă şi prin faptele iubirii creştine. Numai astfel vom simţi bucuria care vine prin cinstirea Sfintei Cruci şi prin apropierea noastră de Hristos, mai ales prin împărtăşirea noastră cu Hristos Cel răstignit şi înviat prezent în Sfânta Euharistie şi prin toate faptele cele bune pe care le săvârşim în numele Lui, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire! Amin.

Note:

1 Mineiul pe septembrie, din slujba Vecerniei Înălţării Sfintei Cruci, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 206.

2 Triod, din slujba Utreniei Duminicii Sfintei Cruci, cântarea a 9-a, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2010, p. 322.

3 Triod, din slujba Utreniei Duminicii Sfintei Cruci, cântarea a 5-a, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2010, p. 318.

4 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la ceea ce s-a spus: “Părinte, dacă este cu putinţă…”, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2005, pp. 252-253.

5 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Fericitul Avraam, III, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2006, p. 567.

6 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XIV, 4; trad. în limba română de diacon Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Satu Mare, 1997, pp. 69-70.

7 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia 27, 2; trad. în limba română de diacon Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Satu Mare, 1997, p. 129.

8 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere de pr. prof. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2000, p. 176.

9 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, în Apologeţi de limba greacă, traducere de pr. prof. Olimp N. Căciulă, Bucureşti, 1980, p. 201.

10 Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean şi pr. prof. dr. Isidor Todoran, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 236.

11 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere de pr. prof. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2000, p. 1118.

sursa: ziarullumina.ro