Sfinţii Petru şi Pavel, Apostoli şi martiri în Europa

Predică a Patriarhului României la Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel:

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, doi oameni diferiţi, chemaţi de Iisus Hristos să vestească aceeaşi Evanghelie a iubirii şi a mântuirii.

Sfântul Petru se numea Simon înainte de a se fi întâlnit cu Iisus care i-a schimbat numele în Chefa (piatră). Acesta s-a născut în Betsaida Galileii, tatăl său se numea Iona, iar fratele său Andrei, cel dintâi chemat să fie Apostol. Andrei l-a prezentat pe Simon lui Iisus spunându-i: „Am găsit pe Mesia. “ – Ioan 1, 41. Simon Petru era căsătorit şi era pescar de profesie. Această îndeletnicire l-a învăţat să înfrunte valurile mării, să se ostenească, să se bucure de pescuire bogată sau să-şi asume eşecul. Era o fire dinamică, spontan şi plin de zel. Într-o zi l-a întâlnit pe Iisus din Nazaret care i-a schimbat viaţa şi l-a făcut din pescar obişnuit „pescar de oameni”, adică Apostol ca să adune oameni pentru împărăţia cerurilor pe care o predica Sf. Ioan Botezătorul şi apoi Iisus zicând: „ Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” – Matei 4, 7. Credinţa sa iudaică a moştenit-o din familie şi a cultivat-o la sinagogă, într-un context iudaic, puţin elenizat al Galileii, cu amestec de grupuri etnice diferite. Totuşi, Simon Petru era un om simplu, el nu vorbea greaca, de aceea, mai târziu a fost ajutat în misiunea sa de ucenicul său, Ioan Marcu, fiind traducător pentru el din ebraică în greacă.

Sfântul Pavel se numea iniţial Saul. S-a născut în Tarsul Ciliciei (azi, în Turcia), în diasporă, ca fiu al unor evrei deportaţi de romani. Era un om cu o vastă cultură teologică făcută în Tars şi la Ierusalim. Era cetăţean roman, adică un internaţional. Vorbea limba greacă, fiind discipol al învăţatului Gamaliel, un teolog al Legii lui Moise, era zelos. A fost contemporan cu Iisus din Nazaret, dar nu L-a întâlnit niciodată când Iisus a trăit pe pământ. Din zel pentru tradiţia iudaică a presecutat noua comunitate a discipolilor lui Iisus din Nazaret. Dar, pe când persecuta pe creştini, în Siria, lângă Damasc, s-a întâlnit cu Iisus cel Viu în ceruri, în lumină inaccesibilă, Care l-a întrebat: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” – Fapte 9, 4. atunci a înţeles că Iisus din Nazaret este viu şi că El este cu adevărat Mesia. Tot atunci a învăţat că Iisus Hristos, Capul Bisericii este nedespărţit de Biserică, Trupul Său. Saul lovea în creştini, iar Hristos simţea durerea lor, căci viaţa lor era viaţa Lui şi viaţa Lui era viaţa lor. Apoi, Saul, persecutorul, convertit şi botezat, devine Pavel Apostolul, misionarul cel mai zelos al lui Hristos şi al Bisericii Sale.

Diferiţi ca loc de naştere şi cultură sau formare profesională, Sf. Petru şi Pavel au fost chemaţi la apostolat tot în mod diferit şi au primit de la Hristos şi de la Biserici misiuni diferite: Sf. Petru predicarea Evangheliei între iudei, iar Sf. Pavel între neamuri (gentoles, natius). Sf. Petru apare în listele celor doisprezece Apostoli,  Sf. Pavel este cel de-al treisprezecelea Apostol. În planul Său de mântuire a lumii, Hristos preferă pe fiecare om. Sf. Andrei este cel dintâi chemat, Sf. Petru este cel dintâi în liste, Sf. Ioan este cel mai iubit discipol, Sf. Pavel deşi chemat ultimul, devine primul ca zel misionar. Cu fiecare persoană şi cu fiecare popor, Hristos are în iubirea Sa o relaţie preferenţială şi unică, fiindcă El se dăruieşte total fiecăruia din cei care cred în El şi Îl iubesc pe El.

Ce au în comun Sf. Apostoli Petru şi Pavel? Esenţialul şi plenitudinea, adică ferventa credinţă în Hristos şi comuniunea vie cu El. Sf. Petru a mărturisit dumnezeirea lui Iisus Hristos: „ Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu. “ – Matei 16, 16, iar Sf. Pavel a mărturisit că în Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” – Coloseni 2, 9, iar tainic, credinţa creştină este taina lui Dumnezeu care „ S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă. “ – I Timotei 3, 16. Ambii Apostoli au avut o puternică experienţă a pocăinţei sau a convertirii: Petru s-a lepădat de Hristos de trei ori, apoi a plâns cu amar( Luca 22, 62 ) şi L-a iubit pe Hristos până la moarte martirică; Pavel a persecutat Biserica lui Hristos, apoi a regretat aceasta toată viaţa lui şi a lucrat apoi greşeala sa în şi pentru Biserică mai mult ca oricare altul.

Sf. Petru şi Pavel mai au în comun dragostea lor puternică pentru Hristos şi pentru Biserica Sa. Biserica este zidită pe piatra credinţei mărturisită de Petru, adică pe mărturisirea divinităţii lui Iisus Hristos (Matei 16, 13- 20). De aceea, Sf. Petru însuşi mărturiseşte că nu el, ci Hristos este piatra din capul unghiului, care ţine în unire, în Biserică, pe iudei şi pe celelalte popoare ale lumii: „Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr ne – luată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos . . . .  Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” – I Petru 2, 4-5; 9-10. De aceea, Sf. Petru cere să fie păstrată dreapta credinţă şi unitatea Bisericii, neluând în seamă toate profeţiile mincinoase: „Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire.. . . ” – II Petru 2, 1-22

Sf. Pavel, arătând iubirea faţă de Hristos zice: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? . . . Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” – Romani 8, 35, 38-39.  Iar în altă parte arată grija pentru Biserică în lupta sa misionară: „Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile.”- II Corinteni 11, 28.

Sf. Apostoli Petru şi Pavel mai au în comun martiriul lor în Roma, a cărui dată a fost ţinută de tradiţia Bisericii în 29 iunie, anul 67, în timpul persecuţiilor împăratului Nero împotriva creştinilor. Astfel ei pot fi numiţi Apostoli pentru Europa şi martiri în Europa.

Cu ce s-au confruntat ei în Europa din timpul lor?

În primul rând, cu o religiozitate panteistă, idolatră şi confuză care confundă Creatorul cu creatura (Romani 2, 25) şi care suprimă libertatea şi diminuează demnitatea persoanei umane, înmulţind formele de sclavie spirituală şi socială.

În al doilea rând, ei s-au confruntat cu autosuficienţa şi aroganţa filosofiei greco-romane care nu putea accepta Crucea şi Învierea lui Hristos, adică iubirea smerită a celui Atotputernic şi învierea trupului din moarte, deoarece fatalismul morţii ţinea toată lumea antică într-o sclavie a spiritului: „Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa.” – Evrei 2, 15. Aşadar, credinţa în Dumnezeu care nu se confundă cu lumea trecătoare şi care a biruit moartea era eliberare.

În al treilea rând, ei s-au confruntat cu autosuficienţa şi ostilitatea puterii politice imperiale. Sf. Petru şi Pavel cer în epistolele lor să fie respectată autoritatea politică imperială cât şi autoritatea administrativă şi militară, ba chiar ei le numesc slujitori ai binelui social şi pedepsitori ai răufăcătorilor. (I Petru 2, 13-14; Romani 13, 1-13). Cu toate acestea, ei n-au confundat şi n-au înlocuit puterea spirituală cu puterea seculară, nici n-au confruntat imperiul roman cu împărăţia cerurilor şi pe împăratul trecător cu Domnul Iisus Hristos, cel veşnic Viu. De aceea, au pătimit pentru Hristos până la moarte.

Sf. Apostoli Petru şi Pavel rămân pentru noi dascăli ai credinţei, misionari model şi rugători pentru viaţa şi unitatea Bisericii. Prin viaţa, faptele şi scrierile lor, ei ne îndeamnă să iubim pe Hristos, Evanghelia şi Biserica Sa, să lucrăm pentru vindecarea şi mântuirea tuturor oamenilor fără deosebiri de rase şi gen, de etnie şi clasă socială. Ei sunt pentru noi dascăli ai reconcilierii, ai iertării, ai unităţii şi ai sfinţeniei. Ei ne învaţă să ne rugăm neîncetat, să lucrăm neîncetat faptele bune, dar să nu contăm niciodată pe noi înşine mai mult decât pe harul lui Dumnezeu cel Viu, arătat în Iisus Hristos. În iconografia ortodoxă, Sf. Petru şi Pavel, primul şi ultimul între Apostoli reprezintă comuniunea lui Israel (Petru) cu toate popoarele lumii (Pavel). Cheile Sf. Petru reprezintă pocăinţa şi iertarea, smerenia şi iubirea prin care se intră în împărăţia lui Dumnezeu. Iar sabia Sf. Pavel reprezintă puterea Cuvântului spiritual care distinge între erezie şi adevăr, între egoism şi iubire, între moarte şi viaţă.

Să rugăm pe Sf. Petru şi Pavel, corifei (princes) ai Apostolilor să ne ajute să fi şi noi misionari zeloşi în Europa de astăzi, cum au fost ei misionari în Europa din timpul lor, pentru a putea spune tuturor Bisericilor Europei „ bucuraţi-vă pururea în Domnul şi iarăşi zic, bucuraţi-vă ! ” – Filipeni 4, 4

sursa: http://basilica.ro/