APOSTOLII ÎN FURTUNĂ

Acum duminică avem la rând evanghelia de la Matei capitolul 14, versetele 22-34. Este evanghelia când se făcuse furtună în călătoria aposto­lilor cu corabia şi Iisus li S-a arătat umblând pe apă. Apostolii s-au speriat văzându-L, dar El i-a liniştit şi l-a chemat pe Petru să vină la El peste valuri, iar când a început a se cufunda, l-a mustrat blând: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”… Şi „a poruncit vântului să tacă” şi furtuna îndată a încetat.

Despre două furtuni ne spun Evangheliile că le-au avut apostolii în călătoria lor cu corabia. Una e aceasta, din evanghelia de dumi­nică, iar cealaltă e la Matei 8, 23-27, unde se spune că Iisus adormise în timpul furtunii şi apostolii L-au trezit, plini de spaimă.

Dacă cercetăm aceste furtuni, apoi vedem întâi că amândouă au fost un fel de lecţii pentru apostoli. Au fost un fel de „furtuni de în­cercare”, căci prin ele Domnul a încercat credinţa învăţăceilor Săi. Domnul i-a lăsat în furtună, să vadă cât de mare şi de tare le este cre­dinţa lor. Pentru că tăria credinţei se arată tocmai pe timp de vreme rea, pe timp de furtună.

A doua, ne arată aceste evan­ghelii că apostolii n-au putut face nimic pentru domolirea furtunii până n-a intervenit Domnul, până n-a li­niştit El furtuna.

A treia, ne arată că Iisus i-a în­văţat pe apostoli să nu se sperie de furtună. „De ce v-a fost frică, puţin credincioşilor?” (Mt 8, 26).

A patra, i-a învăţat să păşească peste furtuni, chemându-l pe Petru la El peste valuri. Iar când Petru s-a clătinat, l-a ajutat.

Cele două furtuni din viaţa apostolilor ne sunt lăsate şi nouă ca învăţătură. Prin ele, Domnul ne grăieşte şi nouă aşa cum le-a grăit apostolilor.

În marea acestei vieţi, avem şi noi destule furtuni de necazuri şi încercări. Avem mai mult vifor şi furtună decât vreme bună. Dar pentru viaţa noastră cea duhovnicească, a-ceastă furtună e binecuvântare.

Furtuna ne este şi nouă o în­cercare, o întrebare: cât de mare şi de tare este credinţa noastră? Şi apoi furtunile ne vin ca o binecu­vântare făcându-ne să-L strigăm pe Domnul, să-L chemăm pe El la cârma corăbiei… să ne scape El.

Şi apoi, văzând minunea cum ştie El să domolească furtuna şi să ne scape din furtună, să nu ne mai speriem de furtuni, ci să stăm lini­ştiţi în mijlocul lor, uitându-ne ţintă la El.

Furtuna din corabia apostolilor a fost furtuna Domnului, a fost lecţia şi binecuvântarea Domnului.

Aşa este şi furtuna din viaţa noastră.

De multe ori omul nu se poate apropia de Dumnezeu din pricina sănătăţii. E prea sănătos şi n-are lipsă de doctor. Şi de multe ori nu se poate apropia din pricina prie­tenilor. Are atâţia prieteni şi se în­crede în ei. Şi iarăşi, cei mai mulţi nu se pot apropia din pricina ave­rilor, au bani mulţi şi averi mari şi se încred în ele.

Dar în „liniştea” aceasta, iată, soseşte deodată „furtuna Domnu­lui”. Omul cade la grea încercare. Deodată se face noapte în viaţa lui. Deodată se vede singur, părăsit de toţi şi de toate.

În „naufragiul” acesta, omul se uită în dreapta, se uită în stânga şi nu vede nici o scăpare, nici un ajutor. Şi pe urmă omul se uită plângând spre înălţimea cerului şi de acolo îndată aude vestea cea dulce: „Nu te teme. Eu cu tine sunt, să te scap şi să te mântui” (Ier 1, 8).

Aşa vrea Dumnezeu. Numai când noi nu mai putem face nimic, când valurile ne-au cuprins din toate părţile, numai atunci vine darul lui Dumnezeu şi ne aruncă pe stânca mântuirii. Este aceasta o lecţie aspră, dar bună: Mântuirea nu vine prin puterile noastre, ci prin darul şi harul lui Dumnezeu.

O, tu, furtună înfricoşată din marea vieţii noastre! Fii binecu­vântată! Tu ne arunci în braţele Domnului. Tu ne arunci pe stânca mântuirii. Tu ne opreşti din calea fiului pierdut şi ne întorci în casa Tatălui ceresc. Tu eşti furtuna Dom­nului.

Dragă cititorule, şi tu eşti un călător în marea acestei vieţi plină de vânturi şi furtuni. Şi viaţa ta este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mări. Însă dacă trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci n-ai de ce să te temi. El apare mereu în fur­tunile vieţii tale cu lumină şi scăpare aşa cum a apărut apostolilor cuprinşi de vifor. Când vine vreme rea, când noapte se face în viaţa ta şi toţi te părăsesc, deodată se iveşte El, Domnul şi Mântuitorul tău şi îţi strigă: nu te teme şi nu te spăimânta, căci Eu cu tine sunt, să te scap (Ier 1, 8).

În marea cea zbuciumată a ace­stei vieţi nu este decât o singură primejdie: când L-ai părăsit pe Dom­nul, când din furtuna vieţii tale lip­seşte El… când de la cârma coră­biei tale lipseşte El.

Undeva am citit că, pe o vreme de furtună, toţi călătorii unui vapor erau cuprinşi de groază şi spaimă. Numai un copil stătea liniştit. „E tata la cârmă – zicea el – şi nu mă tem.”

Era copilul căpitanului care cârmuia vaporul.

Călătorii au rămas mişcaţi şi ru­şinaţi de încrederea ce o avea acest copil în tatăl său, iar ei, oa­meni mari şi creştini, pierduseră încrederea în Tatăl ceresc.

Aşa e şi cu noi. Când Tatăl e la cârmă, când voia Lui şi legile Lui cârmuiesc corabia vieţii noastre, n-avem de ce să ne temem.

O, ce uşoară este viaţa când o trăieşti cu Domnul, când Îl ai pe Domnul de cârmaci şi cârmuitor al vieţii tale!

Dă-ţi, iubite cititorule, cârma vieţii tale acestui Cârmuitor, căci El singur ştie calea spre ţărmurii mân­tuirii. El singur ştie când vine fur­tuna şi El singur ştie să o lini­ştească.

Dă-i Lui cârma vieţii tale şi în­dată vei scăpa de toate grijile, de toate necazurile şi de toate primej­diile. O, ce linişte, ce putere şi ce încredere capeţi când Domnul Iisus e la cârma vieţii tale!

Fratele meu, nu te teme de furtuna încercărilor. Teme-te mai mult de o altă furtună. Căci mai este în marea vieţii noastre o furtună cu mult mai primejdioasă. E furtuna despre care zice cântarea bisericească: „Marea vieţii noastre vâzându-o înălţându-se de viforul ispitelor…”.

În acest „vifor al ispitelor” se îneacă cele mai multe suflete. De furtuna aceasta să ne îngrozim. Furtuna încercaţilor este o furtună a Domnului. Dar viforul ispitelor este furtuna celui rău. Şi din furtuna aceasta numai singur Domnul ne poate scăpa.

Iisus Mântuitorul l-a chemat pe Petru să păşească peste apă. El ne cheamă şi pe noi. Ne cheamă să pă­şim peste apele acestei lumi, peste apele încercărilor, necazurilor, nea­junsurilor şi ispitelor.

Mântuitorul ne cheamă să păşim cu îndrăzneală peste valurile acestei lumi. Şi cel ce are credinţă tare păşeşte. El umblă pe „apă” ca pe uscat.

Dragă cititorule, fii şi tu un „umblător peste apă”. Întăreşte-ţi credinţa. Uită-te ţintă la Iisus şi pă­şeşte cu curaj, în numele Lui, peste orice valuri de încercări şi ispite ţi-ar ieşi în cale.

„Umblarea pe apă” are o con­diţie. Să nu te uiţi niciodată la apă, ci să te uiţi la Domnul, Care te cheamă să păşeşti peste apă. Iar când simţi că îţi slăbeşte credinţa şi te cufunzi, întinde-ţi mâinile spre Domnul şi strigă-L pe El să te scape. Şi El îndată te va auzi.

Rugăciune

O, Doamne Iisuse, Îţi mulţumesc că m-ai chemat şi pe mine să „umblu pe apă”. Mi-ai scos mereu în cale apă şi valuri înfuriate şi m-ai chemat să păşesc peste ele cu îndrăzneală, în numele Tău.

O, iartă-mă, Iisuse Doamnei că Ţi-a trebuit atâta timp şi atâta dra­goste până m-ai învăţat să umblu „pe apă”.

O, iartă-mă pentru şovăielile mele, pentru puţina mea credinţă. De atâtea şi atâtea ori am început să mă cufund – şi Tu, Doamne, m-ai mustrat blând: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?… Au nu pentru tine pe cruce am murit?”… Şi m-ai apucat de mână şi m-ai scăpat.

Robul Tău se află iarăşi păşind peste o apă înfuriată. Întăreşte cre­dinţa robului Tău. Întăreşte-mă, să păşesc mereu înainte peste valuri şi furtuni până în clipa când voi scăpa la odihna Ta cea dulce care ne aşteaptă pe toţi cei ce trăim pentru Tine şi ne jertfim pentru Tine.

O Doamne, iartă a mea necredinţă. Cu dar întăreşte a mea neputinţă. Eu cârma vieţii Ţie, Doamne, Ţi-o dau, la ţărmuri s-ajung şi mântuire să iau.

«Isus Biruitorul» nr. 34 / 18 aug. 1935, p. 5

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa
prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016