Credinţă şi fapte

Iar care este credinţa pe care Dumnezeu o cere de la noi şi pe care trebuie s-o avem în El, a arătat El însuşi în Evanghelie, zicând: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9,23); „Căci cel ce vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa şi pe fraţii săi, ba încă şi sufletul său, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Şi iarăşi: „Cel ce a aflat sufletul său”, rămânând alipit la cele spuse, „îl va pierde pe el” (Matei 10,39), „iar cel ce va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea”, împlinind poruncile Mele, „îl va afla pe el în viaţa veşnică” (Marcu 8, 35; Matei 16,25). Aţi auzit semnele credinţei? Vă ajung acestea, să aveţi nevoie să vi le reamintesc şi pe cele următoare?
Dacă voiţi să aflaţi aceasta chiar de la Domnul, Care zice limpede: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca” (Matei 6,25,34). Şi ridicându-ne câte puţin spre cele mai desăvârşite, zice: „De te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i lui şi cel stâng; şi celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina ta, lasă-i lui şi cămaşa ta” (Matei 6, 39-40); „şi celui ce răpeşte ale tale, nu i le cere înapoi” (Luca 6,30). Apoi cerând prisos de credinţă peste prisos, ne porunceşte să ne rugăm pentru duşmanii noştri şi să facem bine celor ce ne urăsc pe noi şi să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc pe noi (Matei 5,44). Şi ne porunceşte să facem altele multe, din care să se arate credinţa noastră în El. Numai atunci trebuie să zicem că suntem credincioşi. Căci fără acestea credinţa noastră este moartă (Iacob 2,20) şi noi suntem morţi.

         Am voit să aud şi să aflu de la tine ce folos vei avea dacă ai să afli şi ai să înveţi de la noi despre bucuriile, slăvirile, desfătările şi reaşezările din Împărăţia lui Dumnezeu, câtă vreme eşti osândit, cum am spus, de conştiinţă, fiindcă n-ai păzit poruncile date ţie de Hristos şi de aceea nu ai parte cu Hristos? (Ioan 13,8). Nici unul, în nici un fel. Ci îţi vei pricinui mai degrabă o şi mai mare osândă, că, aflându-le acestea, le-ai dispreţuit şi n-ai voit să lepezi închipuirea de sine şi să dobândeşti smerenia. De altfel, răspunde liniştit la întrebarea ce ţi-o pun cu blândeţe: de va cere un copil mic, care n-a învăţat încă nici alfabetul, să i se explice gramatica şi retorica, va primi oare vreun om stăpân pe raţiune, să ia în seamă măcar cu un singur cuvânt nebunia lui şi nu-l va respinge mai degrabă pe acela că gândeşte lucruri nebuneşti şi copilăreşti şi cere fără judecată cele mai presus de puterea lui? Iar dacă e drept şi cuvenit lucru să facă aşa în acestea, cu atât mai mult se cuvine să facă aşa în cele mai presus de cuvânt, de minte şi de înţelegere. Totuşi, dacă cineva, care nu cunoaşte nici măcar literele scrisului, va auzi cele ce le-au scris elinii prin alte cuvinte şi le va înţelege pe acestea ca pe cele spuse în dialectul propriu, nu e nici o mirare, dat fiind că aceia vorbesc despre cele supuse simţurilor şi scrierile lor sunt scrieri deşarte despre lucruri deşarte. Cele despre care întrebi tu, nu sunt, însă, de felul acesta. Dar ce sunt şi cum? Cum zice Proorocul David: „Şi a plecat cerurile şi s-a pogorât şi întuneric sub picioarele Lui” (Ps. 17,10). Ce este întunericul acesta? Trupul Domnului, despre care Ioan, marele Înaintemergător la Lui, a spus mai pe urmă: „Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor” (Marcu 1,7). S-a coborât deci şi a venit îmbrăcând, în loc de întuneric, a zburat pe aripi de vânturi. Şi a pus întunericul ascunziş al Lui. În jurul Lui, cortul Lui” (Ps. 17,11-12). Vezi că cercetarea ta nu se îndreptată spre cele supuse simţurilor, ci spre cele dumnezeieşti şi necuprinse şi nu uşor de înţeles de toţi? Şi dacă a pus negura şi întunericul ascunziş al tainelor Lui şi e nevoie de multă lumină de la Preasfântul Duh spre înţelegerea tainelor ascunse, cum cercetezi cele ce nu poţi să le afli, odată ce nu te-ai făcut locaşul luminii dumnezeieşti, fiind încă nedesăvârşit şi neluminat? Şi ca să nu bănuieşti, ca unul ce şezi în întuneric (Matei 14,16), că şi Acela s-a ascuns, aşezându-se în întuneric, proorocul David a spus: „În jurul Lui, cortul Lui”. El numeşte cort cu ceea ce se numeşte Pavel lumină. Căci spune: „Cel ce locuieşte în lumina neapropiată” (1Tim.4,16). Amândoi atrag luarea aminte asupra necuprinderii şi nemărginirii dumnezeirii Lui, nevoind să facă pe Dumnezeu circumscris. Ei spun acestea, pentru că îşi îndreaptă cuvântul spre cei ce iscodesc cu privire la El. Nu socotiţi, o, voi cei fără de minte, că Domnul şi Dumnezeul cel înălţat, intrând (în cer) s-a ascuns în întuneric, ci este în slava Sa, în dumnezeirea care umple toate şi e mai presus de toate, în care era şi înainte de aceea.

        Tu deci, cel ce ai citit acestea, judecă-te pe tine nu întru închipuirea cunoştinţei mincinoase (1 Tim. 6,20) şi întru făurirea de gânduri deşarte, ci întru fiică şi cutremur. Şi de voieşti să afli ce stare de viaţă ai, întreabă-ţi sufletul şi spune-i: „Suflete, ai păzit poate poruncile lui Dumnezeu, sau nu?” Şi deschizându-şi gura conştiinţei lui, îţi va spune în chip sigur adevărul. Căci nu va ruşina de tine, ci te va înfrunta şi-ţi va arăta cele ce le-ai pus înainte şi le ai în tine, fie bune, fie rele. Căci în cunoştinţă vei afla, fie că ai iubit lumea, fie că ai slujit mai mult lui Dumnezeu, fie că ai căutat slava de la oameni, fie că ai dorit numai pe cea dată a lui Dumnezeu. Privind în tine însuţi ca într-o cutie şi pipăind conţinutul şi scoţând una câte una din cele aşezate în ea, le vei cunoaşte în chip limpede. Presupune deci că întâi e aşezată acolo dragostea de mărire şi de slavă deşartă, un fel de a plăcea oamenilor, dulceţile laudelor de la oameni, veşmântul făţărniciei, sămânţa ascunsă a iubirii de arginţi şi, simplu vorbind, multe de acestea aşezate în ea, una acoperită de alta; iar deasupra tuturor acestora să presupunem că e îngâmfarea – căci cunoştinţa, zice, îngâmfă (1 Cor. 9,1) – iar împreună cu ea, închipuirea de sine şi părerea că eşti ceva, nedându-ţi seama că cel cu cugetul îngâmfat nu e nimic (Gal. 6,3). Toate acestea, fiind adăugate la celelalte pe care le-am amintit înainte, spune-mi cum vei putea să le deosebeşti? Vei spune, fără îndoială, că nicidecum. Spune-mi, aşadar, acum şi aceasta. Poate că nu eşti convins că peste inima ta ai aşezat un fel de acoperământ din acestea; poate nu crezi, cum nici evreii nu cred, fapt pentru care-i mustră Pavel (Rom. 8, 23; 2 Cor. 3, 15). Şi de aceea nu înlături  acoperământul acesta de pe inima ta, ca să vezi patimile ascunse sub el şi să te milostiveşti de amărâtul tău suflet şi să te grăbeşti să-l curăţa şi să speli ochiul tău suflet şi să te grăbeşti să-l curăţa şi să-l speli ochii lui înţelegători şi faţa lui cu lacrimi fierbinţi, aruncând înapoia toată înţelepciunea şi cunoştinţa din afară, după îndemnul lui Pavel, ca să te faci nebun lumii acesteia şi să te faci înţelept în Hristos (1 Cor. 4,10). Dar atunci, spune-mi, cum, odată ce eşti nebun, îţi voi descrie cele privitoare la Dumnezeu şi la cele dumnezeieşti, care sunt ascunse şi nevăzute? Nu mă vei dispreţui tu însuţi, ca pe unul care face un lucru fără rost, şi nu vei zice în tine însuţi cu dreptate: „Aceasta e cu adevărat nebun, căci îmi povesteşte despre lucruri neînţelese întregii suflări de sub cer şi întregii suflări ce se află deasupra cerului?” Căci cele ce vor avea atunci, nici îngerii lui Dumnezeu nu le ştiu. Fiindcă dacă nu au cunoscut nici venirea Lui pe pământ, cum, sau când avea să se coboare şi să se facă om, cu cât mai mult nu pot cunoaşte venirea Lui cea de pe urmă întru slavă, când va fi, cum va fi şi care vor fi darurile ce le va împărtăşi sfinţilor Lui? Că acestea sunt cu adevărat, a arătat Pavel zicând: „Ca să se facă cunoscute acum începătorilor şi stăpânilor prin Biserică înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” (Efes. 3,10). Ba a arătat şi Domnul, spunând despre venirea Sa că „Puterile cerurilor se vor clătina” (Matei 24,29), adică se vor uimi şi se vor minuna, văzând deodată ceea ce, fără îndoială, n-au văzut până atunci. Iar dacă puterile cerurilor nu ştiu, cum îndrăzneşti să spui tu că sfinţii nu se vor cunoaşte unii pe alţii în Împărăţia lui Dumnezeu, când se vor împărtăşi de vederea Lui? Dar şi tu, care-l contrazici, pe cel ce zice: „Ei trebuie să se cunoască numaidecât unul pe altul”, întrebi: de unde o şti aceasta? Cunoştinţa întreolaltă a sfinţilor. – O, neştiinţă şi nebunie şi întunecime! Nu tremuraţi, nu vă temeţi? Căci din cuvintele voastre (Matei 12,37) veţi fi osândiţi de către Dreptul Judecător, Care nu caută la faţă. Căci către cei ce spun că sfinţii nu se văd, nici nu se cunosc unii pe alţii, ci îl văd numai pe El, fiind uniţi întregi prin toate simţurile cu El întreg, se va adresa şi va zice: „M-aţi cunoscut voi? Aţi văzut lumina Mea? M-aţi primit în voi? Aţi cunoscut prin cercare însăşi lucrările Duhului Sfânt, sau nu?” Socotesc că nu vor îndrăzni să-I răspundă: „Da, Doamne”. Căci dacă vor spune aşa, le va răspunde: „Cum, dacă aţi avut cunoştinţa acestora prin cercare, spuneţi că cei ce Mă vor avea pe Mine în ei înşişi nu se vor cunoaşte unul pe altul? Eu sunt Dumnezeul cel nemincinos, Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul cel sfânt, Cel ce locuiesc întru sfinţi. Cum locuiesc întru ei? Precum am spus că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, aşa şi sfinţii sunt întru Mine şi Eu întru ei (Ioan 17,21). Şi precum Tatăl e întru Mine şi Eu întru Tatăl Meu, aşa voi fi locuind şi întru toţi sfinţii şi toţi sfinţii vor locui întru Mine”. Dar va mai zice către aceştia şi următoarele: „Dacă deci Eu sunt întru sfinţii Mei şi sfinţii Mei întru Mine, dacă Eu sunt întru Tatăl Meu şi Tatăl Meu întru Mine şi precum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl, e vădit ca şi sfinţii Mă cunosc pe Mine şi Eu pe sfinţi şi la fel sfinţii trebuie să se cunoască unul pe altul” .Iar ca să se facă acest lucru mai clar, ca să fie vădit şi celor nesimţitori, trebuie să adăugăm a zice iarăşi: întru toţi sfinţii va locui Acelaşi Hristos. Când se vor deschide, deci, cărţile conştiinţei fiecăruia, în inimile şi conştiinţele păcătoşilor se va afla închipuirea de sine, sau slava deşartă, sau erezia, sau invidia, sau pizma, sau altceva din acestea; se va afla negrija, trândăvia şi neîmplinirea din toată inima a poruncilor lui Dumnezeu, de unde vine lipsa iubirii Lui. De aceea „ochii lor se vor întuneca şi nu vor vedea” (Rom. 11,20; Ps. LXVIII, 24) şi vor fi ruşinaţi şi vor auzi: „Întrucât nu aţi făcut una dintre poruncile Mele, preamici, ci aţi nesocotit-o, Mie nu aţi Făcut” (Matei 25,45 şi 5,19).

Sfântul Simeon Noul Teolog

sursa: http://www.filocalia.ro