Hristos vindecă o femeie răbdătoare, chiar dacă nimeni n-a cerut vindecarea ei

 

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVII-a după Rusalii, care ne prezintă vindecarea unei femei gârbove, are profunde înțelesuri duhovnicești și o legătură strânsă cu perioada de post în care ne aflăm, ca timp de pregătire pentru sărbătoarea mare și sfântă a Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Femeia gârbovă, căutătoare a mântuirii

Această Evanghelie ne dezvăluie, în același timp, puterea lui Dumnezeu, arătată în Mântuitorul Iisus Hristos, ca putere a iubirii vindecătoare, și virtuțile ascunse ale femeii gârbove, care de optsprezece ani era robită de o legătură nevăzută a Satanei, sub forma unei neputințe trupești.

Evanghelia ne spune că, pe când se afla într-o sinagogă, Mântuitorul Iisus Hristos a văzut o femeie gârbovă, aplecată cu fața spre pământ și care suferea astfel de optsprezece ani. Ea nu putea să ridice privirea în sus, nici să vadă fețele oamenilor, nici albastrul cerului. Totuși, această femeie, în pofida bolii și a neputinței ei, venea cu regularitate la sinagogă spre a se ruga lui Dumnezeu, poate nu atât pentru vindecarea trupului său, cât pentru mântuirea sufletului său. Femeia gârbovă unea răbdarea bolii ei apăsătoare cu lucrarea rugăciunii ei stăruitoare.

Deci, văzând-o, Iisus Domnul, într-o zi de sâmbătă în sinagogă, a chemat-o la El și i-a zis: ‘Femeie, ești dezlegată de neputința ta!’ (Luca 13, 12), apoi Și-a pus mâinile Sale asupra ei, iar femeia îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, fățarnic și plin de invidie, spunea celor prezenți, fără să se adreseze direct lui Iisus, că șase zile sunt în care poate omul să lucreze, dar în ziua sâmbetei nu trebuie să se săvârșească nici o lucrare, nici chiar o vindecare de boală (cf. Luca 13, 14).

Mântuitorul Iisus Hristos, însă, văzând invidia și fățărnicia mai-marelui sinagogii și a celor care gândeau ca el, a răspuns: ‘Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?’ (Luca 13, 15-16). Acest răspuns ferm al lui Iisus a rușinat pe mai-marele sinagogii și pe cei ce erau potrivnici lui Iisus. În final Evanghelia spune că ‘poporul întreg se bucura de faptele slăvite, săvârșite de El’ (Luca 13, 17).

Hristos vindecă o femeie răbdătoare, chiar dacă nimeni n-a cerut vindecarea ei

Deși scurtă ca întindere, această Evanghelie este totuși foarte bogată în înțelesurile ei duhovnicești. În primul rând, vedem că femeia era gârbovă de optsprezece ani și nu putea să meargă firesc, ca toți oamenii.

Noi nu cunoaștem totdeauna care sunt cauzele spirituale ale bolilor trupești, dar vedem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este nepăsător când oamenii suferă, ci El vindecă neputința și alină suferința, vindecă boala dăruind oamenilor sănătate trupească și sufletească, mai ales dacă ei au credință vie și smerită.

De fapt, această femeie gârbovă, suferindă și smerită, nu a cerut nimic de la Hristos Domnul, nu îndrăznea să-L roage ceva. Ea purta crucea suferinței în tăcere. Trupul ei era gârbov sau aplecat de boală, dar sufletul ei era drept, în stare de rugăciune. Nu cunoștea taina legăturii ei nedezlegate, adică nu cunoștea originea neputinței ei. Și cu toate că nici ea și nici altcineva nu a intervenit pe lângă Iisus, El, din multă milă sau din profundă compasiune față de această femeie suferindă, a vindecat-o în văzul tuturor celor adunați în sinagogă.

Vedem astfel cum Dumnezeu are inițiativa vindecării omului chiar dacă omul nu mai așteaptă sau nu mai cere în mod expres vindecarea sa. Deci, Dumnezeu, Cel ce cunoaște viața și suferința fiecăruia, dar și credința, smerenia și răbdarea fiecăruia, alege locul și timpul când eliberează pe oameni de boală și suferință.

Din această lucrare milostivă și minunată a Mântuitorului Iisus Hristos înțelegem că Dumnezeu lucrează când dorește El și cum dorește El, iar modul Lui de lucrare este unul pedagogic sau înțelept. Chiar dacă întârzie, ori face altceva sau altcumva decât așteptăm noi, Dumnezeu lucrează totdeauna pentru mântuirea oamenilor. Uneori, El nu răspunde când este chemat, iar alteori ne cheamă când nu ne așteptăm. Oricum, El iubește pe toți oamenii, chiar dacă nu gândește ca toți oamenii, ci dumnezeiește, mai presus de înțelepciunea omenească.

Fiică a lui Avraam, fiică a credinței

Mai observăm că vindecarea minunată care se săvârșește de către Mântuitorul Iisus Hristos cu această femeie gârbovă se face nu doar pentru că Domnul cunoștea suferința ei îndelungată, de optsprezece ani, ci și pentru că El cunoștea și credința ei puternică, smerenia ei profundă și îndelunga ei răbdare. De aceea a numit-o ‘fiică a lui Avraam’ și a întrebat mustrând pe mai-marele sinagogii și pe cei care gândeau ca el: ‘Aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?’ (Luca 13, 16).

‘Fiică a lui Avraam’, după tâlcuirea Sfinților Părinți, înseamnă femeie credincioasă și împlinitoare a voii lui Dumnezeu, pentru că Avraam este socotit părintele credinței, iar cine este fiu sau fiică a lui Avraam înseamnă că este fiu al credinței, al unei credințe trăite, încercate, verificate în timp, în necazurile și greutățile vieții. Credința aceasta este statornică sau neclintită, la bine și la rău, nu numai când oamenii primesc daruri de la Dumnezeu, ci și când El îngăduie ca ei să treacă prin încercări. Aceasta este credința lui Avraam, care a lăsat țara sa de origine și a mers spre o patrie necunoscută, ascultând de Dumnezeu, călătorind spre un loc necunoscut, ci doar făgăduit. Prin credință vedea Avraam pe Dumnezeu Cel nevăzut și pregusta ceea ce i-a fost promis ca binecuvântare.

Prin credință, deci, și noi înaintăm spre ceva încă necunoscut nouă direct, dar promis sau făgăduit, și anume Împărăția cerurilor. În acest sens, conținutul credinței, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este Împărăția cerurilor.

Ridicarea din gârbovirea sufletească, un început bun în viața omului

Prin credință puternică, prin evlavie, prin rugăciune smerită, prin osteneala venirii la sinagogă, această femeie păstra legătura vie cu Dumnezeu Cel nevăzut. Iar când Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică S-a făcut Om și a venit printre oameni, atunci El, Iisus Hristos, a ridicat-o, a dezlegat-o din legăturile Satanei și a îndreptat-o în starea de om sănătos care privește în față pe ceilalți oameni și vede lucrarea lui Dumnezeu în lume, adică în natură și în istorie.

Vindecarea femeii gârbove ne arată înțelesul adânc al ridicării naturii umane păcătoase pe care Mântuitorul o dezleagă, o eliberează din robia demonilor și a neputințelor sufletești și trupești.

Evanghelia acestei duminici ne arată, așadar, cât de mare este binecuvântarea de a ne întâlni cu Hristos, cu Dumnezeu-Omul, Care ne ridică sau ne îndreaptă când suntem prea aplecați spre cele pământești și ne ajută să privim spre ținta noastră finală, care nu este mormântul, ci Împărăția cerurilor.

Așadar, vindecarea femeii gârbove, ca ridicare din apăsarea sau din aplecarea ei îndelungă, reprezintă, în mod tainic, și lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos ca vindecare și sfințire a naturii umane pe care a asumat-o prin Întrupare, prin înomenire. Atât Învierea Domnului, cât și Înălțarea Sa la ceruri înseamnă în limba greacă a Noului Testament ridicare. Prin Învierea Sa din morți, Mântuitorul ne ridică din moarte, iar prin Înălțarea Sa la cer ne ridică de pe pământ la ceruri, adică de la viața trecătoare sau biologică la viața cea netrecătoare, duhovnicească și veșnică.

Trup gârbov, dar suflet drept

Din Evanghelia de astăzi mai învățăm că femeia gârbovă avea multă credință și smerenie, precum și îndelungă răbdare, întrucât ea suferea fără să cârtească, fără să se revolte, fără să se plângă, fără să ceară mila cuiva. Trupul ei era gârbov, dar sufletul ei era drept. Trupul ei era plecat spre pământ, dar sufletul ei se înălța adesea în rugăciune către Dumnezeu. În ziua în care Dumnezeu Fiul devenit Om din iubire pentru oameni a ridicat-o, a vindecat-o, ea a început să preamărească pe Dumnezeu. La virtuțile sale: credință puternică, smerenie profundă și răbdare îndelungă se adaugă și multa ei recunoștință ca preamărire a lui Dumnezeu. Îndată ce a simțit binefacerea vindecării, ea a preamărit pe Dumnezeu. Prin urmare, femeia gârbovă devine un mare dascăl pentru noi toți. Ea este pentru noi o lumină mai ales în această perioadă a Postului Nașterii Domnului, ca timp de pregătire pentru primirea Mântuitorului Iisus Hristos în peștera inimii noastre, în intimitatea sufletului nostru, care, din cauza păcatelor, devine întunecos și rece, dar se luminează și se încălzește prin rugăciune, post și milostenie, prin Spovedanie și Împărtășanie. Din acest motiv, trebuie să ne întărim credința, să cultivăm smerenia, să înmulțim rugăciunea, să ne întărim răbdarea în timpul încercărilor și să facem milostenie. Să nu uităm să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru faptul că existăm, că suntem sănătoși, că suntem iubiți de Dumnezeu, chiar dacă trecem prin necazuri, boli și ispite.

Învățătura principală a Evangheliei de astăzi, mult folositoare pentru Postul Nașterii Domnului, este îndemnul la fapta milostivă. Mântuitorul Iisus Hristos săvârșește binele fără să fie rugat, fără să I se ceară. Femeia gârbovă nu a cerut nimic de la Iisus, ci El din proprie inițiativă a chemat-o și a vindecat-o. A chemat-o la El și i-a spus: ‘Ești dezlegată de neputința ta’ (Luca 13, 12), a pus mâinile Sale asupra ei și a vindecat-o. A unit cuvântul eliberator cu fapta milostivă.

Prin această lucrare, Mântuitorul Iisus Hristos ne învață și pe noi să nu așteptăm ca să fim rugați sau solicitați stăruitor, ci dacă vedem că un om are nevoie de ajutorul nostru, să mergem spre el și să-l ajutăm.

Să săvârșim binele și în zilele de sărbătoare

Evanghelia de astăzi ne mai învață că Domnul Iisus Hristos a vindecat această femeie în zi de sărbătoare, în ziua sâmbetei. Prin urmare, observăm că și în zi de sărbătoare putem și trebuie să facem binele, să dăm o mână de ajutor, să îndreptăm un om care este căzut într-un fel sau altul, să-l consolăm cu un sfat bun, cu un cuvânt bun, cu o rugăciune pentru sănătatea și mântuirea lui. Facerea de bine nu este oprită nici chiar în zilele de sărbătoare. Adică sărbătoarea nu este o scuză sau un obstacol spre a săvârși binele pentru aproapele nostru. Mulți creștini, în această perioadă a Postului Nașterii Domnului, vizitează și ajută bolnavii, bătrânii, pe cei săraci, pe cei necăjiți, pe cei singuri. Noi ne numim creștini, pentru că purtăm numele lui Hristos. Când săvârșim multe fapte de milostenie, lumea preamărește pe Hristos Domnul pentru bunătatea Lui care se arată prin oamenii binevoitori și binefăcători.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simțim bucuria ajutorului Său și a săvârșirii faptelor bune, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!

Patriarhul Daniel

sursa:basilica.ro