Gândiţi-vă, fraţii mei, la fericirea Preasfintei noastre, care aduce în lume pe Pruncul de dincolo de vreme. Ce bucurie nemărginită şi binecuvântare simte o mamă atunci când îşi priveşte pruncul nou-născut, noul om, înfăşat şi odihnindu-se în îmbrăţişarea ei. Ce îmbrăţişare simte şi Născătoarea de Dumnezeu atunci când toate s-au făcut „după cuvântul Tău”, al lui Dumnezeu adică… Cât de mare îi este bucuria atunci când îi dă, odată cu laptele ei, viaţă Celui Dătător de Viaţă şi Făcător al Ei. Cât de mare îi este bucuria atunci când simte mireasma de prunc, dar şi negrăita mireasmă a rodului pântecelui ei, căci desăvârşit Dumnezeiască şi desăvârşit omenească fire ţine în braţe Preasfânta Născătoare, pe Dumnezeul şi pe Fiul ei. Cât de mare este bucuria ce răzbate din peştera smerită, «palat frumos» împodobit cu Lumina cea neînserată a arătării lui Dumnezeu, bucurie ce inundă zidirea întreagă. „Acolo îngerii cântă neîncetat, iar păstorii, petrecând noaptea pe câmp, cântare vrednică aduc”, „Să se bucure cerul, să se veselească pământul!”, iar „lumea dănțuiește auzind”, exclamă imnograful. Născătoarea de Dumnezeu, aşadar, aduce omenirii bucuria ascultării, în locul ucigătoarei fărădelegi a neascultării. Maica Domnului aduce omenirii bucuria mântuirii din tragedia morţii. Maica Domnului este cinstită în primul rând pentru că este Născătoare de Dumnezeu.
Această sărbătoare are o semnificaţie deosebită pentru că sărbătoarea soborului Maicii Domnului înseamnă sărbătoarea soborului creştinilor care se adună spre a cinsti pe Maica Domnului imediat după sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos pentru că Naşterea Mântuitorului Hristos ca Om s-a făcut prin Maica Domnului. Soborul Maicii Domnului este o cinstire deosebită pe care Biserica o aduce Maicii Domnului pentru că din ea S-a născut ca Om Fiul lui Dumnezeu cel Veşnic, Mântuitorul lumii. Prin acordul ei liber s-a realizat zămislirea Fiului lui Dumnezeu ca Om din trupul Fecioarei, prin lucrarea Duhului Sfânt. Prin acordul ei liber pentru lucrarea cu Duhul Sfânt împreună, ea a dat trup Fiului Veşnic al lui Dumnezeu celui nevăzut, celui necuprins, celui inaccesibil sau neapropiat şi L-a făcut cuprins, văzut şi aproape de oameni. Aceasta este marea taină a Naşterii Pruncului Iisus din Fecioara Maria după ce S-a zămislit din ea prin lucrarea Duhului Sfânt. Deci, Maica Domnului este cinstită în primul rând pentru că este Născătoare de Dumnezeu. Ea a născut pe Fiul lui Dumnezeu cel Veşnic şi poartă acest nume mare şi sfânt de Născătoare de Dumnezeu şi pentru că nu a pierdut fecioria prin naştere se numeşte şi pururi Fecioară Maria”.
Cine era, unde s-a născut, cine erau părinţii săi, ce a făcut, cum a trăit, unde şi când a decedat, de ce se vorbeşte aşa de puţin despre asta în Evanghelii? Şi cum se explică enorma devoţiune, popularitatea, milioanele de rugăciuni înălţate către ea în fiecare zi, invocaţiile pentru mijlocirea sa? Sunt mii întrebările ridicate cu privire la Maria, cea care l-a dat lumii pe Isus.. Cine era Maria? Orice discurs despre Maria nu poate decât să se situeze în cadrul unei perspective kerigmatice şi mântuitoare, care îl are drept centru pe Hristos. Deci, când vorbim despre Maria nu putem să nu ţinem cont de această referinţă istorico-mântuitoare, altminteri există riscul de a o sărăci nepercepându-i dimensiunea sa corectă.
Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, vrând să-Şi pregătească biserică însufleţită şi casă sfântă spre sălăşluire Lui, trimiţând pe îngerii Lui către Sfinții și drepții dumnezeiești Părinți Ioachim şi Ana ‒ din care a voit să iasă Maica Sa cea după trup ‒ mai înainte a vestit zămislirea celei neroditoare, ca să adeverească naşterea Fecioarei. Sfânta Fecioară Maria s-a zămislit şi s-a născut, nu după cum zic unii, la şapte luni sau fără de bărbat, ci la nouă luni şi din unire cu bărbat. Căci numai Hristos S-a născut din Sfânta Fecioară Maria, în chip negrăit şi netâlcuit, precum ştie singur El, fără voie trupească. El fiind desăvârşit Dumnezeu, toate ale iconomiei Lui celei după trup le-a luat asupră-Şi desăvârşit, precum a zidit şi a plăsmuit firea oamenilor din început.
Spuse fiind acestea, acum ne este mai uşor să spunem cine era Maria, conştienţi că, oricum, cuvântul nostru va fi mereu neadecvat pentru a-i percepe misterul.
Maria era o femeie evreică, având caracteristicile culturale şi antropomorfe ale femeilor din poporul său. Evangheliştii nu vorbesc mult despre ea şi când o fac este mereu în relaţie cu Hristos. Dar din puţinele referinţe date se poate adăuga că ea a fost o femeie care ştia să se apropie de Dumnezeu şi ştia „să păstreze” şi „să mediteze” evenimentele vieţii sale. Şi a fost şi soţie, cu totul deosebită, dacă vrem. Şi mamă..
Această taină a Naşterii Fiului lui Dumnezeu Iisus Hristos ca Om din Fecioara Maria a fost prevăzută de prorocii Vechiului Testament care au prezis şi prevăzut Taina Naşterii Fiului lui Dumnezeu Mântuitorul Lumii din Fecioara Maria. Astfel, Patriarhul Iacob vede o scară care uneşte cerul cu pământul şi pe această scară coboară şi urcă îngerii din ceruri. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au tâlcuit această scară ca fiind Taina Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos din Fecioara Maria. Prin lucrarea Duhului Sfânt, Cel Veşnic din Ceruri coboară pe pământ în timp şi, deci, Maica Domnului este scara prin care Dumnezeu coboară pe pământ prin Întrupare; Fiul lui Dumnezeu devine om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor.
Este adevărat că era foarte frumoasă? Putem doar să ne imaginăm asta. Şi pe bună dreptate. Dacă ea era cea „plină de har”, cu toată pregnanţa de sens pe care o are acest termen în greaca sfântului Luca (kecharitomene), dacă ea era foarte frumoasă înăuntru, nu putea să nu fie tot aşa în toată persoana. Nu este fără motiv că Biserica în „femeia îmbrăcată în soare” (Ap 12,1) a văzut, în afară de imaginea poporului lui Dumnezeu, chiar pe Maria în toată splendoarea sa. Melania Calvat, vizionara de la La Salette, ne-a dat o splendidă descriere a frumuseţii Mariei. Artiştii au încercat, în moduri diferite, să facă vizibilă lumea interioară a Mariei, aşa plină de har.Primele icoane ale Mariei au fost realizate de Sf. Apostol Luca
Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele – una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere. După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roşie – slava şi domnia, iar cea albastră – cerurile. Ceea ce înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi roabă a Domnului pe pământ.
Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un surâs mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este supus duhului. Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu totul.
Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în aşa fel, că alungă orice gând de trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate duhovnicească şi frumuseţe a sufletului. Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în braţe este mai mare decât ea.
Maica Domnului este și icoana Bisericii care poartă în ea pe Hristos şi Îl arată lumii, aşa cum a zis ea la nunta din Cana Galileii: Faceţi tot ceea ce vă spune El; aceasta este predica ei. Nu are o predică paralelă cu cea a lui Hristos, ci ea Îl arată pe Hristos lumii şi spune: Faceţi tot e vă spune El. Maica Domnului, în icoanele noastre, poartă pe braţul stâng, aproape de inimă, pe Pruncul Iisus care stă pe braţul ei ca pe un tron. Cu mâna ei dreaptă Îl arată pe El şi în timp ce Îl arată, ea fiind în stare de rugăciune, primeşte binecuvântarea Lui. Prin aceasta înţelegem că Biserica rugătoare, a cărei icoană sfântă vie este Maica Domnului, trăieşte din binecuvântarea Fiului ei, din binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos.
În ce mod a primit vestea că va deveni Mama Mântuitorului şi în ce mod a reuşit să-i comunice lui Iosif evenimentul miraculos? Despre vestea că Maria avea să devină Mamă a Mântuitorului ne vorbeşte Luca, într-unul dintre textele cele mai cunoscute şi mai studiate din Evanghelia sa (Lc 1,26-38). Lăsând deoparte chestiunea genului literar utilizat de Luca pentru această relatare a sa, pentru că, oricare poate să fie ales printre multele propuse, este clar că textul trebuie să fie citit în cheie istorico-mântuitoare şi marchează, pentru evanghelist, inaugurarea timpurilor definitive, fiind încheiate cele ale pregătirii veterotestamentare cu vestea adusă lui Zaharia. În Vechiul Testament există alte naşteri miraculoase, dar aici, cu vestea îngerului Gabriel, care se face mediator al proiectului lui Dumnezeu cu privire la Maria, Luca vrea desigur să scoată în evidenţă câteva lucruri de importanţă excepţională, cum ar fi gratuitatea darului mântuirii, alegerea paradoxală a celei umile şi a fecioarei, inserarea acestei tinere femei în planul mântuirii cu o misiune singulară prin lucrarea Duhului Sfânt, favoarea singulară din partea lui Dumnezeu care o transformă interior, motiv pentru care este cea „plină de har”, „da”-ul în credinţa în El.
Maica Domnului prin smerenie, prin ascultare, prin această dăruire de sine totală se învredniceşte a fi vas ales al Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos. De aici vine cinstirea ei deosebită. De aceea, Biserica o preamăreşte ca fiind mai cinstită de cât Heruvimi şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul a născut. Arată acum de ce este mai cinstită de cât Heruvimi şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii pentru că din ea S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul cel Veşnic. S-a făcut trup şi S-a arătat în lume şi a vieţuit cu oamenii şi prin moartea şi prin Învierea Sa a izbăvit de păcat şi de moarte neamul omenesc
Ce făcea la Betleem şi pentru ce a fost ales numele Iisus? Maria şi Iosif trăiau la Nazaret. Din cauza recensământului voit de Cezar August, în timpul căruia „Quirinius era guvernator al Siriei”, cum ne relatează Evanghelia lui Luca, Maria şi Iosif au trebuit să meargă la Betleem, pentru că edictul stabilea că trebuiau să se înregistreze în cetatea propriilor strămoşi, de la care se avea descendenţa. Şi Iosif era descendent al regelui David care s-a născut la Betleem. Acesta este motivul pentru care, în momentul naşterii, Maria şi Iosif se aflau la Betleem. Numele Iisus a fost impus Fiului Mariei practic de Iosif după ce îngerul, în vis, i-a spus: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (Mt 1,20-21). Deci, semnificaţia numelui Iisus este cea de mântuitor.
Sfânta Fecioara Maria, ca cea mai sfântă dintre femei şi ca una care s-a învrednicit să nască cu trup pe Mântuitorul Iisus Hristos, se bucură de preacinstire în Ortodoxie, fiind cea dintâi şi cea mai mare dintre toţi sfinţii.
A cinstit-o Dumnezeu Însuşi în momentul când a ales-o să fie „locaş al Cuvântului Hristos”. Sfânta Fecioară prooroceşte cu privire la situaţia ei excepţională între celelalte femei şi veneraţia universală de care urma să se bucure: „Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. 1, 48). Au cinstit-o şi oamenii simpli, care s-au adresat Mântuitorului cu cuvintele: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt” (Lc. 11, 27).
Cultul Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă s-a manifestat prin instituirea de sărbători în cursul anului bisericesc consacrate pomenirii şi cinstirii ei deosebite.
Sărbătorile mari ale Maicii Domnului sunt Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august). Aceste sărbători sunt socotite ca fiind praznice împărăteşti. În afară de cele patru sărbători principale ale Sfintei Fecioare pe care le-am menţionat, mai există în calendarul ortodox şi alte sărbători şi anume: Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (26 decembrie), Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), Izvorului Tămăduirii (Vinerea Luminată), Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana (9 decembrie), Aducerea veşmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne (2 iulie) şi Punerea în raclă a brâului Maicii Domnului (31 august).
Cultul ortodox al Maicii Domnului se exprimă şi prin alte forme de manifestare, cum ar fi cântările şi rugăciunile deosebite care sunt încadrate în rânduiala tuturor slujbelor bisericeşti. Nu există slujbă în care să nu existe rugăciuni sau cântări în cinstea Maicii Domnului. În unele părţi ale Ortodoxiei, slujba „Adormirii Maicii Domnului” a fost amplificată cu o nouă formă de pietate şi anume „Prohodul Maicii Domnului”, care este o imitaţie a „Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos” din Săptămâna Patimilor.
In Aceasta cinstită zi a Soborului Maicii Domnului, a doau zi de la Nasterea Domnului să a salte intreaga fire, fecioarele sa fie slavite! Fecioarele sa fie slavite si sa dantuiasca oamenii toti! Caci unde s-a inmultit pacatul, acolo harul covarseste (Rom. 5,20). Ne-a chemat pe toti Maria, vasul cel de mult pret si fara de intinaciune al fecioriei, Raiul cel cuvantator al celui de-al doilea Adam (Rom. 5,14; I Cor. 15, 21-22, 45-59), Cel ce a lucrat unirea celor doua firi, lauda legamantului celui mantuitor, patul de nunta unde Cuvantul S-a nuntit cu trupul, rugul cel aprins (Ex. 3,2) al firii omenesti pe care focul cel arzator al dumnezeirii nu l-a mistuit, cu adevarat norul cel usor (Is. 19,1) care a purtat cu trupul pe Cel purtat de heruvimi, lana cea preacurata (Jud. 6, 37-38) udata de roua cea din cer cazuta, cu care Pastorul a imbracat mieluseaua (In 10, 11), roaba si maica, fecioara si cer, singur pod al lui Dumnezeu catre oameni, urzeala infricosatoare a iconomiei, intru care s-a tesut tunica unirii (In 19, 23), al carui urzitor este Duhul Sfant, a carei tesatoare a fost Puterea celui Preainalt care a umbrit-o (Lc 1, 35), iar lana – vechea tunica a lui Adam. Firul impletitor era trupul fara de prihana din Fecioara, acul – harul nemasurat al celui purtat, iar tesator este Insusi Cuvantul cel intrat prin auz.
Cine a cunoscut, cine a auzit ca Dumnezeu S-a salasluit necircumscris in pantece, Cel pe care cerurile nu l-au cuprins, iar pantecele nu L-a ingradit, ci din Fecioara S-a nascut nu doar simplu Dumnezeu, nici doar simplu om. Cel ce astazi S-a nascut, poarta care odinioara era a pacatului a aratat-o usa a mantuirii. Caci acolo unde sarpele a varsat veninul prin neascultare, acolo Cuvantul, prin ascultare, intrand in altar, S-a intrupat. Acolo unde s-a ivit cel dintai ucenic al pacatului, Cain, acolo izbavitorul neamului omenesc, Hristos, fara de samanta a odraslit, fara a se rusina iubitorul de oameni de durerile nasterii din femeie. Caci Viata era lucrul ce se savarsea. Nu S-a intinat salasluindu-Se, insusindu-Si madulare pe care Insusi fara de prihana le-a creat. Daca Maica Domnului nu ramanea Fecioara, Cel nascut ar fi ramas un simplu om, iar nasterea nu ar mai fi fost straina si mai presus de fire. Dar daca si dupa nastere a ramas Fecioara, atunci in chip de negrait S-a nascut Cel care si prin usile incuiate (In 20, 19-26) fara impiedicare a intrat. Si oare nu insotirea celor doua firi Toma o vesteste cand zice: „Domnul meu si Dumnezeul meu…” (In 20,28)
Nu te rusina de durerile nasterii, omule, ca acestea s-au facut penru noi temei de mantuire. Caci daca nu s-ar fi nascut din femeie, nu ar fi murit, nu ar fi nimicit prin moarte puterea care s-a instapanit asupra mortii, adica diavolul (Evr. 2,14). Caci nu este nicio intinaciune pentru arhitect sa intre in casa pe care a zidit-o, nici nu intineaza vasul pe olarul care innoieste pe cele ce a plasmuit. La fel, nu Il intineaza pe Cel fara de prihana faptul ca a iesit din pantece fecioresc, de care nu S-a intinat atunci cand l-a facut si pentru aceasta, iesind din el, nu Se spurca.
O, pantece in care s-a dat inscrisul eliberarii noastre a tuturor! O, pantece intru care s-a faurit arma impotriva mortii, o tarina intru care Semanatorul intregii fapturi, Hristos, ca pe un rod fara de samanta l-a odraslit! O, templu intru care Dumnezeu S-a facut preot nu preschimband firea, ci imbracand din mila pe cel dupa randuiala lui Melchisedec (Evr. 6, 20; 7, 11; Ps. 09, 4)! (…) O, Fecioara, care ai deschis lui Adam raiul, sau mai degraba fiind mai slavita decat raiul! Caci acela a fost sadit de Dumnezeu, iar ea L-a lucrat dupa trup pe Insusi Dumnezeu. (…)
O, taina infricosatoare si straina! Cine a mai vazut vreodata ca Imparatul a purtat chipul blestemului? Sau ar putea vreodata ochiul cuprinde soarele intreg? Dar trupul ar putea altcandva sa fie unit dupa fire cu Dumnezeu in chip neschimbat, daca nu ieri? Cand Sfanta Fecioara pantecele a imprumutat, iar Cuvantul prin auz a intrat, iar Duhul cel Sfant a plasmuit templul cel viu, iar Cel Preainalt in chipul robului S-a desertat pe Sine. Dar taina dumnezeiestii iconomii a purtat-o pantecele Fecioarei, o, pantece mai lat decat cerurile! O, nastere care ai purtat mantuirea! O pantece de lut si camara de nunta a Creatorului! O, Nastere izbavitoare a pacatului lumii! O, taina, al carei chip este cu neputinta a-l talcui! O, nastere dar nu inceput al existentei lui Dumnezeu, nu schimbare a fiintei, nu micsorare a puterii, nu despartire de Cel ce fara de inceput S-a nascut ci unirea lui Dumnezeu si cu trupul, in impreunarea firilor, binecuvantarea nasterii, venirea lui Dumnezeu, taina cea din veac ascunsa in Dumnezeu (Col. 1, 26), taina nedespartirii firilor, dezlegarea blestemului (Gal. 3, 13), ridicarea osandei (Gen. 2, 17) si existenta cea fara de inceput a Fiului celui Unul-Nascut, si nasterea din fecioara dupa trup si inchinarea de la toata zidirea si daruind si binevestind poporului intreg! Lui fie slava in vecii vecilor. Amin!”
(postat pe fb de ioan monahul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!