Tânărul avut – Tâlcuirea evangheliei Duminicii a 12-a după Rusalii

Luca 18, 18-25 –
 

Să luăm aminte! Nu cumva să credeţi că Evanghelia de mai sus ar cere de la noi să vindem averile şi să le dăm săracilor, ca să ne putem mântui. Nu avuţia şi strângerea ei este o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ci piedicile sunt beteşugurile sufleteşti ce le scorneşte avuţia în sufletul nostru, dacă nu băgăm de seamă. Evanghelia de mai sus ne arată pe unul ce-şi făcuse din bogăţie un idol pe care îl avea mai drag şi mai de preţ decât mântuirea lui sufletească. „Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea“, zicea Psalmistul, dar greşeala aceasta este că oamenii îşi lipesc mai mult inima de bogăţiile pământeşti decât de Mântuitorul şi de bogăţiile cele sufleteşti.

În multe chipuri şi feluri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi astă-vară într-un sat.

Ieşiseră domnii de la judecătorie în afacerea unui om ce pârâse pe altul că s-a băgat cu hotarul peste el. Cel pârât tăgăduia (cu toate că se vedea bine că şi-a lărgit hotarul cu strâmbul). Atunci judecătorul l-a poftit pe cel pârât să depună jurământ. Pârâtul a stat puţin pe gânduri şi apoi o dată a pus piciorul pe piatra de hotar şi a jurat sau mai bine-zis şi-a dat sufletul pentru o bucată de cincizeci de centimetri de pământ (cam cât îi trebuie de groapă). Şi pe omul acela, Evanghelia îl chema să iasă din lăcomie şi să plece după Iisus, dar lăcomia şi diavolul îl îndemna de la spate: „nu te lăsa, omule…, sporeşte-ţi averea“ şi omul a ascultat de glasul lăcomiei şi L-a părăsit pe Iisus pentru o brazdă de loc.

O, câte fac oamenii să-şi sporească averile: jură strâmb, înşală, fură, omoară şi îşi vând sufletul în sute de feluri, apucaţi de lăcomia de a-şi înmulţi avuţiile. De aceea zice Iisus: Cu anevoie vor intra cei avuţi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Cititorule! La întrebarea: „Ce trebuie să fac să moştenesc viaţa de veci?“, acesta este răspunsul cel bun: să pleci după Hristos, să te pui în slujba lui Hristos cu tot ce ai, cu averea ta, cu banii tăi, cu inima ta, cu ochii tăi, cu mâinile tale, cu picioarele tale, cu gura ta, cu vorba ta, cu scrisul tău şi sfatul tău. Asta înseamnă să te lepezi de toate patimile şi păcatele tale. Dar sminteala tocmai asta-i că în asemănarea omului din Evanghelie, oamenii nu-şi pun tot ce au în slujba lui Hristos, nu vor să se despartă de anumite patimi şi plăceri. Sunt mulţi creştini foarte evlavioşi până când nu-i vorba de punga şi averea lor, dar îndată ce vrei să le deschizi şi punga pentru vreo faptă bună, ai gătat.

Creştinilor! Moştenitorii Împărăţiei lui Dumnezeu pot fi numai fiii lui Dumnezeu, iar fiii lui Dumnezeu pot fi numai aceia care L-au primit pe Hristos şi trăiesc cu Hristos. Iar a trăi cu Hristos înseamnă că El este Stăpân şi Poruncitor în casa sufletului tău, al nostru. Dar când îl bagi pe cineva stăpân şi poruncitor în casa ta, trebuie să-i dai lui cheile de la toate încăperile tale, de la casa ta, de la cămară, de la lada cu bani, de la pod… Dacă casa şi cămara, şi lada, şi punga ta nu se deschid niciodată pentru cei săraci şi alte fapte bune, acesta e semnul cel rău că nu L-ai primit cu adevărat pe Hristos şi Evanghelia Lui.

O fetiţă a făcut de ruşine pe învăţaţi

 

O ceată de învăţaţi s-au strâns odată la o dispută despre Dumnezeire. Unii spuneau una, alţii alta, şi nu se puteau înţelege asupra întrebării, de este Dumnezeu şi cum ar fi Dumnezeu? Unul din ei zicea că nu este Dumnezeu; copilul când se naşte n-are credinţă, numai părinţii i-o apasă cu de-a sila în ceara inimii sale. Atunci un altul zise: Să aducem aici un copil şi să vedem cum i s-a tipărit credinţa în ceara inimii. Aduseră o fetiţă şi o întrebară ce ştie ea despre Dumnezeu şi cum şi-L închipuie ea pe Dumnezeu? Atunci fetiţa, desfăcându-şi pieptul, astfel grăi: „Eu cred că bunul Dumnezeu este atât de mare, încât nu-L pot cuprinde cerul şi pământul, dar de altă parte este atât de mic, încât încape aici, în inimioara mea…“ Învăţaţii rămaseră ruşinaţi de acest minunat răspuns şi pricepură şi ei că Dumnezeu nu se poate afla prin ocoşeli omeneşti, ci numai prin credinţă.

Bogatul şi călătorul

 

Un biet călător sărac ceru sălaş la casa unui bogat zgârcit.

– Mergi de aici – se răsti bogatul – căci doar casa mea nu-i un han la drumul mare pentru călători!

– Îngăduie-mi, te rog – răspunse săracul – să-ţi pun trei întrebări şi apoi voi pleca în drumul meu. Cine a locuit aici înainte de dumneata?

– Tata.

– Dar înainte de dânsul?

– Bunicul.

– Şi după dumneata, cine va locui aici?

– Fiul meu.

– Precum se vede – zise săracul – aici în casa asta nu stă nimeni de statornicie. Se duc unii şi vin alţii. Nişte călători sunteţi şi dumneavoastră, iar casa asta e un han în care ar trebui să primiţi şi pe cei săraci.

Cuvintele săracului străpunseră inima bogatului zgârcit. Din acea clipă, n-a mai respins pe săraci, ci s-a făcut un izvor de milă şi milostivire pentru ei.

Preot Iosif TRIFA